Sinagogi din România

Sinagoga, ca instituție, nu constituie doar o „inovație revoluționară” ci mai ales un act de cultură materială, care cuprinde idei, concepte și arta unei comunități care atingea cândva în România peste o jumătate de milion de suflete. Cultura și tradiția evreilor din România au evoluat în cadrul cultural local, devenind parte integrantă din acesta.

Istoria și tradiția sinagogală în România a constituit subiectul conferinței susținute de doamna conf. univ. dr. Felicia Waldman, coordonatoarea Centrului de Studii Ebraice al Universității din București. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 24 noiembrie, începând cu ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș,

În deschiderea conferinței dr. Waldman a precizat că în tradiția ebraică, sinagoga este un loc dedicat celor trei lucruri egale ca importanță: loc de adunare (casa adunării – Beit knesset), loc de rugăciune (Beit t’filah) și loc de educație (Beit midrash). Dacă pentru primele două, conexiunea cu sinagoga este aceeași până azi, în ceea ce privește școala, trebuie spus că până în secolul al XIX-lea aceasta era în interiorul sinagogii. Inițial  fiind chiar în interiorul clădirii, mai apoi situându-se în afară dar, în curtea sinagogii. Începând însă cu sfârșitul secolului al XIX-lea școlile au fost complet separate, în sensul că le corespundeau clădiri diferite situate oriunde în oraș.

Școala era inițial una religioasă, fiind o instituție dedicată băieților – și fetele învățau dar numai acasă. Școala începea la vârsta de 3 ani și dura 10 ani („școala primară”). În tradiția iudaică la  împlinirea vârstei de 13 ani, băiatul devine major (bar mitzvah – ceremonia și  actul de trecere de la copilărie la maturitate). Se pune întrebarea de ce este nevoie de 10 ani?  În primul rând  trebuie cunoscut faptul că în sinagogă, până în prezent, Tora e păstrată pe suluri de hârtie pânzată, scrise de mână, pentru ceremoniile religioase (există până astăzi scribi care scriu Tore). Desigur separat de ceremoniile religioase ea există și sub formă de carte ca oricine să o poată citi. De la începuturi până azi, Tora (pe suluri) este păstrată în scrierea fără separarea în cuvinte. Sunt 314 mii de litere la rând (doar consoane) care trebuie împărțite de cititor în cuvinte și vocalizate. Așadar acest deceniu de pregătire făcea posibilă citirea pentru testul de maturitate. Nu s-a consemnat în istorie ca cineva să nu fi trecut acest test, ceea ce demonstrează seriozitatea cu care toată lumea privea această învățătură. Școala nu se limita însă la cititul Torei, se învăța limba ebraică de cult, pentru citire și scriere, elemente de religie, tradiție și sărbători  iar  în plus, pentru că vorbim de comunități care erau în diverse locuri din lume, se învăța limba locală și, noțiuni de matematică de bază. Se poate spune că școala aceasta care pregătea pentru bar mitzvah era o pregătire pentru viață. Pentru evrei educația este esențială și s-a investit în ea ca în singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni atunci când ești gonit, expulzat, persecutat sau discriminat. După această școală cei care aveau posibilități puteau continua: liceul, diverse școli comerciale, și apoi facultatea dar, în zorii epocii moderne se putea face doar medicina la universitate în anumite țări, și abia din secolul al XIX-lea a fost posibilă înscrierea la mai multe discipline precum inginerie, arhitectură sau drept.

De-a lungul istoriei până în secolul al XIX-lea, comunitățile iudaice erau atât segregate (de majoritate) cât și auto-segregate pentru a-și putea păstra limba, obiceiurile, tradițiile, identitatea. În mod paradoxal antisemitismul a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului. I-a obligat permanent pe evrei să fie împreună, să încerce să depășească persecuțiile și discriminările, ajutându-se unii pe alții și păstrând tradițiile proprii (vechea tradiție) pentru că erau în afara societății majoritare.

Așadar era important să se întâlnească și să discute problemele comunității. În general comunitatea este prin definiție o structură democratică, în sensul că toată lumea este implicată în ce se întâmplă și nu există neapărat structuri de conducere. Există într-adevăr de-a lungul istoriei un conducător religios și un conducător laic (administrativ). De fapt singura structură de conducere era reprezentată de rabin sau liderul spiritual și de conducătorul administrativ. Restul erau societăți din structura interioară a comunității. Prima dintre societăți era Sacra care se ocupa de înmormântări. Cel mai important aspect la stabilirea unei comunități fiind construirea cimitirului, și asta pentru că în tradiția ebraică, omul când moare trebuie să fie îngropat în pământ, fără să mai fie deranjat până la venirea vremii de apoi. De acest aspect trebuie să se ocupe comunitatea. Așa, poate putem înțelege mai bine, a spus Felicia Waldman de ce statul Israelul a fost în stare să elibereze mii de teroriști pentru recuperarea unui singur corp neînsuflețit care trebuie îngropat așa cum se cuvine ca să poată aștepta venirea vremii de apoi. Sacra asigură așadar perpetuarea obligației privind grija pentru cei ce nu mai sunt. Din această societate făceau parte notabilii, cei mai bogați oameni ai comunității, și ei se ocupau de ritualuri și de costuri. Până astăzi Sacra se ocupă de înmormântări, totul fiind asigurat de comunitate în ideea că „în moarte toți suntem egali”.

În comunitatea evreiască pe lângă Sacra și școală funcționează orfelinatul, azilul de bătrâni, policlinica, asigurările sociale, dând posibilitatea membrilor care au nevoie de ajutor să-l primească din partea comunității. Dar trebuie spus aici că tradiția ebraică nu încurajează sărăcia în sensul dependenței de alții. Tradiția îndeamnă că dacă cineva are nevoie de ajutor trebuie sprijinit să se pună pe picioare și nu doar să supraviețuiască (nu asistat social pe viață). Și astăzi putem vorbi de existența acestor societăți în cadrul comunității dar unele lucruri s-au schimbat după cel de-al doilea război mondial. Referitor la școala pentru copii, acum ea este mixtă, este o singura zi pe săptămână, duminica, unde se învață lucruri de bază. În rest se merge normal la școală, după cum știm.

În ceea ce privește sinagoga ca loc de rugăciune, trebuie clarificat de la început faptul că nici locul și nici clădirea nu trebuie să respecte anumite reguli. După căderea celui de Al Doilea Templu, nu mai putem discuta de existență preoților (kōhănīm). Deși acest rol nu a fost preluat, cumva, în continuarea acestei categorii se situează rabinul sau conducătorul spiritual. Orice comunitate vrea un rabin înțelept și respectat – dar trebuie să înțelegem că acesta este un job. Înainte de a deveni rabin, el  merge la școală și urmează un program academic de specialitate pentru a căpăta aceasta calitate. Așadar, o comunitate își caută, își alege și își plătește rabinul. Acesta poate da lecții ca învățător, poate fi judecător, consilier matrimonial sau financiar, poate ține predici dar nu conduce rugăciunea. Aceasta este condusă de cantor.

Rolul rabinului este cel al înțeleptului. Când apare ceva nou, necunoscut, care nu e  menționat în Tora, el trebuie să explice acel lucru. Și poate face asta în două moduri: fie citind din Tora un pasaj care indică cum trebuie procedat, fie manipulând textul pentru a putea justifica ceea ce propune. Ambele variante sunt valabile atât timp cât sunt ancorate în Tora. Iar interpretarea odată acceptată de mai multă lume, devine tradiție. Practica devine regulă de viață. Până la urmă adaptabilitatea este cea care a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului atâtea mii de ani.

Ideea că sinagoga ca  loc de rugăciune nu are nevoie de o construcție sau structură predefinită își găsește justificarea și în faptul că înainte de căderea celui de al doilea templul existau sinagogi (case de rugăciune). Asta pentru că erau multe comunității evreiești în afara templului, pe drumurile comerciale sau la Roma și veneau la templu o dată pe an de Yom Kippur (cea mai importantă sărbătoare pentru iudaism) dar în timpul anului se întruneau în aceste case. Așadar, orice loc poate fi casă de rugăciune dacă,  într-o cameră se așază dulapul sfânt în care se află sulurile Torei iar dulapul este orientat spre Ierusalim.

Astfel se explică diversitatea foarte mare și a sinagogilor din patrimoniul românesc, construite în diferite perioade și contexte. Pentru exemplificare dr. Waldman a prezentat 5 exemple de sinagogi semnificative. Cea mai veche sinagogă din România fiind Sinagoga Mare din Iași (1671). Construcția a fost refăcută de curând dar nu mai este folosită ca sinagogă. Interiorul este complet modernizat, dedicat evenimentelor culturale. Este important de reținut faptul că din secolul al XVII-lea când a fost ridicată sinagoga, până în secolul al XIX-lea, în Moldova clădirile evreiești nu puteau fi mai înalte decât cele creștine. Dar, în interiorul unei sinagogi se respecta ideea separării femeilor de bărbați, iar în secolul al XVI-lea se ajunsese deja la o structură de separare numită „balconul femeilor”. Pentru a putea respecta ambele condiții, clădirea s-a construit din piatră, conform regulilor locale, dar în adâncime cu structura de separare în sol.

A doua ca vechime este Sinagoga de la Piatra Neamț (1766). Construcția este din lemn așa cum prevedeau regulile de atunci pentru clădirile evreiești. Ridicată pe locul unei sinagogi de piatră ea urmează aceeași structura în adâncime. Construcția devenită azi centru cultural, face parte din patrimoniul UNESCO fiind una dintre cele 2 sinagogi de lemn din Europa, păstrată cu toate elementele de construcție originală. Sinagoga poartă numele „Baal Șem Tov” (Cel cu nume bun), după porecla lui Israel ben Eliezer, fondatorul Hasidismului, curent de gândire mistică evreiască.  Baal Șem Tov s-a născut în Moldova, în jurul anului 1700, și se spune că a predicat în sinagoga din Piatra Neamț pe vremea construcției de piatră pe baza căreia avea să se ridice construcția din lemn pe care o vedem și astăzi.

Specific  celor 2 sinagogi  este faptul că altarul (Bimah-scena) e în mijloc. Ne imaginăm astfel că rugăciunea era condusă de cantor din mijlocul congregației. În tradiția ebraică, rugăciunea trebuie rostită de fiecare în parte, nu există deci preot în sensul creștin și nici în sensul intermediarului. Rugăciunea trebuie să fie sonorizată pentru a-l pune pe cel care se roagă în rezonanță cu Dumnezeu și într-un soi de transă pentru că prin rostire, zgomotul din jur dispare. În tradiția ebraică există această viziune talismanică asupra rugăciunii care rostită corect, cu voce, are valoare magică.

Sinagoga din Hârlău, județul Iași ( 1812) ‒ În secolul al XIX-lea, apare o noutate în sinagogă, în condițiile în care nu e voie să fie reprezentat chipul uman. Specifică zonei noastre (dar și în Republica Moldova și Ucraina) este pictura specială care începe să împodobească sinagogile. Este vorba de peisaje, (practic Ierusalimul, imaginea cetății), animale reale sau fantastice, în Bucovina vedem cerbii ‒ simbol hasidic, ei își schimbă coarnele ceea ce duce cu gândul  la reînnoire, renaștere – dar și animale din zona Orientului Mijlociu precum lei (simbolul lui Iuda și ulterior al întregului Israel) elefanți, cămile sau semne zodiacale. Mai mult, apar ilustrate instrumente muzicale. Importanța muzicii renăscute în hasidism fiind în corelație cu Tora (regele David mergea în fața oștirii cântând și dansând) iar instrumentele muzicale reprezintă cele 12 triburi ale lui Israel. Sinagogile pictate din Bucovina la fel ca renumitele sale biserici pictate sunt unice. Din păcate sinagogile nu sunt încă suficient  promovate.

Tempul Coral din București (1854-1866) ‒ este loc de rugăciune. Clădirea  reproduce în miniatură  o sinagogă din Viena – distrusă în Kristallnacht, 1938. Replica din București a fost  proiectată de același  arhitect vienez dar la scară mai mică. Clădirea prezintă elemente  de arhitectură maură (sefardă ‒ a evreilor spanioli) pentru că la Viena sinagoga aparținea comunității sefarde care era foarte importantă. La București însă, construcția a fost comandată după modelul vienez de comunitatea askenază (a evreilor de origine germană).  Interiorul de tip catedrală arată influență bisericilor creștine.

Sinagoga din Fabric, Timișoara – (1897-1899) este construită în stil eclectic, cu elemente neo-maure, gotice și elemente de stil neo-renascentist italian. Aspectul este de biserică, cu  interiorul pe modelul catedralei. Modelul vechi al scenei centrale s-a schimbat, structura  fiind foarte mult influențată de noul context și asta pentru că nu există nici o restricție privind arhitectura. Clădirea a fost clasată de curând în listele de protecție naționale ca monument istoric și urmează a fi reabilitată pentru a deveni obiectiv turistic și cultural.

În finalul prezentării doamna conferențiar a subliniat că în Transilvania sinagogile sunt mari, având ca model biserica din imperiu, pe tipicul majestuos ce evidenția statutul evreilor încetățeniți în 1867 în Ungaria, care aveau drepturi egale, deci fără limitări  în construcții. Spre deosebire, în Moldova sinagogile au rămas mici, restricționate de regulamentele de construcție. Deși din secolul al XIX-lea aceste restricții au dispărut, obiceiul a rămas același ca tipic moldovenesc al sinagogii. În sud, în Valahia comunitatea era mică, situată mai ales pe rutele comerciale dunărene: Drobeta, Calafat, Giurgiu. Existau puține sinagogi  mai degrabă erau case de rugăciuni și dintre acestea multe nu s-au păstrat. Deși istoria s-a schimbat – comunitatea evreiască din România fiind acum foarte mică – cu patrimoniul construit reprezentat de sinagogi, teoretic se mai poate face ceva. Dacă, așa cum s-a întâmplat la Timișoara, autoritățile locale se implică, ele pot contribui la păstrarea clădirilor și la transformarea lor în centre culturale de care să poată beneficia mai departe toții cetățenii și vizitatorii orașului.

Este evident că un patrimoniu fără o comunitate care depășește o anumită masă critică este extrem de vulnerabil. Dar o șansă decurge tocmai din mutația contemporană prin care arhitectura risipitoare de resurse a devenit generatoarea acestora. Mai mult se întrevede speranța că pot fi extinse și eforturile de cunoaștere și recunoaștere a bogatei tradiții culturale și religioase evreiești, care sunt parte integrantă a Patrimoniul Cultural Național și Universal.

 

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

Posted in Important.