… puternică precum moartea este iubirea!
Neîmblânzită precum iadu-i gelozia!
Jarul ei, cărbuni de foc,
flacără Domnului.
Ape multe n-ar putea s-o stingă,
râuri mari s-o-nece n-ar putea.
De-ar da omul tot avutul casei lui pentru iubire,
îndată ar fi disprețuit.
(Cântarea Cântărilor 8.6-7. Trad. sr. lect. dr. Cristina Mareș).
În contextul Cântării Cântărilor, singurul poem de dragoste al Bibliei, aceste versuri dețin cheia rațiunii de a fi a poemului. Pare că ele conțin singura afirmație didactică din Cântarea Cântărilor. Este singura dată când în acest poem de dragoste ni se spune ceva despre natura iubirii în general. Autorul sacru pune aceste cuvinte, ca orice altceva din Cântarea Cântărilor, pe seama unuia dintre personaje, pentru că este un poet prea bun, prea subtil, prea sofisticat, pentru a ne predica direct despre iubire. În aceste versuri, aproape de finalul poemului, protagonista feminină (Șulamita) îi vorbește Preaiubitului ei nu despre iubirea lor, așa cum a făcut-o până atunci, ci despre iubirea însăși. Dovada că dragostea este puternică ca moartea este tocmai această Cântare. Atât timp cât este citită, dragostea pe care o celebrează trăiește. Totuși, nu se poate spune că mesajul poemului se găsește în afirmația culminantă a acestor câteva versuri. Mesajul este Cântarea Cântărilor însăși.
Această fascinantă carte biblică a încântat deopotrivă comentatorii și exegeții iudaismului și creștinismului, dar a creat și numeroase probleme de interpretare. Întrebări precum: În ce scop a fost reținută această carte printre lucrările bibliei canonice? Cum trebuie interpretată pasiunea iubirii dintre cei doi protagoniști? și-au găsit răspuns în cadrul mesei rotunde prilejuită de apariția traducerii inedite a Cântării Cântărilor cu comentariile alegorice ale sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice „Nazaret” alături de interpretarea alegorică spirituală a pr. conf. dr. Lucian Dîncă, directorul bibliotecii de studii bizantine „Centrul Sfinții Petru și Andrei”.
Într-o adevărată gală a epitalamului iubirii biblice, unde Mireasa, Biserica /Sufletul este mereu în căutarea Mirelui iubit, Isus Cristos ‒ Cântarea Cântărilor a fost celebrată, povestită și interpretată alegoric, miercuri 17 ianuarie, ora 18:00, la Centrul Sfinții Petru și Andrei. Alături de autorii fascinantului volum, au participat la dezbatere pr. lect. dr. Șerban Tarciziu, exeget al Noului Testament, director de departament și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti și prof. dr. Madeea Axinciuc, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, director al programului interdisciplinar de „Studii Religioase – Texte și Tradiții”, alături de un numeros public participant fizic și online.
Sr. Cristina Mareș a deschis dezbaterea introducând Cântarea Cântărilor (Shir ha-Shirim în ebraică) ca ilustrare poetică și simbolică a iubirii desăvârșite: Legământul sacru pecetluit de Dumnezeu cu poporul său dar și alegoria uniunii mistice dintre Isus Cristos și Biserică. La o primă lectură cartea este o epopee a iubirii, care de-a lungul celor opt capitole scurte, surprinde taina unei alianțe neclintite dintre Mire și mireasă. În timp ce tradiția atribuie paternitatea cărții regelui Solomon (Cântarea Cântărilor Rabbah 1,1), care a trăit în secolul al X-lea î.C., cercetătorii moderni notează numeroasele paralele literare cu alte poezii de dragoste și cântece de nuntă atât din Babilon, cât și din Egipt și sugerează o dată ulterioară a compoziției, probabil în jurul secolelor IV‒VI î.C.
Având în vedere natura plină de eros a Cântării Cântărilor, includerea sa în canonul biblic a fost o chestiune controversată. Se spune că rabbi Akiba – cu siguranță cel mai mare rabin al erei sale (sf. sec. I, începutul sec. al II-lea) – a afirmat că „în timp ce toate scrierile sacre sunt sfinte, Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor!” (Mishnah, Yadayim 3,5). Comentariile sugerează că afinitatea lui rabbi Akiba pentru Cântarea Cântărilor provine din înțelegerea metaforică a conținutului său, citind cartea ca pe o alegorie extinsă a relației de iubire dintre Dumnezeu și Israel. Într-adevăr, tradiția de-a înțelege această carte ca o metaforă pentru erosul divin, mai degrabă decât pentru cel uman, a continuat să inspire profund astfel de texte mistice din Zohar, precum și scrierile filosofului Maimonide, care spunea:
Care este modul corect de a-l iubi pe Dumnezeu? Ar trebui ca bărbatul să-l iubească pe [Dumnezeu]Adonai cu o iubire mare, copleșitoare, feroce, ca și cum ar fi bolnav din dragoste pentru o femeie, stăruind constant asupra acestui lucru…La asta se referă Solomon alegoric când spune: „Căci sunt bolnav de dragoste” (Cântarea Cântărilor 2,5), pentru că întreaga carte este o parabolă pe această temă. (Hilchot Teshuvah, 10,3)
Primul tratament alegoric complet, a continuat sr. Mareș, se regăsește în Targumul Cântării care interpretează textul ca alegorie a istoriei Israelului din timpul Exodului până la venirea lui Mesia și construirea celui de-al Treilea Templu, văzându-l astfel în rolul „celui iubit” pe Domnul și în rolul feminin pe Israel.
Continuând ideea, pr. Tarciziu a subliniat importanța unei lecturi atente a textului care practic nu are un fir narativ – doi tineri, un el și o ea, se urmăresc unul pe celălalt prin câmpuri verzi și văi pline de flori înmiresmate; entuziasmul lor de a fi împreună este palpabil, surprins poetic în dialoguri de iubire dintre cele mai pasionale. Într-adevăr, versul cel mai faimos din Cântare este: „Preaiubitul meu e al meu și a lui sunt eu!” [Dodi Li WaAni Lo] (2.16). Aspecul erotic e foarte viu, iar absența oricărei referințe la Dumnezeu face practic imposibilă orice încercare de-a rezuma cartea. Este util să revenim însă la ideea propusă de rabbi Akiba, fără a afecta frumusețea textului inițial. El a interzis nu un anume tip de lectură ci contextul ei nupțial, mult prea elocvent, spunând: „Cine va rosti Cântarea Cântărilor cu voce vibrată, în casa de ospăț a mirilor, profanând [poemul] în acest fel, acela nu are parte de lumea viitoare.” (Sanhedrin 12,10)
Cântarea cântărilor este considerată una dintre cele Cinci Megillot (Hamesh Megillot / Cele cinci suluri) care sunt citite la marile festivaluri. Este cântată în mod tradițional în sinagogă în timpul Paștelui, datorită legăturii sale tematice cu primăvara. Urmând tradiția mistică, există chiar obiceiul de a recita textul în fiecare săptămână în seara de Sabat, ca o reînnoire a jurămintelor iubitoare dintre Dumnezeu și poporul evreu. Așadar, a conchis pr. Tarciziu, această scriere trebuie citită cu toate cele cinci simțuri alerte și, nu în ultimul rând, cu inima.
În susținerea acestei argumentații doamna prof. dr. Madeea Axinciuc, a subliniat importanța înțelegerii ideii de alegorie în spațiul semitic, unde este văzută ca un lucru viu. Cântarea Cântărilor, este un mashal, o poveste care nu duce la altceva decât la ceea ce este. Iar interpretarea oricărei astfel de narațiuni are un prim sens literal, simplu, exterior, dar conține și multe alte sensuri interioare. Așadar nu există o ruptură între povestea de iubire dintre cei doi protagoniști ai poemului și unirea la care ajunge sufletul care-l iubește pe Dumnezeu. Iubirea este cea care înțelege frumusețea întregii lumi. Revenind la faptul că nu există nicio referință la numele lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor, trebuie spus că în Sfânta Sfintelor, Dumnezeu nu are chip, El se face prezent deplin deasupra Chivotului fară discurs. Este lumină, energie, forță infinită, Ein Sof.
Exegeza creștină a ales alegorizarea, a subliniat pr. Lucian Dîncă, Origen, Sf. Augustin, ceva mai târziu Sf. Bernard, toți au oferit o meticuloasă interpretare alegorică. De fapt spun Sf. Părinți, Shir ha-Shirim nu se referă la erosul lumesc, ci prezintă iubirea de ordin mistic dintre Isus Cristos și Biserică, dintre Logos și suflet. Origen este cel care a dat tonul acestor interpretări într-un sens profund spiritual, insistând asupra dorinței sufletului de a progresa ascensional spre desăvârșirea spirituală. Pentru el, conversia erotică a celui ce iubește și a celei iubite e o alegorie a unirii mistice a divinului cu Biserica și a sufletul individual.
Este important de menționat că o înțelegere alegorică nu a însemnat o negare completă a sensului literal al textului. Origen însuși a acceptat acest „sens simplu”, deși în plan secundar și doar ca fundament pentru alegorie. Pentru Origen, alegoria transcende literalul, deoarece relațiile conjugale dintre bărbat și femeie, deși sunt un dat divin, sunt doar o imitație diluată și fragmentată a unirii sufletului sau a bisericii cu Dumnezeu. Ca atare, insistența asupra sensului simplu este riscantă pentru că poate diminua capacitatea sufletului de a recunoaște bucuria supranaturală a unirii cu Dumnezeu pentru care a fost cu adevărat menit.
Mistica face așadar focul erotic acceptabil. Această fervoare declamativă se integrează la Augustin singurei iubiri ce acceptă ardorile – cea dintre sufletul inocent al persoanei umane însetate de divinitate și Isus. Numai iubirea față de Mirele celest admite flacăra fără a-l distruge pe cel/cea care iubește.
Alina Pelteacu
Masterand CBE anul II
Foto: Alina Pelteacu
