„Isus Cristos, așa cum ne arată Sfânta Scriptură, este Cuvântul lui Dumnezeu pe care trebuie să-L auzim, în care trebuie să ne încredem și căruia trebuie să-i dăm ascultare în viață și în moarte.”
Karl Barth (Church Dogmatics, IV.3.i, p. 86)
Logosul este categoria supremă a înțelegerii activității revelatoare a Dumnezeului Triun, așa cum ne arată Prologul Evangheliei după Ioan. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu fiind vizibil atât în ordinea creației, în mesajul profetic către poporul Său, în persoana Sa întrupată și în lucrarea Sa, cât și în răspunsul de credință al comunității la gloria Sa revelată.
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu iar raportul nostru cu acest Cuvânt viu se instaurează atunci când îl citim și îl asumăm prin credință. „Cercetarea Scripturilor”presupune așadar, deopotrivă accesul la întreaga Biblie și disponibilitatea noastră de-a urma calea pe care ne conduce (Fp 17, 11; In 5, 39). Se pune așadar întrebarea dacă astăzi, în pragul celei de a 4-a revoluții industriale, când accesul la cunoaștere pare nestingherit, putem să ne considerăm creștini fără a citi Biblia?
Importanța Cuvântului lui Dumnezeu pentru viața spirituală a constituit subiectul conferinței susținute de pr. conf. dr. Lucian Dîncă, din perspectiva exegetului creștinismului timpuriu și al studiilor patristice și bizantine. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 27 octombrie, ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, cea care cu multă grijă îndrumă activitatea școlii biblice de aproape 17 ani.
În deschiderea conferinței, pr. Dîncă a afirmat că prezentarea sa este centrată pe documentul papei Francisc Aperuit Illis, un motu proprio care stabilește ca Duminica a III-a din timpul liturgic de peste an să fie dedicată Cuvântului lui Dumnezeu. Papa introduce astfel o tradiție nouă în Biserica Catolică, dând indicații pastorale episcopilor pentru ca această zi să fie implementată în inima credincioșilor și aceștia să atingă prin lectură Cuvântul Domnului. Pr. Dîncă a explicat că este sensibilizat de fiecare dată când se iau astfel de decizii pontificale. Așa cum s-a întâmplat când papa Benedict a proclamat Anul credinței și am meditat în particular Crezul niceeano-constantinopolitan sau când papa Francisc a implementat Anul milostivirii și ne-am familiarizat cu milostivirea. De ce ajung papii la asemenea decizii? A întrebat retoric părintele conferențiar. Cu siguranță, motivul e că undeva există o lacună.
Pentru a înțelege mai bine problematica, a continuat, trebuie să pornim de la obstacolele care ne împiedică să vizualizăm Cuvântul lui Dumnezeu sau Biblia. Timp de 7-8 secole aceasta a fost unica carte a creștinilor. Foarte mulți o învățau pe dinafară de la un cap la altul: în limba ebraică Vechiul Testament și în limba greacă Noul Testament. Cuvântul Domului era „stânca”. După această perioadă însă, au apărut provocările. În acest context, Biserica a retras din mâna credincioșilor Cuvântul Domnului. Iar odată luată Biblia din mâna credincioșilor trebuia înlocuită cu un altceva. Așa devenim martori începând cu mileniul al II-lea, la aparițiile mariane, devoțiuni, pelerinaje la moaște, tradiții și superstiții care s-au suprapus unele peste altele în multe văluri peste Cuvântul lui Dumnezeu. Și au fost atât de bine implementate în trăirea credincioșilor încât erau convinși că toate se găsesc în Biblie. Aceste obstacole au dăinuit de-a lungul veacurilor până la Conciliul Vatican II, în 1962. Conciliarii și-au dat seama că în rândul credincioșilor Biblia nu este cunoscută. Credincioșii nu mai știu Cuvântul Domnului. Astfel a apărut Dei Verbum, documentul care a promulgat pentru prima dată în creștinismul occidental ideea că nu putem fi creștini fără a cunoaște Biblia. Papa Francisc în Aperuit Illis evocă Dei Verbum prin celebrul citat din Sf. Ieronim „Cine nu cunoaște Scripturile nu-l cunoaște pe Cristos”. (In Is. Prol).
Deși Dei Verbum a fost marea realizare a Conciliului Vatican II în redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu, se pare că episcopii, nu au reușit să implementeze decizia în rândul credincioșilor. Așa cum s-a mai întâmplat în istorie, la conciliul de la Niceea I din 325, când s-a proclamat termenul cheie al credinței creștine prin cuvintele „Fiul este consubstanțial cu Tatăl” și a fost înscris în Crez, odată întorși acasă, părinții conciliari nu au mai predicat asta. Abia după 25 de ani, Sf Atanasie de Alexandria avea să scrie o lucrare pentru a explica credincioșilor acest termen. În același mod, putem spune că după 60 de ani de la Conciliul Vatican II, papa Francisc prin Aperuit Illis cheamă la acțiune.
Problema care mă frământă când mă gândesc la credincioșii noștri, a subliniat pr. Dîncă, este răspunsul pe care îl dăm la întrebarea lui Isus:„ Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc 18, 8). Biblia este cartea noastră de credință, dar atât timp cât vom sta departe de Cuvântul Domnului și nu vom face o obișnuință zilnică din a ne hrăni cu asta, suntem departe de a-l cunoaște pe Cristos.
Răspunzând parcă la întrebarea devenită paradigmatică, ce se intuia pe chipurile noastre, „Eu /noi ce trebuie să facem?”, părintele a vobit despre cele trei provocări referitoare la vestirea Cuvântului Domnului: schisma, erezia și păcatul ce se află la originea celorlalte două. De-a lungul veacurilor creștinii au avut Biblia drept scut împotriva schismei, ereziei și păcatului. Astăzi, ne-am obișnuit atât de mult cu schisma încât nu mai simțim că ne face rău. În secolul al IV-lea însă, pentru Sf. Augustin schisma era un păcat grav pentru că e împotriva spuselor lui Isus, „ca toți să fie una…, pentru ca lumea să creadă” (In 17, 20-21). Așadar unitatea creștinilor, a accentuat pr. Dîncă, ar trebuie să ne preocupe atât de tare încât să n-avem somn.
Părintele a arătat în continuare importanța cunoașterii Logosului pentru devenirea noastră spirituală, în conexiune cu documentul papei Francisc Aperuit Illis care face referire la cuvintele evanghelistului,,,le-a deschis ochii”(Lc 24). Luca se folosește de acest episod al lui Isus Înviat ce se arată celor doi discipoli care merg spre Emaus pentru a transmite auditoriului său (format din credincioși ai națiilor păgâne, care nu cunoșteau iudaismul), modul în care creștinii înțeleg să celebreze liturghia, adică misterul Pascal. Astfel Luca arată că în acest episod se află ritul derulării liturghiei creștine. Acesta este și ritul pe care Conciliul Vatican II l-a redescoperit în reforma liturgică din 1962-1965.
Textul biblic pus în iconografia artei bizantine sugerează demersul nostru liturgic în a-l recunoaște pe Isus, sau altfel spus, explică pedagogia lui Isus care ia de mână pe cel necăjit și-l conduce pe cale cu atâta gingășie încât la final, acesta să rămână doar cu credința sa. Acesta este momentul (Lc 24, 30-31) când Isus cel Înviat stă cu cei doi discipoli la masă, frânge pâinea dăruindu-le, și le deschide astfel ochii spre a-l recunoaște. Liturghia noastră începe din momentul trimiterii noastre din biserică. După ce ne-am hrănit, am descoperit acel ceva, ne-am încărcat cu credință, acum e rostul nostru să facem liturghia în lumea în care trăim (sacerdoțiul comun). Toată această mărturie se dă în biserică. Maica Domnului, este Icoana Bisericii este cea care primește în ea Cuvântul și-l oferă umanitații și, este cea care crede. „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”(Lc 1, 45). Biserica mărturisește apoi, până la sfârșitul veacurilor, Cristos a Înviat! Acesta este demersul propus de papa Francisc în Aperuit Illis pentru a ne convinge că trebuie să citim și noi Cuvântul Domnului și să-L facem normă de viață.
A ne familiariza așadar cu Cuvîntul Domnului, a concluzionat pr. Dîncă, înseamnă a citi din Scriptură zilnic, înseamnă a urma exemplul lui Ioan, adică a ne apleca cu capul pe pieptul Domnului. Până atunci suntem încă săraci și lipsiți de substanța care dă coloană vertebrală creștinismului ‒ Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu e cuvânt omenesc ci este Cuvântul Divin. Nu este un cuvânt într-o carte ci este o persoană ‒Isus Cristos!
Ajunși la finalul prezentării părintelui Dîncă, răspunsul mult așteptat la întrebarea noastră Ce trebuie să fac/facem pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu?” a venit ca o adiere. Când Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și Îl lăsăm pe Dumnezeu să vorbească, atunci vom ajunge să înțelegem că al Său Cuvânt pentru noi nu este Da și Nu, ci în cele din urmă și pentru totdeauna este Da în Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos (2 Cor 1, 18-20).
Alina Pelteacu
Masterand CBE anul II
Foto: Alina Pelteacu
