Sâmbătă, 11 octombrie 2025, la Sanctuarul marian din Ciofliceni „Regina Carmelului”, s-a trăit o zi care a avut mai mult gustul unei sărbători a inimii decât al unui simplu eveniment. Jubileul educatorilor, învățătorilor, profesorilor și studenților a adunat aproape 300 de persoane din toată Arhidieceza de București — oameni care formează nu doar minți, ci și suflete. Printre ei s-au aflat și Înaltpreasfințitul Aurel Percă, Păstorul Arhidiecezei, Înaltpreasfințitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit emerit, Preasfințitul Cornel Damian și Preasfinția Sa Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București.
Drumul inimii
Am ajuns cu vreo jumătate de oră întârziere și am prins din urmă procesiunea. Curtea mănăstirii era superbă — un aer proaspăt, parcă abia plouase, iar vântul ușor purta frunzele ruginii într-un dans tomnatic. Voluntarii, mereu zâmbitori, ofereau ceai cald și cruciulițe cu stema Jubileului. Totul vibra într-o atmosferă senină și, deși se auzea un zumzet continuu de voci, se simțea o pace aparte. A fost o mișcare nu doar prin curtea mănăstirii, ci și prin interiorul fiecăruia — un drum al inimii spre casa lui Dumnezeu. Am cântat, am mers împreună, ne-am așezat toți pe același drum spre…. porțile centrale deschise ale bisericii. Ca doar era Jubileu.
Liturghia – întâlnirea cerului cu pământul
Când a început Sfânta Liturghie, s-a lăsat o liniște adâncă. Deși biserica era plină, fiecare respira la unison. Corul de la biserica Bărăția, condus de Klára, a cântat divin — alternând limba română cu latină, cu o armonie care pur și simplu te ridica. Locația, în sine, amplifica sentimentul acesta de contopire între cer și pământ. Parcă totul se deschidea în sus, spre lumină. Predica arhiepiscopului Aurel Percă a fost o adevărată lecție despre înțelepciune, concluzionată cu: „Nu vă descurajați când roadele nu se văd imediat. Într-o lume grăbită, voi sunteți semințele speranței.”
O clipă de fraternitate și de jertfă tăcută
Mi-a rămas în minte imaginea părintelui Victor Emilian Dumitrescu, coordonatorul evenimentului. În timpul momentului Prefacerii, în timp ce episcopii erau la altar, el stătea lateral, aproape retras, ca un miel între lei. Nu știu de ce, dar în acea simplitate era o frumusețe imensă — parcă tăcerea lui vorbea despre dăruirea discretă, despre munca din spate, despre a fi în slujbă, nu în centrul atenției.
În același timp, între preoți se vedea o legătură fraternă, un respect sincer, ca o unitate ce se transmitea și credincioșilor.
Pe tot parcursul Liturghiei, oamenii mergeau la spovadă. Era o imagine frumoasă, aproape simbolică: în timp ce unii cântau, alții se rugau, iar alții își curățau sufletul. Era ca atunci când, înaintea sărbătorilor, facem curățenie în casă — doar că aici curățenia era interioară. Totul respira o pregătire tăcută pentru întâlnirea cu Cristos în Euharistie.
După Liturghie – între trup și minte
La final, s-a trecut spontan la fotografii. A fost un moment vesel, firesc, omenesc. Fiecare grup — facultăți, licee, grădinițe, asociații — voia o amintire cu episcopii. Înaltpreasfințitul Ioan Robu și Arhiepiscopul Aurel Percă au fost înconjurați de zâmbete, camere foto și emoții.
Părintele Victor, însă, la un moment dat, cu un amestec de umor și grijă, a cerut tuturor să ne grăbim — programul scăpase de sub control. A fost o clipă de haos frumos: între ordine și spontaneitate, între solemnitate și bucurie.
Apoi, participanții s-au împărțit natural: unii au mers la masă (trupul), alții au rămas la prezentarea instituțiilor (mintea), iar câțiva s-au retras afară, plimbându-se în tăcere (sufletul). Am zâmbit — parcă era o imagine vie a omului: împărțit între trup și minte, dar capabil să se adune într-o unitate deplină doar atunci când îl caută pe Dumnezeu. Liturghia ne adunase așa: trup, minte, suflet și duh — întregi, uniți, vii.
Educația ca misiune
Prezentarea instituțiilor a fost și ea un moment aparte. Au luat cuvântul educatori, persoane consacrate și profesori, fiecare povestind nu doar despre școala sau grădinița pe care o reprezenta, ci și despre drumul personal prin educație. Am simțit că nu mai era vorba despre simple instituții, ci despre oameni care și-au transformat profesia în misiune. Dintr-o meserie, au făcut o chemare — o formă de evanghelizare prin educație.
A urmat prezentarea noii ediții a Catehismului Bisericii Catolice de către pr. Tarciziu Hristofor Șerban, care a evocat contribuția doamnelor Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu, prezente în sală. A fost un moment de recunoștință și de cultură vie, un semn că Biserica respiră prin inimile și mințile celor care iubesc adevărul.
Jubileu prin ochii unei studente ortodoxe
Parcurgând cu privirea cărțile expuse la intrarea în clădirea mănăstirii, ochii mi-au căzut pe o carte al cărei titlu conținea ceva filozofic. Eram curioasă să văd ce anume se citește în lumea catolică. Răsfoind cartea și străduindu-mă să înțeleg un fragment, am auzit o voce zicând: „Cu bune, cu rele, cu suferința.”
Am ridicat ochii din carte să descopăr cine zisese acestea — era aceeași filozofie pe care o căutam în cartea din fața mea! Când cauți ceva, uită-te întâi în jurul tău. S-ar putea să o descoperi lângă tine!
Eram pentru prima dată într-o mănăstire catolică. Participam la un eveniment foarte important în lumea catolică: Jubileul sau „Anul Sfânt”! Un cadru somptuos, în care spațiul larg, deschis vederii, se înfățișa în fața privirii mele. O mulțime de persoane — tineri, măicuțe, profesori. Pe unii dintre ei îi cunoșteam din cadrul Facultății, alții erau necunoscuți. Dar toți aveau un zâmbet împăcat pe buze și un cuvânt bun ca răspuns la întrebări. Era mediul pe care l-am întâlnit și în Facultatea de Teologie romano-catolică.
Continuând pelerinajul în Anul Sfânt, prin text, am participat la slujirea fantastică și smerită a zecilor de preoți și episcopi prezenți pe scenă, precum și a celor aproximativ 300 de pelerini înscriși la eveniment. Și primul semn al primirii de către Dumnezeu a parcursului nostru a fost soarele pătruns prin fereastra verticală situată pe cupola bisericii. Lumina care a coborât în timpul Sfintei Împărtășanii mi-a scăldat fața și mi-a coborât privirea. Ce semn mai frumos și mai elocvent pentru mine, o ortodoxă venită pentru prima oară!
Un Jubileu cum trăiești o dată în viață! Mai ales pentru faptul că va mai avea loc doar în anii 2033 și 2050! Prezent și viitor! Clipa începutului!
O sărbătoare la care ai vrea să participi măcar o dată în viață!
O zi care a legat cerul de pământ
După toate aceste momente, am realizat că Jubileul nu a fost doar un eveniment aniversar, ci o adevărată icoană a comuniunii. O zi în care s-au întâlnit credința, rațiunea, bucuria și jertfa. O zi în care fiecare gest — o cântare, o spovedanie, o vorbă bună, o îmbrățișare — a devenit o formă de învățătură. Un adevărat Jubileu.
Cristina Caraga, Masterand CBE II
Anca Trandafir, Masterand CBE II
Credit foto: Bogdan Ștefan Moisă/ARCB