Ce este Liturghia?
Este întâlnirea lui Dumnezeu cu omul.
Este manifestarea Domnului.
Este celebrarea săptămânală a Pastelui.
Trupul și simbolismul liturgic
În liturghie, creștinul întâlnește o lume bogată în semne și imagini pline de conținut: gesturi, mișcări, acțiuni, obiecte, locuri și temple semnificative și așa mai departe. În mod spontan, ne punem întrebarea: Ce sens au toate acestea în relația dintre suflet și Dumnezeu? Dumnezeu este absolut simplitate. În schimb, omul este format din trup și suflet; nefiind un spirit pur trebuie să suporte influențele trupului în viața spirituală. Astfel, ceea ce este interior se revarsă imediat în forma exterioară.
Un simbol se naște când ceva din interior, spiritual găsește o așa expresie în exterior, în corp. În acest fel, trupul omului este simbolul natural al sufletului, precum un gest spontan este simbol al unui act psihic. În plus, simbolul în plinătatea sensului său cere să fie definit în mod clar, în așa fel încât forma sa expresivă să nu fie valabilă și pentru altceva.
Adevăratul simbol se naște ca o expresie naturală a unei manifestări a sufletului real și specific. Cine participă cu adevărat la slujbele bisericii poate să experimenteze că în general lucrurile materiale, mișcările sau manifestările corpului sunt cu adevărat bogate în sens. Astfel, există posibilitatea de a trezi impresii, de a sugera cunoștințe, de a intensifica experiența religioasă, redând un adevăr efectiv și convingător (vis a vis de un singur cuvânt). Deține așadar, și o eficiență liberatoare deoarece permite vieții interioare o expresie mai adecvată decât ar putea să o facăun simplu cuvânt.
Liturghia ca joc serios (și nu ca joacă)
Liturghia nu poate avea un „scop” deoarece, luată în sensul propriu, nu are ca motiv de existență omul, ci pe Dumnezeu. În liturghie, omul nu se uită la el însuși, ci la Dumnezeu; către El îi este îndreptată privirea. În ceremoniile bisericii, omul nu trebuie să se educe prea mult, ci mai degrabă să contemple măreția lui Dumnezeu.
Sensul liturhgiei este acesta: ca sufletul să stea înaintea Domnului, să se manifeste înaintea Lui, să intre în viața sa, în lumea sfântă a realității, a adevarului, misterelor, semnelor divine, și așa făcând, să-și asigure adevărata și reala sa viată. Liturghia este ceva mult superior. În ea, îi este oferită omului ocazia de a realiza, susținut de har, sensul singular și propriu al esenței sale, de a fi ceea ce ar vrea și ar trebui să fie în conformitate cu vocația sa divină: „fiu al lui Dumnezeu”. În liturghie, înaintea lui Dumnezeu, el trebuie „să se bucure de tinerețea sa”. Acesta este un lucru supranatural, însă corespunde totuși naturii intime a omului.
Acesta este faptul minunat care se oferă în liturghie: arta și realitatea devin un singur lucru în condiția supranaturală a Fiului și al copilului împreună, sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce de altfel se poate întâmpla numai în lumea ireală, în imaginația artistică, ar vrea să spună că și formele de artă, ca expresie a vieții umane cu adevărat conștient, sunt din realitate. Astfel, formele de artă devin traducerea expresivă a unei vieți reale, chiar dacă este supranaturală.
A juca un joc în fața lui Dumnezeu nu înseamnă a crea, ci a fi o operă de artă. Și aceasta constituie nucleul cel mai intim al liturghiei. De aici sublima combinație de profundă seriozitate și de bucurie divină pe care o putem percepe în ea. Numai cine știe să ia în serios arta și jocul poate înțelege de ce liturgtia stabilește cu atâta serenitate și atenție o mulțime de prescripții în ceea ce privește cum trebuie să fie cuvintele, mișcările, culorile, hainele și obiectele de cult. Prin legi stricte, liturghia a organizat jocul sfânt pe care sufletul îl face în fața lui Dumnezeu.
Dacă vrem să atingem nucleul intim al acestui mister trebuie să recunoaștem că Duhul Sfânt este Spiritul fervorii și a disciplinei sfinte, „care are putere asupra cuvântului “; că este El cel care a reglementat jocul, pe care veșnica Înțelepciune o desfășoară înaintea Tatălui ceresc în Biserică, împărăția Sa pe Pământ. Asadar, „este în căutarea Sa de a sta în mijlocul fiilor omului”. Poate înțelege liturghia numai cine nu se scandalizează de acest lucru, înainte de orice raționalism. A acționa, a te comporta liturgic înseamnă să devii cu ajutorul harului, sub conducerea Bisericii, o operă de artă vie în fața lui Dumnezeu, cu niciun alt scop, decât acela de a fi și de a trăi sub privirea lui Dumnezeu. Înseamnă să îndeplinim Cuvântul Domnului și să „devenim ca și copiii”, renunțând odată pentru totdeauna la a fi adulți care vor mereu să acționeze cu finalitati determinate atunci când decid să joace.
Sufletul trebuie să învețe a nu vedea peste tot scopuri, a nu fi prea sensibil la motivele utilitare, prea prudent, prea „matur”; trebuie mai degrabă să știe să trăiască simplu. Trebuie să învețe să găsească cuvinte, gânduri și gesturi pentru jocul sfânt, fără a se întreba mereu: Cu ce scop și pentru ce? Să învețe în libertate, în frumos, în sfânta bucurie înaintea lui Dumnezeu, să joace în jocul liturghiei care a fost reglementat de însuși Dumnezeu.
În acest sens, viața veșnică nu va fi altceva decât împlinirea acestui joc. Și cine nu înțelege asta, va putea mai apoi înțelege că împlinirea cerească a vieții noastre este „un cântec veșnic de laudă?” Nu cumva acesta va intra în categoria persoanelor active, care vor considera inutilă și plictisitoare această eternitate?
Mirela Terezia Bejan
Student SR anul II
Foto: Mirela Terezia Bejan
