Două săptămâni petrecute pe meleagurile portugheze. Două dieceze diferite: Porto și Lisabona. O concluzie certă: Biserica este pe un drum bun. Credința tinerilor pelerini de la Ziua Mondiala a Tineretului (ZMT) mi-a demonstrat, fără putință de tăgadă, acest lucru.

Pentru noi, tinerii din Arhidieceza de București, itinerarul spiritual a avut ca punct de plecare Dieceza de Porto. Parcursul spiritual – concretizat prin numeroase Sfinte Liturghii, celebrate alături de pelerini din numeroase națiuni, la parohia-gazdă, Nossa Senhora da Maia, momente de rugăciune comunitară stil Taizé ori de rugăciune particulară, vizite la diferite lăcașuri de cult – s-a îmbinat cât se poate de armonios cu partea culturală a pelerinajului. Organizatorii din Porto au avut grijă să creeze și momente de destindere pentru tinerii pelerini, acestea având ca scop apropierea participanților. Aici îmi vin în minte două exemple: serata tradițională (unde doar mâncarea a fost specific portugheză, dar dansurile și muzica au reflectat diversitatea de patrimonii culturale ale participanților) și concertele de după Sfânta Liturghie, prezidată de Episcopul de Porto. Aici, mulți ne-am făcut și prieteni noi, dar am întâlnit și prieteni vechi, cum ar fi episcopul Matthias König, din Arhidieceza de Paderborn, Germania – un apropiat al Arhidiecezei de București.

La finalul săptămânii petrecute în Porto, ne-am luat rămas-bun de la familiile-gazdă (cărora nu putem să le mulțumim prin cuvinte pentru cât s-au îngrijit de noi, dar pe care le asigurăm de rugăciunile noastre) și am pornit spre Lisabona. Pe drum, primim un anunț pe cât de așteptat, pe atât de fantastic: ne vom opri la Fatima, să vizităm locul unde, în 1917, Sfânta Fecioară Maria s-a arătat timp de șase luni la trei copii: Lucia, Francisc și Iacinta. Cuvintele sunt de prisos pentru a explica bucuria și utilitatea acestei vizite. Mă voi rezuma la a spune că ea este rodul rugăciunilor tuturor pelerinilor din grupul nostru.

Am trăit într-o lume utopică

… și totuși atât de reală! Nu m-am gândit niciodată că voi trăi „pe viu” într-o lume pe care mi-o imaginam fie in vise, fie în visuri. Știți ce înseamnă să fii înconjurat de tineri care cântă cu bucurie pe străzile Lisabonei, să vezi străini care, în ciuda faptului că nu se înțeleg între ei din cauza barierelor lingvistice, se strâng în brațe și își zâmbesc de parcă sunt prieteni de o viață, deși până acum cinci secunde nici nu se cunoșteau? Știți ce înseamnă să fii înconjurat de oameni care râd și care dansează ori de bătrâni care îți fac cu mâna de la balcoanele apartamentelor lor, privind cu nostalgie marea de tineri care trece pe sub ele, rememorând, parcă, anii tinereții lor? Este un sentiment pe care cuvintele nu-l pot descrie, creierul nu-l poate înțelege, dar inima îl poate cuprinde.

Am simțit că trăiesc într-o lume fantastică, pe care nici măcar mintea nu îndrăznește să o schițeze. Unde mai pui ineditul peisaj al preoților care stau nonșalant pe bănci, oferind milostivirea lui Dumnezeu în Sacramentul Spovezii…

O explozie de bucurie cuprinde străzile Lisabonei de fiecare dată când Papa Francisc își face apariția printre noi. Și a fost suficient de darnic: pe lângă grupul unde stăteam eu a trecut de patru ori; în momente și zile diferite, ce-i drept, dar radiind aceeași seninătate. Toată bucuria exterioară se interioriza brusc în momentele de rugăciune prezidate de Sfântul Părinte și își făcea înapoi simțită prezenta, negreșit, imediat ce acestea se sfârșeau.

Pentru mine, esența ZMT este aceasta…

Sigur că da, orice moment petrecut alături de Papa este unic, dar, pentru mine, momentul Adorației Euharistice va rămâne întipărit multă vreme în sufletul meu. Ajunși în Parcul Tejo, am fost întâmpinați de o priveliște pe cât de frumoasă, pe atât de demnă de-a-ți pune la încercare credința. Locul unde urma să înnoptăm era o câmpie plină de praf fin de nisip și de pietre – și nu orice fel de pietre, ci bucăți de bolovani, de tipul acelora pe care îi vedem pe căile ferate. Summumul experienței mele a fost să văd 1.5 milioane de tineri că se așază în genunchi, în același timp, în fața Sfântului Sacrament, pe acele pietre care, după maximum două minute de prosternare, erau gata-gata să-ți sfâșie pielea de pe picioare.

Într-un acompaniament simfonic de înaltă ținută, volens-nolens, am trecut printr-o ușoară penitență, cauzată de ascuțișul bolovanilor, dar care, după câteva momente, parcă nici nu mai existau. Mărturisesc că, în momentele când mă îndoiam că mai puteam sta în genunchi, parcă auzeam o voce care îmi spunea tainic și blând: „Eu am îndurat chinul Crucii, iar tu nu poți îndura câteva momente de durere?”. Așa este, Doamne… tăceam, interiorizam durerea și îmi continuam adorația. Și, dintr-o dată, s-a lăsat o tăcere curioasă: peste un milion și jumătate de oameni nu mai scoteau niciun cuvânt. Se prea poate, mi-am zis, să fi rămas doar eu și Domnul. Același lucru, sunt sigur, și-l spuneau și ceilalți tineri. Fiecare i se destăinuia în tăcere; bucurii, aspirații, neajunsuri, suferințe… Domnul le-a auzit pe toate, însă tot el ne spune „(…) curaj, eu am învins lumea!” (In 16, 33). Ce trăiri concrete și adânci ale celor studiate la cursurile de Teologie spirituală!

Și ce mare bucurie a fost în sufletul meu să văd, ziua următoare, tineri cu lacrimi pe față după ce l-au primit pe Cristos în taina Sfintei Euharistii. Ce întâlnire magnifică, unde Cerul s-a unit cu pământul. Fiecare l-a primit pe Cristos-Euharisticul așa cum știe el mai bine, dar cu aceeași reverență: în genunchi, pe limbă, ori în picioare, în palme. Nu pot să uit această imagine: tineri care, primindu-l pe Cristos în palme, după consumarea Ostiei consacrate, își lingeau palmele, pentru a se asigura că-l consumă pe Cristos întreg și că nicio fărâmă nu este sortită sacrilegiului. Ce foame mare după Cristos!

„Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârșite!”, spuneau apostolii, când Isus li s-a arătat la Emaus.

„Și pe când stătea la masă cu ei, [Isus] luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut (…) Iar ei spuneau unul către altul: << Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? >>” (Lc 24, 29-32).

Matei Pieca

Absolvent licență ST

Foto credit: Matei Pieca

Se tot aude în spațiul public cum că tinerii s-ar îndepărta de Biserică. Nu știu cât de realistă este această ipoteză în spațiul românesc, majoritar ortodox, fiindcă nu cunosc realitățile pastorale din mediul ortodox, însă, cumva, îndrăznesc să mă pronunț asupra mediului catolic din trei motive simple: (1) sunt tânăr, (2) catolic și (3) experiența ZMT 2023 mi-a oferit un nesperat teren de sondare a acestei ipoteze.

Nu trebuie să ne ascundem după deget. Chiar dacă numărul catolicilor, la nivel global, este în creștere, datorită misiunilor și, probabil, a natalității crescute în rândul populațiilor din diferite regiuni ale lumii, situația nu este tocmai bună în țările unde creștinismul, în general, și catolicismul, în special, reprezentau, până nu de mult, tradiția spirituală a locului. Un studiu PewResearch, din 2015, arată cum indiferentismul religios crește în Statele Unite în detrimentul confesiunilor creștine. Ținând cont de trendul din antemenționatul studiu și de faptul că acesta are totuși opt ani vechime, statistica religioasă a SUA din anul de grație 2023 arată și mai dezarmant. Nici Europa nu scapă de acest val: doar în 2022, peste jumătate de milion de germani au părăsit în mod oficial Biserica Catolică – un număr record de persoane, care confirmă și accentuează trendul descrescător început în anul 1990. Numărul catolicilor germani a scăzut de la 28.3 milioane de catolici, în 1990, la 22.2 milioane, în 2022, ceea ce înseamnă o pierdere de peste 6 milioane de oameni în decurs de 32 de ani. Și totuși, chiar dacă pare că ne concentrăm cam mult pe cifre, nicio persoană nu este pentru Biserică doar un număr, ci întocmai o persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, al cărei suflet i-a fost încredințat Bisericii spre mântuire, în virtutea unui mandat cristic (Mt 28, 18-19), concretizat prin Botez.

Știindu-te înconjurat de aproximativ două milioane de tineri catolici este un sentiment unic și, totodată, reconfortant. Nu de puține ori m-am gândit la catolicitatea Bisericii, așa cum am studiat-o la cursurile de Ecleziologie, văzând multitudinea de steaguri și națiuni din jurul meu, fiindcă această catolicitate nu rezidă doar în chemarea universală a Bisericii la mântuire, ci și in caracterul ei universal, transnațional.

Am observat însă un aspect care este îmbucurător: tinerilor le este foame după Cristos! Fie conștient, fie inconștient, omul îl caută neîncetat pe Dumnezeu. Biserica trebuie să adopte o strategie coerentă pentru tineri, pentru a-i păstra în Biserică, deoarece, în afara acesteia, omul se pierde. Acesta caută în mod inerent sacrul, fiindcă este sătul de profan, de teluric. Așadar, Biserica trebuie să ofere Sfânta Jertfă a Liturghiei într-un mod demn, sacru, eliminând orice lucru profan, care distrage atenția omului de la Dumnezeu și-o îndreaptă către cele lumești. Totul trebuie rânduit spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Aceasta ar fi prima mea recomandare pentru strategia despre care vorbeam câteva rânduri mai sus: Liturghii celebrate solemn, care să-l facă pe om să se detașeze, preț de o oră, de cele lumești.

Semințele sunt sădite în ogorul lui Dumnezeu, pământul pare că este fertil, așa că este datoria prin excelență a lucrătorilor ogorului să ude pământul și să-l plivească de buruieni. Preoții să vorbească de la amvon despre pericolele spirituale ale acestei lumi, căci, dacă nu o vor face ei, cine o va face? Episcopii să ne călăuzească viața de credință în mod clar și să nu fie căldicei, căci stă scris ce se va întâmpla cu cei căldicei. Iar noi toți să ne orânduim viața coerent, nu una să spunem și alta să facem, fiindcă doar printr-o viață coerentă putem să evanghelizăm, nu printr-o viață dublă. Al doilea sfat ar fi acesta: toți și fiecare în pare să ne ducem la îndeplinire misiunea care ne-a fost încredințată în Biserică.

Evanghelizarea eficientă, în opinia mea, este dată de mărturia autentică de viață creștină – doar așa îi convingem pe ceilalți: mai întâi prin viața noastră, prin comportamentul nostru și, de-abia apoi, prin cuvânt. Dacă toți participanții la ZMT 2023 (episcopi, preoți, diaconi, persoane consacrate și laici) am face acest lucru, sunt sigur că și alții ne-ar urma nouă și ar ajunge să-l cunoască pe Cristos. În fine, cea de-a treia recomandare ar fi aceasta: să ne trăim viețile coerent, pentru a da o mărturie autentică.

Matei Pieca

Absolvent licență ST

Foto credit: Matei Pieca

,,Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete.“ (In 4, 15)

Cerința trupului de a consuma apă se manifestă prin sete. Senzorii sistemului neurocentral ne atenționează atunci când suntem deshidratați și avem nevoie să bem apă. O pierdere excesivă de apă în organism poate duce la complicații renale. Organele nu mai pot funcționa în mod corespunzător, iar deshidratarea puternică poate aduce cu sine chiar și moartea. Astfel cantitatea de lichide necesară bunei funcționări al unui organism este considerată a fi de 2 litri de lichide. Așadar fără mâncare se poate trăi, dar fără apă se poate muri.

La fel este cu rugăciunea. Ființa umană are nevoie să bea ,,apă vie“ (In 4, 10) din Coasta Preasfântă a lui Isus, ,,care țâșnește spre viața veșnică.“ (In 4, 13). Dacă ne deshidratăm spiritual pentru că nu sorbim cu poftă iubirea lui Dumnezeu, Cuvântul Evangheliei, dacă nu avem sete de Cristos, nu suntem creștini autentici ci ne înșelăm atât pe noi cât și pe cei din jur. Inima noastră dă semnale în acest sens că are nevoie ,,apa vie“… Cine sau ce ar putea potoli setea sufletului nostru? Cei apropiați, soțul, soția, prietenii, plăcerile vieții? În acest caz răspunsul ar fi categoric: NU. Suma tuturor dorințelor noastre spirituale se împlinește în Dumnezeu. Vrem mai mult!… ,,Pentru Tine ne-ai făcut Doamne și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine“– spunea Sfântul Augustin în Confesiuni 1,1.. Îl vrem pe Isus Cristos, care este iubire și aliment! Pentru această hrană și pentru această sete de ,,apă vie“ s-au adunat surorile diferitelor congregații în Mănăstirea Carmelitană de la Luncani. Acest colț de paradis a găzduit exercițiile spirituale destinate persoanelor consacrate în perioada 31 iulie- 6 august 2023. Tematica principală a fost: ,,Doamne învață-ne să ne rugăm“ (Lc. 11,1).

Conducătorul exercițiilor spirituale a fost părintele Lucian Dîncă A.A., care ne-a ajutat să corectăm modul de a privi rugăciunea. Era necesar acest pas. Altfel putem deveni monotoni  și pierde gustul pentru rugăciune, pentru ,,apa vie“. Ne putem obișnui cu rugăciunea, cu tradiția conform căreia din totdeauna s-a făcut așa și altfel nu se poate. Dar aceste exerciții spirituale au fost diferite. În ce sens? Că se poate și altfel decât modul în care suntem obișnuiți. Evanghelia este un izvor de apă atât de adâncă, încât are puterea de a potoli setea oricărui creștin. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie citit, meditat și implementat în viața cotidiană. Cristos trebuie trăit, rugat, savurat din plin, iar acest adevăr care ne face liberi este mereu actual. Depinde de noi cât de adânc dorim să inspirăm în inimă, suflet și spirit această ,,apă vie“ dătătoare de viață veșnică. Dacă dorim fructe bune și o recoltă pe măsură, va fi nevoie să asimilăm cantitatea de lichid necesară dezvoltării noastre armonioase. Dacă refuzăm să consumăm ,,apa dătătoare de viață“, în cantitățile necesare dezvoltării noastre spirituale, încet ne vom deshidrata și vom muri. Iar ceea ce nu aparține lui Dumnezeu, este mort. Ce alegem? Viața sau moartea? ,,Vorbim despre apa vie, să rămânem cu această dorință de a păstra în noi gustul de rugăciune“– a concis părintele Lucian.

Prim-planul acestor exerciții spirituale la constituit Lectio Divina, ceea ce deja am pus în practică în primul an de masterat cu părintele Tarciziu. M-a bucurat foarte mult că am avut timpul necesar precum și ocazia de a implementa cele învățate. Practica și experiența însă e diferită. Textul biblic, citit, rugat, meditat, asimilat și pus în practică se „mulează” pe necesitățile sufletului nostru. Cuvintele Sfintei Scripturi sunt cu totul personale și se rezumă la nevoile fiecăruia în parte. Am avut impresia că acele cuvinte sunt doar pentru mine, iar aceasta este o experiență cu totul intimă și personală. Eu cred că Dumnezeu vorbește prin Sfânta Scriptură fiecăruia în parte, în funcție de necesitățile sale spirituale. Nimic nu rămâne neclarificat. Sfânta Scriptură aduce mereu un mesaj nou, iar această noutate, această prospețime de ,,apă vie“ ne poate ajuta să intrăm ,,pe poarta cea strâmtă“ (Lc 13, 24) care este Cristos. Căci ,,nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl“ (In 6, 44)

Ceea ce am încercat în aceste zile de reculegere să facem, a fost după cum ne-a spus și părintele Lucian: ,,să conștientizăm poate mai mult importanța rugăciunii, importanța ce o are pentru viața noastră spirituală, viață spirituală care nu se mulțumește cu puținul“ pentru că ,,Dumnezeu vrea tot mai mult“. Astfel, ,,Rugăciunea nu este o îndeletnicire oarecare, rugăciunea este identitatea noastră“, iar ,,Rugăciunea ne face teologi“. Tocmai de aceea ,,în comunitățile noastre să dăm un pic mai mult gust de Dumnezeu, în parohia noastră, în locul nostru de activitate, să se simtă bunătatea asta: gustați și vedeți cât de bun este Domnul“. ,,Dar ca să poată da gust, oamenii au nevoie de martori“ iar ,,Dumnezeu nu are nevoie de căldicei“

Doamne, învață-ne să ne rugăm bine!

,,Un râu ieșea din Eden ca să ude grădina și de acolo se împărțea în 4 brațe“ (Gen, 2, 1)

Vasile Achim

masterand anul I CBE

Foto credit: Achim Vasile

Pentru că a murit în Franța 1966, ar părea imposibilă o întoarcere a lui în București. Însă, nu este greșit. Am ales acest titlul incitant tocmai pentru a sublinia importanta unui eveniment. O tehnică învătată la cursul Limbajul presei scrise.

Biserica Romano-Catolică Sfântul Anton din Constanța, a fost martora poate a celui mai frumos eveniment din ultimii ani. Marți, 13 iunie 2023, a fost sărbătorit hramul bisericii.  S-au adunat mii de credincioși. Incinta și strada din fața lăcașului de cult s-a umplut rapid de enoriașii care au venit cu flori la acest eveniment. Sfânta Liturghie a fost prezidată de către părintele Cristian Antici, Decan de Constanța.

Omilia, care a sensibilizat sufletele celor prezenți, a fost ținută de către părintele asumpționist Lucian Dîncă din București, subliniind cele 3 trăsături ale Sfântului Anton de Padova:

1. Anton de Padova este îndrăgostit de Cristos,

2. Este un rugător și cititor al Sfintei Scripturi

3. ,Este un iubitor al Bisericii

„Cu toții știm să urâm, să ne dușmănim, dar ca să iubim, să iertăm, doar sfinții pot să o facă… Toți suntem chemați la sfințenie. Pentru că toți l-ați primit pe Duhul Sfânt… iar Sfântul Anton ne arată că și noi putem trăi sfințenia“, a concis părintele Lucian.

Evenimentul în sine a primit o conotație dublă, dacă nu chiar triplă:

• Pe de o parte, solemnitatea hramului în sine;
• Apoi, semnarea la sfârșitul Sfintei Liturghii de către părintele paroh Ieronim al actului de donație al tabloului pictat de către pictorul Constantin Popescu Isachie, denumit: ,,Pr. Alip Louis Barral“ către comunitatea augustinian asumpționistă din București în persoana părintelui Lucian Dîncă
• Nu în ultimul rând, binecuvântarea crinilor, iar mai apoi a copiilor.

Recepția portretului în ulei al părintelui Barral are o importanță istorică în viața comunității asumpționiste din București deoarece el a fost cel care a contribuit substanțial la zidirea clădirii ce a găzduit vechiul Institut Francez de Studii Bizantine, transformat astăzi în mănăstirea călugărilor asumpționiști cunoscută sub denumirea de ,,Centrul Sfinții Petru și Andrei“. Donația tabloului a fost aprobată de către IPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, fiind o recunoaștere a activității părintelui Barral.

Pentru comunitatea asumpționistă din București intrarea în posesie al acestui tablou valoros a fost un eveniment și un motiv de sărbătoare cu totul deosebit, mai ales că nu se cunosc circumstanțele prin care tabloul ajunsese la această parohie. Se presupune că atunci când părintele Barral ar fi fost nevoit să părăsească țara, a încercat salvarea anumitor obiecte pe calea mării și astfel ar fi ajuns tabloul la Constanța.

Cine a fost părintele asumpționist Marie-Alype (Louis) Barral, reprezentat în această pictură?

Părintele Barral sa născut pe 25 noiembrie 1894 la Moirans, în Isère în Franța, provincie de care a rămas profund atașat de-a lungul vieții. Până în 1912, a terminat studiile secundare.

Pe 30 august 1912, a mers la noviciat în localitatea Limpertsberg din Luxembrug, unde pe 8 septembrie a îmbrăcat haina călugărilor asumpționiști. În anul 1913 a depus primele voturi, iar în 1918 și-a început studiile teologice la Louvain, care mai apoi au fost întrerupte în 1919 de obligațiile militare pe care le avea de îndeplinit. Pe 23 iulie 1923, a fost hirotonit preot la Louvain. Cele 3 mari cauze ale vieții sale au fost: România, Malestroit și Roma. Activitatea și-a început-o în Turcia ca și profesor, iar mai apoi a urmat înființarea Misiunii Române pe care a servit-o timp de 25 de ani. Prima dată la Beiuș ca superior local (între anii 1925-1934) și București (1934). El a fost responsabil pentru toate lucrările de construcții de pe strada Christian Tell (azi: ,,Centrul Sfinții Petru și Andrei“).

A fost un mare om de cultură, care a realizat cele mai frumoase traduceri în limba franceză a poeziilor lui Eminescu și a fost totodată secretar al Nunțiaturii, pentru care a primit distincția ,,Pro Ecclesia et Pontifice“ (Pentru Biserică și Pontif). În anul 1948, a fost numit delegat provincial pentru România, însă a fost nevoit să părăsească țara în anul 1950. În 1954 a fost numit postulator oficial pentru cauza lui M. Yvonne-Aimée de Jésus (1934-1960), iar în 1962 a fost numit la comunitatea de la Roma. La sfârșitul lunii mai din anul 1966, a murit în Franța pe când se întorsese de la Roma.[1]

Iubea lucrurile bine făcute și finisate. Nu-i plăcea mediocritatea și dorea ca totul să fie impecabil, iar când sănătatea îi era șubredă nu se plângea. Era un om disponibil și dorea să mulțumească pe toată lumea găsind mereu scuze pentru acoperirea greșelilor aproapelui său.[2]

Mulțumim părintelui Barral pentru toată munca depusă în slujba Bisericii și aproapelui!

[1] cf. https://www.assomption.org/biographie/marie-alype-louis-barral-1894-1966/, 4.07.2023

[2] cf. https://luceafarul.net/marie-alype-louis-barral-traducatorul-de-limba-franceza-al-poeziei-eminesciene

Vasile Achim

masterand anul I CBE

Foto credit: Achim Vasile

La auzul vuietului, oamenilor le este teamă. Înaintea examenelor, le este teamă. În așteptarea rezultatelor, le este teamă. De boli, le este teamă. De persecuții, le este teamă. De vreme rea, le este teamă…

… Însă astăzi este vreme bună. Curtea catedralei Sfântul Iosif din București e plină de oameni frumoși cărora nu le-a fost teamă să pornească pe un drum plin de provocări. Pentru că au certitudinea credinței care exclude teama și aduce bucuria adevărului cunoscut.

Studenții Facultății Romano-Catolice din cadrul Universității de București au venit astăzi, duminică, 25 iunie 2023 să mulțumească lui Dumnezeu și celor ce i-au însoțit de-a lungul anilor de studiu pentru tot darul primit. Sosiți din multe colțuri ale țării și chiar de peste hotare, absolvenții programelor de licență și masterat colorează curtea catedralei cu zâmbete, îmbrățișări și priviri ce trădează bucuria de a fi ajuns aici. Robele elegante își găsesc purtătorii. Fotografii își caută unghiurile potrivite. Glasul clopotelor umple văzduhul chemând la sărbătoare. Părinții, rudele și prietenii își ocupă locurile în biserică. Absolvenții pășesc emoționați și iau loc în primele rânduri însoțiți de sunete de orgă ce invită la rugăciune. E timpul așezării în spirit. La ora douăsprezece și un sfert începe sfânta liturghie de mulțumire.

În cadrul omiliei, părintele profesor dr. Wilhelm Dancă, decanul facultății, încredințează absolvenților o misiune specială și anume aceea de a fi ucenici pentru zilele ce vin. Cu alte cuvinte, absolvenții sunt trimiși să facă mai bună lumea din care au venit și în care trăiesc. Pentru aceasta este nevoie de darul fricii de Domnul care se traduce prin mărturisirea încrederii în atotputernicia lui Dumnezeu Tatăl care ține totul în existență.  Așa cum Isus i-a pregătit pe ucenicii săi pentru misiunea de a propovădui evanghelia spunându-le: „Nu vă fie teamă dar și Temeți-vă de Domnul”, tot așa părintele decan îi pregătește pe viitorii ucenici punându-le în mâni două adevăruri fundamentale ce izvorăsc din teama de Domnul.

Primul adevăr fără de care nu există creștere spirituală și viață creștină este: Domnul e Dumnezeu, eu nu sunt Dumnezeu; iar al doilea este: Dumnezeu este Tată și eu sunt Fiul său. Teama de Domnul care ne este tată înseamnă adevărată libertate pentru că din încrederea în Dumnezeu ca tată dispare orice teamă și se naște curajul de a vesti Evanghelia în ciuda rezistențelor de tot felul și a persecuțiilor. Ca răspuns la Cuvântul revelat prin care Dumnezeu s-a comunicat în prima parte a liturghiei și încurajați de cuvintele Mântuitorului „Nu vă temeți”, Biserica răspunde rostind: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul…

După sfânta liturghie, în fața altarului, absolvenții și preoții celebranți mai zăbovesc câteva momente pentru o fotografie ce le va deveni nu doar o amintire ci și un mesaj: De acum sunteți trimiși ca ucenici ai lui Cristos. Mergeți și faceți lumea mai bună! „Eu sunt cu voi în toate zilele.” Mt 28,20

Lucaci Pecican Maria Rozalia

Masterand CBE Anul II

Credit foto: Marta Bogdan

,,Pace“ a devenit un cuvânt de lux, pe care nu mulți și-l permit a-l stăpâni. Se vorbește despre ,,Pace“, însă realitatea ne prezintă cu totul altceva: inimi obosite de ură și neliniște, cu dorințe și ambiții dezordonate. Cu aceste gânduri, am luat și eu parte la conferința ,,The Peace of Religions Today“, organizată între 1 și 3 iunie 2023, la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București.

Mă gândeam oare de ce ar trebui să vorbim despre pace, din moment ce oamenii nu par a fi interesați de ea: războaiele continuă…, societatea este agitată… și ,,Pacea“ s-ar fi pierdut în oceanul neliniștilor cotidiene care macină omenirea. Apoi mi-am dat seama că trebuie să vorbim despre pace. De ce? Pentru ca să auzim și altceva în afară de război. Repetarea continuă a cuvântului război, poate afecta inimile, care se pot pregăti la un război imaginar… Este destul război în lume, în familii, în inimi, nu e nevoie de mai mult. E nevoie de ,,Pace“.

Mă simt onorat pentru faptul că am avut ocazia să cunosc îndeaproape profesorii invitați la conferință: Dr. William Sweet, Dr. Hu Yeping, Dr. Karim Douglas Crow și Dr. Ashna Husin care au venit la București pentru a ne îmbogăți paleta cunoștințelor cuvântului ,,Pace“. Oameni diferiți, având caractere diferite care înțeleg autentic concepția de pace. Am avut plăcuta surpriză să constat că am de a face cu oameni pe cât de importanți pe plan internațional, pe atât de simpli și deschiși dialogului, cu simțul umorului foarte dezvoltat.

Profesorul William Sweet este un filosof de talie internațională, fost președinte al Asociației Filosofice Canadiene și ale Societății Teologice Canadiene, în prezent fiind profesor al departamentului de filosofie al Universității Sf. Francisc Xavier.

Dr. Hu Yeping este director executiv al Consiliului de Cercetare a Valorilor Filosofice din Washington.

Prof. Dr. Asna Husin din Indonesia predă la Universitatea Ar-Raniry State Islamic. Iar Karim Douglas Crow este expert în filosofie și religie islamică, raționalism islamic, etică islamică, membru al Centrului de Studii McLean MCSCV, a Universității Catolice din America.

Ca un „short” sau „reel” al acestei conferințe, prezint gândurile ale acestor somități internaționale, care m-au marcat și care ascund mesaje foarte profunde asupra cărora merită reflectat din plin:

• ,,Nu vă angajați în război, pentru că mai devreme sau mai târziu veți avea de a face cu oamenii. Ce te motivează într-un război? Trebuie să ai un motiv. Acel motiv e ura pentru alți oameni și nu iubirea, dorința de a pedepsi. Motivul acesta nu-mi va da un motiv de a iubi.“ (William Sweet);
• ,,Pacea este un mod de a ne educa. Ca și creștin, trebuie să mă educ pentru pace!… Chinezii se focusează pe inimă, pe o inimă bună.“ (Hu Yeping)
• ,,Viața este ca o torță ce arde în întuneric și ne aduce lumina. Iluminarea vine de la Dumnezeu, care ne dă o altă lumină. Ființa noastră are nevoie de ajutor divin în acest proces.“ (Asna Husin)

Vasile Achim

Masterant anul I CBE

Credit foto: Georgiana Joy Nechita

Masterand anul II CBE