În mod surprinzător vorbim astăzi despre trei cărți ale lui Enoh: Enoh 1 ‒ versiunea etiopiană, apoi Enoh 2 ‒ versiunea slavonă, ambele fiind traduceri ale textului original care s-a pierdut. Teoretic traducerile se referă la aceeași poveste, dar ele sunt diferite. Mai mult, Enoh 3 este o cu totul altă relatare fiind scrisă mult mai târziu, direct în ebraică. Deși urmează modelul celor două traduceri nu este nici același autor și nici aceeași poveste, Cum explicăm atunci faptul că fiecare dintre cele trei cărți aduce o poveste nouă, actualizată cu evoluțiile personajului?
Cartea lui Enoh în literatura rabinică intertestamentară a constituit subiectul conferinței susținute de conf. univ. dr. Felicia Waldman, coordonatoarea Centrului de Studii Ebraice al Universității din București, colaborator al Școlii Biblice „Nazaret”, departamentul de iudaism. Dezbaterea a avut loc în cadrul Centrului de formare din Brașov, sâmbătă 16 decembrie, ora 10:30, într-o sală din incinta Parohiei Romano-Catolice Blumăna. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, foști studenți și masteranzi ai facultății noastre, și actuali masteranzi din al doilea an al grupei Comunicare Biblică și Eclezială. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice „Nazaret”.
În deschidere, dr. Waldman a precizat că înainte de-a vorbi despre Enoh, trebuie să cunoaștem contextul în care apare această poveste și anume cel al evoluției angelologiei în tradiția iudaică. Citim în textul biblic despre creaturile lumii divine. La început ele sunt descrise ca niște creaturi fantastice: combinații de animale ieșite din comun, grifoni (lei cu aripi), tocmai pentru a se diferenția de realitatea lumii vizibile. Se considera că există 10 categorii de îngeri și acestea rămân valabile de-a lungul istoriei, chiar dacă ierarhia lor se schimbă. La început cei mai importanți erau heruvimii și nu întâmplător în descrierea Chivotului Legii aceștia apar ca fiind păzitori (grifoni, în ilustrarea imaginii). Mai apoi, ierarhia se schimbă și mai importanți decât heruvimii ajung serafimii, dar în evoluția angelologiei cele 10 categorii rămân aceleași. Una dintre ele numită Bnei Elohim (Fiii lui Dumnezeu, cf. Gn 6, 2; 4), care îl conține pe Lucifer ‒ cel care avea asupra lui un smarald pe care erau înscrise secretele divine ‒ este cea a îngerilor care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Aceștia fiind îndepărtați din lumea divină se numesc Nefilimi (îngerii căzuți).
Legenda spune că aceștia au căzut pe pământ și au luat soții dintre fetele oamenilor și au dat naștere uriașilor din vechime (despre care se vorbește în mai multe legende din diverse tradiții, nu doar în tradiția iudaică). Acești uriași erau posesorii secretelor divine dar, odată cu căderea pe pământ a îngerilor și apariția noii generații, aceste secrete au fost ocultate, pervertite și nu au mai reprezentat cheia de citire a secretelor divine, devenind în cele din urmă informații generale. Această legendă alături de multe alte mituri face parte din tradiția iudaică în sens religios, nefiind considerată „în afară” ci parte integrantă din religie și din tradiție. Scopul fiind unul educațional, acela de a avea un model prin care să poată fi evaluate situațiile într-o tradiție viitoare.
În acest context al angelologiei trebuie văzută și demonologia pentru că inițial, în tradiția iudaică îngerii și demonii nu erau diferențiați. Ei sunt creaturi ale lumii divine și doar oamenii prin faptele lor îi determină să se manifeste ca îngeri sau ca demoni (adică să se manifeste pozitiv sau negativ). Mai târziu însă, sub influența celorlalte culturi cu care iudaismul a venit în contact (în special cea babiloneană și canaanită), s-a stabilit o ierarhie a demonilor care au căpătat nume și individualitate separată. S-au dezvoltat astfel o angelologie și o demonologie care sunt paralele. Fiecărui înger îi corespunde un demon pentru că iudaismul consideră că binele și răul sunt în oglindă. E opera noastră, umană, dacă determinăm să se manifeste o față sau cealaltă a oglinzii. În acest context se situează povestea lui Enoh, personajul biblic, care pentru faptele lui, pentru că a respectat poruncile divine, nu a murit ci a fost luat la ceruri (Gn 5, 24; Evr 11, 5). Acesta este de fapt motivul pentru care Enoh are un tratament special. Și de aici, s-a născut întreaga interpretare a personajului Enoh, care așa cum spune tradiția a ajuns în lumea divină și a devenit înger păstrându-și trăsăturile umane. În ce sens își păstrează umanitatea?
În primul rând pe tărâmul divin Enoh își păstrează înțelegerea față de oameni, și într-o prima fază este avocat al omului în fața lui Dumnezeu. Rolul lui însă evoluează devenind din ce în ce mai important în angelologie. În contextul în care poporul evreu a suportat multe vicisitudini, Enoh devine avocatul lui Israel. Ca atare, în ierarhia cerească ajunge în final să fie cel mai important dintre îngeri. Și așa cum ne spune tradiția, el este conducătorul liturghiei divine. Conform legii universale a corespondenței, „Ceea ce este sus este și ceea ce este jos, Ceea ce este jos este și ceea ce este sus”. În această idee, tradiția consideră imaginea Templului de la Ierusalim ca imagine a Templului Ceresc, a Palatului Ceresc al lui Dumnezeu. Această imagine a lumii celeste ca o curte regală cu toată organizarea sa ierarhică se dezvoltă în tradiția iudaică pe măsura procesului de inculturație. În acest fel și angelologia are o evoluție ce influențează povestea lui Enoh, care capătă un nou nume: Metatron. Un nume adoptat care nu e de origine evreiască și a cărei proveniență rămâne necunoscută. Cert este că marchează evolutia personajului a cărui importanță crește în ierarhia angelică. El împrumută nu numai trăsăturile altor îngeri, ci preia cu totul pe îngerul Yahoel, cel mai important în ierarhie după căderea îngerilor și, pe care tradiția îl abandonează datorită numelui său prea apropiat de numele lui Dumnezeu („YHWH” pronunțat Yahweh). Așadar, Metatron e o combinație de Enoh cu Yahoel și trasăturile altor îngeri. Mai mult pentru a diferenția între cele două origini (Yahoel și Enoh ca personaj biblic) exista o diferenta de scriere a numelui Metatron (scris cu o literă în plus (w) sau fără „vav”). Această diferență fiind foarte importantă pentru lumea preocupată de angelologie. Așadar, conducătorul liturghiei divine este și intendentul Palatului, singurul care putea să spună numele lui Dumnezeu pe 7 voci și singurul care putea pronunța cele 72 de nume divine (create prin diverse combinații de consoane, nefiind practic cuvinte, vocalizarea lor este codificată).
Al doilea aspect foarte important al personajului este faptul că având origine umană își păstrează încheieturile. Astfel, este singurul înger care poate sta jos. Acest aspect este esențial pentru tradiția mistică. Pentru a exemplifica, Felicia Waldman a făcut referire la o parabolă foarte scurtă din Talmud, care spune că patru înțelepți au intrat în Pardes (Paradis ‒ joc de cuvinte pentru grădină sau rai): unul a intrat și a ieșit sănătos; altul a intrat și-a înebunit; un altul a intrat și a devenit eretic; ultimul a intrat și-a murit. Ideea este că acestea sunt de fapt cele patru rezultate posibile ale unei experiențe mistice. Poți ieși sănătos dacă știi tradiția, tehnicile, metodele de intrare în transă și de meditație și ascensiune spre Dumnezeu. Dacă ai toate aceste cunoștințe, conform tradiției poți să urci către și să cobori de la Dumnezeu ca pe o scară, fără niciun risc. Dacă însă nu înțelegi, nu ești în cunoștință de cauză, nu ești în posesia tehnicilor necesare, există două riscuri: să devii nebun sau eretic. De ce? Pentru că dacă intri nepregătit, fără informațiile sau tehnicile necesare, riscul este să îți pierzi mințile. Acest risc este dovedit medical în zilele noastre. Există de altfel o literatură medicală (valabilă pentru experiența mistică din mai multe tradiții nu doar cea iudaică) care arată că dacă intri într-o stare de transă necontrolată, sunt toate șansele să-ți pierzi memoria sau să nu mai ai contact cu realitatea. De asemenea, necunoașterea temeinică a detaliilor tradiției presupune un alt risc și anume ca ceea ce vezi în experiența respectivă să te conducă la erezie. Riscul de a vedea lucruri în afara tradiției (care nu sunt parte din învățătură) în cele din urmă se numește erezie.
Sunt așadar mai multe interpretări pentru cel ce dorește să intre într-o astfel de experiență. Această persoană trebuie să fie avizată de ceea ce se poate întâmpla. Există 2 rezultate pozitive și 2 negative. Sunt pozitive variantele: celui care a intrat și a ieșit sănătos, și a celui care a intrat și a murit. În timp, a căpătat o mai mare importanță cel care a murit. Însă interpretarea morții este una inițiatică în sensul că odată ajuns acolo nimeni nu vrea să se mai întoarcă la limitele sale lumești ci dorește să rămână alături de Dumnezeu. În acest context este analizată și varianta negativă și anume erezia. Interpretarea a pornit de la imaginarul misticii iudaice și anume povestea biblică a lui Ezechiel, care în somn s-a ridicat la ceruri și a văzut un palat de cristal și un palat de foc în care a văzut tronul divin și carul lui Dumnezeu (Ez,1). Toată această descriere a constituit un model pe care îl regăsim și în cartea lui Enoh. El urmează același model al misticismului de tip iudaic reprezentat de Ezechiel. Orice experiență mistică iudaică echivalează cu această urcare către Dumnezeu și cu viziunea Templului de la Ierusalim (în ideea jocului dintre cele două imagini în oglindă: cerul și pământul). Cel care are o experiență mistică, a intrat în meditație și în transă și vede acest Palat divin și trece prin cele șase săli ale Palatului ceresc (ceruri), în cea de-a șaptea îl vede pe Dumnezeu. În călătoria lor, misticii urmăresc acest traseu. Iar în acest context, în parabola cu cel care a devenit eretic, interpretarea este că, trecând prin palate, el trece și prin angelologie. Ajuns în a șasea sală, unde stă Metatron și, văzându-l stând jos, el a crezut că există doi dumnezei, unul în cerul al șaselea și unul în al șaptelea, pentru că nu era suficient de bun cunoscător al tradiției și nu știa că Metatron are încheieturi și stă jos în al șaselea cer. Metatron poate fi și o capcană pentru cel ce intră în această experiență fără să cunoască temeinic tradiția. Pe de altă parte, pentru cineva pregătit pentru experiența mistică, Metatron poate servi drept ghid, pentru că având originea umană știe ce înseamnă pentru o persoană această experiență. Există mărturii ale unor mistici care au trecut printr-o astfel de experiență și care spun că l-au invocat pe Metatron și au fost ghidați pentru călătoria lor în lumea divină. În tradiție, îngerul călăuzitor pentru cel ce intră într-o astfel de experiență, se numește Maghid, tocmai pentru rolul său de ghid. Toate acestea fac să crească responsabilitatea fiecărei persoane, a fiecărui mistic față de ceea ce înseamnă detaliile tradiției. Povestea lui Enoh, a conchis dr. Waldman, este și ea un model, pe care misticii în mod special îl urmăresc, având în vedere că Enoh a reușit să obțină această bunăvoință a lui Dumnezeu de-a fi ridicat la ceruri, în loc să moară, pentru că a făcut tot ceea ce Dumnezeu aștepta de la el. Orice mistic speră să ajungă, dacă nu neapărat un înger, în mod sigur, la unirea cu Dumnezeu. Să se apropie de lumina divină și să pătrundă în ea. În tradiția iudaică, în general, Dumnezeu este privit ca lumină, energie, forță infinită (Ein Sof) și nicidecum ca o figură umană. În Enoh există așadar un deziderat pe care misticii încearcă să-l obțină. Această apropiere de Dumnezeu, angelică sau nu, sau altfel spus prin transformarea lui Enoh în înger sau pur și simplu prin intrarea în această lumină divină, este scopul oricărei experiențe mistice.
Alina Pelteacu
Masterand CBE anul II
Foto: Alina Pelteacu; Adrian Surdilă
