Sinagoga, ca instituție, nu constituie doar o „inovație revoluționară” ci mai ales un act de cultură materială, care cuprinde idei, concepte și arta unei comunități care atingea cândva în România peste o jumătate de milion de suflete. Cultura și tradiția evreilor din România au evoluat în cadrul cultural local, devenind parte integrantă din acesta.

Istoria și tradiția sinagogală în România a constituit subiectul conferinței susținute de doamna conf. univ. dr. Felicia Waldman, coordonatoarea Centrului de Studii Ebraice al Universității din București. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 24 noiembrie, începând cu ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș,

În deschiderea conferinței dr. Waldman a precizat că în tradiția ebraică, sinagoga este un loc dedicat celor trei lucruri egale ca importanță: loc de adunare (casa adunării – Beit knesset), loc de rugăciune (Beit t’filah) și loc de educație (Beit midrash). Dacă pentru primele două, conexiunea cu sinagoga este aceeași până azi, în ceea ce privește școala, trebuie spus că până în secolul al XIX-lea aceasta era în interiorul sinagogii. Inițial  fiind chiar în interiorul clădirii, mai apoi situându-se în afară dar, în curtea sinagogii. Începând însă cu sfârșitul secolului al XIX-lea școlile au fost complet separate, în sensul că le corespundeau clădiri diferite situate oriunde în oraș.

Școala era inițial una religioasă, fiind o instituție dedicată băieților – și fetele învățau dar numai acasă. Școala începea la vârsta de 3 ani și dura 10 ani („școala primară”). În tradiția iudaică la  împlinirea vârstei de 13 ani, băiatul devine major (bar mitzvah – ceremonia și  actul de trecere de la copilărie la maturitate). Se pune întrebarea de ce este nevoie de 10 ani?  În primul rând  trebuie cunoscut faptul că în sinagogă, până în prezent, Tora e păstrată pe suluri de hârtie pânzată, scrise de mână, pentru ceremoniile religioase (există până astăzi scribi care scriu Tore). Desigur separat de ceremoniile religioase ea există și sub formă de carte ca oricine să o poată citi. De la începuturi până azi, Tora (pe suluri) este păstrată în scrierea fără separarea în cuvinte. Sunt 314 mii de litere la rând (doar consoane) care trebuie împărțite de cititor în cuvinte și vocalizate. Așadar acest deceniu de pregătire făcea posibilă citirea pentru testul de maturitate. Nu s-a consemnat în istorie ca cineva să nu fi trecut acest test, ceea ce demonstrează seriozitatea cu care toată lumea privea această învățătură. Școala nu se limita însă la cititul Torei, se învăța limba ebraică de cult, pentru citire și scriere, elemente de religie, tradiție și sărbători  iar  în plus, pentru că vorbim de comunități care erau în diverse locuri din lume, se învăța limba locală și, noțiuni de matematică de bază. Se poate spune că școala aceasta care pregătea pentru bar mitzvah era o pregătire pentru viață. Pentru evrei educația este esențială și s-a investit în ea ca în singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni atunci când ești gonit, expulzat, persecutat sau discriminat. După această școală cei care aveau posibilități puteau continua: liceul, diverse școli comerciale, și apoi facultatea dar, în zorii epocii moderne se putea face doar medicina la universitate în anumite țări, și abia din secolul al XIX-lea a fost posibilă înscrierea la mai multe discipline precum inginerie, arhitectură sau drept.

De-a lungul istoriei până în secolul al XIX-lea, comunitățile iudaice erau atât segregate (de majoritate) cât și auto-segregate pentru a-și putea păstra limba, obiceiurile, tradițiile, identitatea. În mod paradoxal antisemitismul a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului. I-a obligat permanent pe evrei să fie împreună, să încerce să depășească persecuțiile și discriminările, ajutându-se unii pe alții și păstrând tradițiile proprii (vechea tradiție) pentru că erau în afara societății majoritare.

Așadar era important să se întâlnească și să discute problemele comunității. În general comunitatea este prin definiție o structură democratică, în sensul că toată lumea este implicată în ce se întâmplă și nu există neapărat structuri de conducere. Există într-adevăr de-a lungul istoriei un conducător religios și un conducător laic (administrativ). De fapt singura structură de conducere era reprezentată de rabin sau liderul spiritual și de conducătorul administrativ. Restul erau societăți din structura interioară a comunității. Prima dintre societăți era Sacra care se ocupa de înmormântări. Cel mai important aspect la stabilirea unei comunități fiind construirea cimitirului, și asta pentru că în tradiția ebraică, omul când moare trebuie să fie îngropat în pământ, fără să mai fie deranjat până la venirea vremii de apoi. De acest aspect trebuie să se ocupe comunitatea. Așa, poate putem înțelege mai bine, a spus Felicia Waldman de ce statul Israelul a fost în stare să elibereze mii de teroriști pentru recuperarea unui singur corp neînsuflețit care trebuie îngropat așa cum se cuvine ca să poată aștepta venirea vremii de apoi. Sacra asigură așadar perpetuarea obligației privind grija pentru cei ce nu mai sunt. Din această societate făceau parte notabilii, cei mai bogați oameni ai comunității, și ei se ocupau de ritualuri și de costuri. Până astăzi Sacra se ocupă de înmormântări, totul fiind asigurat de comunitate în ideea că „în moarte toți suntem egali”.

În comunitatea evreiască pe lângă Sacra și școală funcționează orfelinatul, azilul de bătrâni, policlinica, asigurările sociale, dând posibilitatea membrilor care au nevoie de ajutor să-l primească din partea comunității. Dar trebuie spus aici că tradiția ebraică nu încurajează sărăcia în sensul dependenței de alții. Tradiția îndeamnă că dacă cineva are nevoie de ajutor trebuie sprijinit să se pună pe picioare și nu doar să supraviețuiască (nu asistat social pe viață). Și astăzi putem vorbi de existența acestor societăți în cadrul comunității dar unele lucruri s-au schimbat după cel de-al doilea război mondial. Referitor la școala pentru copii, acum ea este mixtă, este o singura zi pe săptămână, duminica, unde se învață lucruri de bază. În rest se merge normal la școală, după cum știm.

În ceea ce privește sinagoga ca loc de rugăciune, trebuie clarificat de la început faptul că nici locul și nici clădirea nu trebuie să respecte anumite reguli. După căderea celui de Al Doilea Templu, nu mai putem discuta de existență preoților (kōhănīm). Deși acest rol nu a fost preluat, cumva, în continuarea acestei categorii se situează rabinul sau conducătorul spiritual. Orice comunitate vrea un rabin înțelept și respectat – dar trebuie să înțelegem că acesta este un job. Înainte de a deveni rabin, el  merge la școală și urmează un program academic de specialitate pentru a căpăta aceasta calitate. Așadar, o comunitate își caută, își alege și își plătește rabinul. Acesta poate da lecții ca învățător, poate fi judecător, consilier matrimonial sau financiar, poate ține predici dar nu conduce rugăciunea. Aceasta este condusă de cantor.

Rolul rabinului este cel al înțeleptului. Când apare ceva nou, necunoscut, care nu e  menționat în Tora, el trebuie să explice acel lucru. Și poate face asta în două moduri: fie citind din Tora un pasaj care indică cum trebuie procedat, fie manipulând textul pentru a putea justifica ceea ce propune. Ambele variante sunt valabile atât timp cât sunt ancorate în Tora. Iar interpretarea odată acceptată de mai multă lume, devine tradiție. Practica devine regulă de viață. Până la urmă adaptabilitatea este cea care a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului atâtea mii de ani.

Ideea că sinagoga ca  loc de rugăciune nu are nevoie de o construcție sau structură predefinită își găsește justificarea și în faptul că înainte de căderea celui de al doilea templul existau sinagogi (case de rugăciune). Asta pentru că erau multe comunității evreiești în afara templului, pe drumurile comerciale sau la Roma și veneau la templu o dată pe an de Yom Kippur (cea mai importantă sărbătoare pentru iudaism) dar în timpul anului se întruneau în aceste case. Așadar, orice loc poate fi casă de rugăciune dacă,  într-o cameră se așază dulapul sfânt în care se află sulurile Torei iar dulapul este orientat spre Ierusalim.

Astfel se explică diversitatea foarte mare și a sinagogilor din patrimoniul românesc, construite în diferite perioade și contexte. Pentru exemplificare dr. Waldman a prezentat 6 exemple de sinagogi semnificative. Cea mai veche sinagogă din România fiind Sinagoga Mare din Iași (1671). Construcția a fost refăcută de curând dar nu mai este folosită ca sinagogă. Interiorul este complet modernizat, dedicat evenimentelor culturale. Este important de reținut faptul că din secolul al XVII-lea când a fost ridicată sinagoga, până în secolul al XIX-lea, în Moldova clădirile evreiești nu puteau fi mai înalte decât cele creștine. Dar, în interiorul unei sinagogi se respecta ideea separării femeilor de bărbați, iar în secolul al XVI-lea se ajunsese deja la o structură de separare numită „balconul femeilor”. Pentru a putea respecta ambele condiții, clădirea s-a construit din piatră, conform regulilor locale, dar în adâncime cu structura de separare în sol.

A doua ca vechime este Sinagoga de la Piatra Neamț (1766). Construcția este din lemn așa cum prevedeau regulile de atunci pentru clădirile evreiești. Ridicată pe locul unei sinagogi de piatră ea urmează aceeași structura în adâncime. Construcția devenită azi centru cultural, face parte din patrimoniul UNESCO fiind una dintre cele 2 sinagogi de lemn din Europa, păstrată cu toate elementele de construcție originală. Sinagoga poartă numele „Baal Șem Tov” (Cel cu nume bun), după porecla lui Israel ben Eliezer, fondatorul Hasidismului, curent de gândire mistică evreiască.  Baal Șem Tov s-a născut în Moldova, în jurul anului 1700, și se spune că a predicat în sinagoga din Piatra Neamț pe vremea construcției de piatră pe baza căreia avea să se ridice construcția din lemn pe care o vedem și astăzi.

Specific  celor 2 sinagogi  este faptul că altarul (Bimah-scena) e în mijloc. Ne imaginăm astfel că rugăciunea era condusă de cantor din mijlocul congregației. În tradiția ebraică, rugăciunea trebuie rostită de fiecare în parte, nu există deci preot în sensul creștin și nici în sensul intermediarului. Rugăciunea trebuie să fie sonorizată pentru a-l pune pe cel care se roagă în rezonanță cu Dumnezeu și într-un soi de transă pentru că prin rostire, zgomotul din jur dispare. În tradiția ebraică există această viziune talismanică asupra rugăciunii care rostită corect, cu voce, are valoare magică.

Sinagoga din Hârlău, județul Iași ( 1812) ‒ În secolul al XIX-lea, apare o noutate în sinagogă, în condițiile în care nu e voie să fie reprezentat chipul uman. Specifică zonei noastre (dar și în Republica Moldova și Ucraina) este pictura specială care începe să împodobească sinagogile. Este vorba de peisaje, (practic Ierusalimul, imaginea cetății), animale reale sau fantastice, în Bucovina vedem cerbii ‒ simbol hasidic, ei își schimbă coarnele ceea ce duce cu gândul  la reînnoire, renaștere – dar și animale din zona Orientului Mijlociu precum lei (simbolul lui Iuda și ulterior al întregului Israel) elefanți, cămile sau semne zodiacale. Mai mult, apar ilustrate instrumente muzicale. Importanța muzicii renăscute în hasidism fiind în corelație cu Tora (regele David mergea în fața oștirii cântând și dansând) iar instrumentele muzicale reprezintă cele 12 triburi ale lui Israel. Sinagogile pictate din Bucovina la fel ca renumitele sale biserici pictate sunt unice. Din păcate sinagogile nu sunt încă suficient  promovate.

Tempul Coral din București (1854-1866) ‒ este loc de rugăciune. Clădirea  reproduce în miniatură  o sinagogă din Viena – distrusă în Kristallnacht, 1938. Replica din București a fost  proiectată de același  arhitect vienez dar la scară mai mică. Clădirea prezintă elemente  de arhitectură maură (sefardă ‒ a evreilor spanioli) pentru că la Viena sinagoga aparținea comunității sefarde care era foarte importantă. La București însă, construcția a fost comandată după modelul vienez de comunitatea askenază (a evreilor de origine germană).  Interiorul de tip catedrală arată influență bisericilor creștine.

Sinagoga din Fabric, Timișoara – (1897-1899) este construită în stil eclectic, cu elemente neo-maure, gotice și elemente de stil neo-renascentist italian. Aspectul este de biserică, cu  interiorul pe modelul catedralei. Modelul vechi al scenei centrale s-a schimbat, structura  fiind foarte mult influențată de noul context și asta pentru că nu există nici o restricție privind arhitectura. Clădirea a fost clasată de curând în listele de protecție naționale ca monument istoric și urmează a fi reabilitată pentru a deveni obiectiv turistic și cultural.

În finalul prezentării doamna conferențiar a subliniat că în Transilvania sinagogile sunt mari, având ca model biserica din imperiu, pe tipicul majestuos ce evidenția statutul evreilor încetățeniți în 1867 în Ungaria, care aveau drepturi egale, deci fără limitări  în construcții. Spre deosebire, în Moldova sinagogile au rămas mici, restricționate de regulamentele de construcție. Deși din secolul al XIX-lea aceste restricții au dispărut, obiceiul a rămas același ca tipic moldovenesc al sinagogii. În sud, în Valahia comunitatea era mică, situată mai ales pe rutele comerciale dunărene: Drobeta, Calafat, Giurgiu. Existau puține sinagogi  mai degrabă erau case de rugăciuni și dintre acestea multe nu s-au păstrat. Deși istoria s-a schimbat – comunitatea evreiască din România fiind acum foarte mică – cu patrimoniul construit reprezentat de sinagogi, teoretic se mai poate face ceva. Dacă, așa cum s-a întâmplat la Timișoara, autoritățile locale se implică, ele pot contribui la păstrarea clădirilor și la transformarea lor în centre culturale de care să poată beneficia mai departe toții cetățenii și vizitatorii orașului.

Este evident că un patrimoniu fără o comunitate care depășește o anumită masă critică este extrem de vulnerabil. Dar o șansă decurge tocmai din mutația contemporană prin care arhitectura risipitoare de resurse a devenit generatoarea acestora. Mai mult se întrevede speranța că pot fi extinse și eforturile de cunoaștere și recunoaștere a bogatei tradiții culturale și religioase evreiești, care sunt parte integrantă a Patrimoniul Cultural Național și Universal.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

Biserica Romano-Catolică celebrează în fiecare an, pe 1 noiembrie, Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Originea acestei sărbători nu poate fi însă identificată cu exactitate. Pe 13 mai, în Bisericile Orientale era celebrată o zi pentru toți martirii. Prima atestare  a sărbătorii de pe 1 noiembrie datează de pe timpul papei Grigore al III-lea (+741), care a dedicat o capelă cinstirii Tuturor Sfinților. Astfel, Sărbătoarea Tuturor Sfinților a început să fie celebrată din anul 800, făcându-și apariția în calendarul englezesc încă din secolul IX. Sărbătoarea a fost stabilită definitiv de către papa Grigore al IV-lea pe data de 1 noiembrie.[1]

Multe persoane confundă Sărbătoarea Tuturor Sfinților care este pe data de 1 noiembrie cu Ziua Morților care se ține pe 2 noiembrie. Însă, sunt două evenimente complet diferite. În primul rând, sfinții slujesc lui Dumnezeu, se roagă necontenit, sunt ascultați, mijlocesc ajutor spre binele nostru, trăiesc pentru Dumnezeu și în unire cu El, îndeplinind voința Lui sfântă. În al doilea rând, Sărbătoarea Tuturor Sfinților a venit ca un răspuns dat celebrărilor păgâne. De exemplu, Romanii sărbătoreau pe 21 februarie Feralia în cinstea spiritelor celor decedați.[2] Binecunoscutul Haloween, sărbătorit azi pe 31 octombrie, înaintea zilei Tuturor Sfinților, își are originile într-o altă sărbătoare păgână numită Samhain, ținută de către celții din Britania și Irlanda.[3] Antica sărbătoare Samhain avea loc pe data de 1 noiembrie, când se credea că toții zeii lumii se făceau vizibili oamenilor.[4] Însă noi, care ne considerăm creștini, suntem chemați la celebrări sfinte.

Dumnezeu ne invită să: „Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfântˮ (1 Pt 1,16). Așadar, lui Dumnezeu nu-i plac jumătățile de măsură pentru că „Cine nu este cu mine este împotriva mea și cine nu adună cu mine risipește.ˮ (Mt. 12, 30). Starea de sfințenie a unei persoane este dată de prezența reală a lui Dumnezeu în viața sa. Pe de altă parte, am putea spune că nu există sfinți „pentru că toţi au păcătuitˮ (Rom 5, 12). Însă „cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristosˮ (Rom 5, 17) deoarece „nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Isus Cristos, căci legea Duhului vieții în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morțiˮ (Rom. 8, 1-3) întrucât Duhul „intervine în favoarea sfinților după voința lui Dumnezeu.ˮ (Rom 8, 27).

Isus Cristos este cel care este Sfânt în om! Astfel, titlul onorific de sfânt sau kadosh în ebraică, respectiv de – sanctus în latină, este folosit și atribuit doar lui Dumnezeu. În sfinți, noi nu cinstim persoana canonizată, ci manifestarea puterii lui Dumnezeu, care este mare în sfinții lui. Iată de ce sunt importanți sfinții: pentru că ei conțin urmele „ADN-ului lui Cristos”, în caracterul lor. Aceștia sunt „mama mea și frații mei!ˮ (Mc 3, 34-35), după cum-spune Isus. Ei sunt persoane care s-au lăsat îmbibate de prezența reală a iubirii continue a lui Dumnezeu. Pentru un creștin, sfințenia devine astfel normalitatea unei vieți autentice trăite pentru Dumnezeu, în conformitate cu voința Sa și nu după voința personală. Pentru că «Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!ˮ va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu care este în ceruri» (Mt 7, 21) iar „oricine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamăˮ (Mc 3, 35).

Așadar, trăind în strânsă legătură cu Dumnezeu, sfinții nu caută să placă lumii, ci lui Dumnezeu. Ei, nu caută voința lor, ci a lui Dumnezeu. Sfinții servesc și reprezintă interesele lui Dumnezeu pe acest pământ și în viața veșnică. Ei sunt ca niște luminițe aruncate în bezna acestei lumi sufocate de păcat. Sfinții s-au lăsat modelați precum aluatul în mâinile artistului „au fost torturați și n-au acceptat eliberarea, ca să dobândească o înviere mai bună. Alții, apoi, au primit batjocură și biciuire, ba chiar lanțuri și închisoare, au fost bătuți cu pietre, tăiați cu fierăstrăul. Au murit uciși cu sabia, au rătăcit în piei de oaie și de capră, în lipsuri, asupriți, maltratațiˮ (Evr 11, 35-38). Care a fost răsplata pe care au primit-o pentru acest devotament față de Cristos? Suferința! Sfințenie fără suferință nu există, iar cine dorește să preia trăsăturile înfățișării lui Cristos în totalitate, va trebui să se gândească de două ori, pentru că aceasta nu însemnă o viață fără griji.

Biserica de la începuturi a crezut că apostolii, martirii, îngerii și Fecioara Maria pot mijloci într-un mod special la Dumnezeu. Astfel, deja din primele secole ale creștinismului au existat suflete care au practicat virtuțile creștine în mod eroic. Martirizarea creștinilor a început deja din primul secol și a ținut până prin secolul al IV-lea, atunci când Împăratul Constantin a pus capăt prigoanei prin Edictul de la Milano și a permis ca necropola de la Vatican să devină loc de veci pentru creștini.[5] Primul martir al Bisericii a fost Sfântul Ștefan diaconul, dar să nu uităm nici de uciderea pruncilor nevinovați din ordinul lui Irod cel Mare, rege numit pentru evrei de către romani. Ar trebui să ne amintim de sfinți? Aceasta ar putea fi transformată într-o altă întrebare: Ar trebui să ne amintim de faptele Domnului? Da, ar trebui să ne amintim de tot binele pe care ni l-a făcut, prin sfinții săi. Dumnezeu are colaboratori – i-a avut pe Moise, David, pe Ilie și mulți alții. Isus Cristos a avut 12 apostoli, mai apoi 72 și  alții care i-au urmat.

Dumnezeu lucrează împreună cu cei care sunt deschiși spre El, care vor să contemple, să ia chipul și asemănarea Sa. Însuși Dumnezeu a fost cel care și-a protejat de cele mai multe ori sfinții, pentru că erau importanți pentru El. Aici să ne amintim doar de „arhanghelul Mihael, când se certa cu diavolul, disputându-și trupul lui Moiseˮ (Iuda 1, 7-9) sau de Isus Cristos când îl învie pe Lazăr din mormânt spunându-i „Lazăr, vino afară!ˮ. Astfel „sfințiiˮ ajung să fie cinstiți și înălțați la rang de sfințenie de însuși Dumnezeu. De aceea se potrivesc foarte bine în acest context cuvintele Tatălui ,,Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare, Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurămˮ (Lc 15, 22-23). Dacă Dumnezeu îi cinstește pe cei ce îl slujesc, și noi avem obligația de a-i cinsti în mod corespunzător. Iar titlul de sfânt acordat de către Biserică unei persoane nu aduce nimic nou cuiva care deja este ca atare. Doar autentifică lucrarea lui Dumnezeu și apără poporul de falsități.

Ziua Tuturor Sfinților celebrată de către Biserică în fiecare an pe 1 noiembrie reprezintă nu doar sfinții care au fost canonizați și recunoscuți în mod oficial ca atare, dar mai ales cei anonimi, pe care nu-i cunoaște nimeni.

Binecuvântat să fie Dumnezeu în toți îngerii și sfinții săi!

Achim Vasile

Masterand anul II. CBE

Foto credit: allaquerciadimamre.it

[1] cf. „All Saints Dayˮ, Encyclopaedia Britannica Online, https://www.britannica.com/topic/All-Saints-Day accesat la data de 26.10.2023, 21:40

[2] cf. ,,Feralia (21 February)ˮ, https://imperiumromanum.pl/en/roman-religion/roman-feasts/feralia/ accesat la data de 27.10.2023, 16:03

[3] cf. „Halloweenˮ, Encyclopaedia Britannica Online, https://www.britannica.com/topic/Halloween accesat la data de 27.10.2023, 16:08

[4] cf. „Samhainˮ, Encyclopaedia Britannica Online, https://www.britannica.com/topic/Imbolc accesat la data de 27.10.2023, 16:48

[5] Kovács Gergely, Szentéavatás régen és ma, Budapest 2014, 26

„Isus Cristos, așa cum ne arată Sfânta Scriptură, este Cuvântul lui Dumnezeu pe care trebuie să-L auzim, în care trebuie să ne încredem și căruia trebuie să-i dăm ascultare în viață și în moarte.”

Karl Barth (Church Dogmatics, IV.3.i, p. 86)

Logosul este categoria supremă a înțelegerii activității revelatoare a Dumnezeului Triun, așa cum ne arată Prologul Evangheliei după Ioan. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu fiind vizibil atât în ordinea creației, în mesajul profetic către poporul Său, în persoana Sa întrupată și în lucrarea Sa, cât și în răspunsul de credință al comunității la gloria Sa revelată.

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu iar raportul nostru cu acest Cuvânt viu se instaurează atunci când îl citim și îl asumăm prin credință. „Cercetarea Scripturilor”presupune așadar, deopotrivă accesul la întreaga Biblie și disponibilitatea noastră de-a urma calea pe care ne conduce (Fp 17, 11; In 5, 39). Se pune așadar întrebarea dacă astăzi, în pragul celei de a 4-a revoluții industriale, când accesul la cunoaștere pare nestingherit, putem să ne considerăm creștini fără a citi Biblia?

Importanța Cuvântului lui Dumnezeu pentru viața spirituală a constituit subiectul conferinței susținute de pr. conf. dr. Lucian Dîncă, din perspectiva exegetului creștinismului timpuriu și al studiilor patristice și bizantine. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 27 octombrie, ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, cea care cu multă grijă îndrumă activitatea școlii biblice de aproape 17 ani.

În deschiderea conferinței, pr. Dîncă a afirmat că prezentarea sa este centrată pe documentul papei Francisc Aperuit Illis, un motu proprio care stabilește ca Duminica a III-a din timpul liturgic de peste an să fie dedicată Cuvântului lui Dumnezeu. Papa introduce astfel o tradiție nouă în Biserica Catolică, dând indicații pastorale episcopilor pentru ca această zi să fie implementată în inima credincioșilor și aceștia să atingă prin lectură Cuvântul Domnului. Pr. Dîncă a explicat că este sensibilizat de fiecare dată când se iau astfel de decizii pontificale. Așa cum s-a întâmplat când papa Benedict a proclamat Anul credinței și am meditat în particular Crezul niceeano-constantinopolitan sau când papa Francisc a implementat Anul milostivirii și ne-am familiarizat cu milostivirea. De ce ajung papii la asemenea decizii? A întrebat retoric părintele conferențiar. Cu siguranță, motivul e că undeva există o lacună.

Pentru a înțelege mai bine problematica, a continuat, trebuie să pornim de la obstacolele care ne împiedică să vizualizăm Cuvântul lui Dumnezeu sau Biblia. Timp de 7-8 secole aceasta a fost unica carte a creștinilor. Foarte mulți o învățau pe dinafară de la un cap la altul: în limba ebraică Vechiul Testament și în limba greacă Noul Testament. Cuvântul Domului era „stânca”. După această perioadă însă, au apărut provocările. În acest context, Biserica a retras din mâna credincioșilor Cuvântul Domnului. Iar odată luată Biblia din mâna credincioșilor trebuia înlocuită cu un altceva. Așa devenim martori începând cu mileniul al II-lea, la aparițiile mariane, devoțiuni, pelerinaje la moaște, tradiții și superstiții care s-au suprapus unele peste altele în multe văluri peste Cuvântul lui Dumnezeu. Și au fost atât de bine implementate în trăirea credincioșilor încât erau convinși că toate se găsesc în Biblie. Aceste obstacole au dăinuit de-a lungul veacurilor până la Conciliul Vatican II, în 1962. Conciliarii și-au dat seama că în rândul credincioșilor Biblia nu este cunoscută. Credincioșii nu mai știu Cuvântul Domnului. Astfel a apărut Dei Verbum, documentul care a promulgat pentru prima dată în creștinismul occidental ideea că nu putem fi creștini fără a cunoaște Biblia. Papa Francisc în Aperuit Illis evocă Dei Verbum prin celebrul citat din Sf. Ieronim „Cine nu cunoaște Scripturile nu-l cunoaște pe Cristos”. (In Is. Prol).

Deși Dei Verbum a fost marea realizare a Conciliului Vatican II în redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu, se pare că episcopii, nu au reușit să implementeze decizia în rândul credincioșilor. Așa cum s-a mai întâmplat în istorie, la conciliul de la Niceea I din 325, când s-a proclamat termenul cheie al credinței creștine prin cuvintele „Fiul este consubstanțial cu Tatăl” și a fost înscris în Crez, odată întorși acasă, părinții conciliari nu au mai predicat asta. Abia după 25 de ani, Sf Atanasie de Alexandria avea să scrie o lucrare pentru a explica credincioșilor acest termen. În același mod, putem spune că după 60 de ani de la Conciliul Vatican II, papa Francisc prin Aperuit Illis cheamă la acțiune.

Problema care mă frământă când mă gândesc la credincioșii noștri, a subliniat pr. Dîncă, este răspunsul pe care îl dăm la întrebarea lui Isus:„ Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc 18, 8). Biblia este cartea noastră de credință, dar atât timp cât vom sta departe de Cuvântul Domnului și nu vom face o obișnuință zilnică din a ne hrăni cu asta, suntem departe de a-l cunoaște pe Cristos.

Răspunzând parcă la întrebarea devenită paradigmatică, ce se intuia pe chipurile noastre, „Eu /noi ce trebuie să facem?”, părintele a vobit despre cele trei provocări referitoare la vestirea Cuvântului Domnului: schisma, erezia și păcatul ce se află la originea celorlalte două. De-a lungul veacurilor creștinii au avut Biblia drept scut împotriva schismei, ereziei și păcatului. Astăzi, ne-am obișnuit atât de mult cu schisma încât nu mai simțim că ne face rău. În secolul al IV-lea însă, pentru Sf. Augustin schisma era un păcat grav pentru că e împotriva spuselor lui Isus, „ca toți să fie una…, pentru ca lumea să creadă” (In 17, 20-21). Așadar unitatea creștinilor, a accentuat pr. Dîncă, ar trebuie să ne preocupe atât de tare încât să n-avem somn.

Părintele a arătat în continuare importanța cunoașterii Logosului pentru devenirea noastră spirituală, în conexiune cu documentul papei Francisc Aperuit Illis care face referire la cuvintele evanghelistului,,,le-a deschis ochii”(Lc 24). Luca se folosește de acest episod al lui Isus Înviat ce se arată celor doi discipoli care merg spre Emaus pentru a transmite auditoriului său (format din credincioși ai națiilor păgâne, care nu cunoșteau iudaismul), modul în care creștinii înțeleg să celebreze liturghia, adică misterul Pascal. Astfel Luca arată că în acest episod se află ritul derulării liturghiei creștine. Acesta este și ritul pe care Conciliul Vatican II l-a redescoperit în reforma liturgică din 1962-1965.

Textul biblic pus în iconografia artei bizantine sugerează demersul nostru liturgic în a-l recunoaște pe Isus, sau altfel spus, explică pedagogia lui Isus care ia de mână pe cel necăjit și-l conduce pe cale cu atâta gingășie încât la final, acesta să rămână doar cu credința sa. Acesta este momentul (Lc 24, 30-31) când Isus cel Înviat stă cu cei doi discipoli la masă, frânge pâinea dăruindu-le, și le deschide astfel ochii spre a-l recunoaște. Liturghia noastră începe din momentul trimiterii noastre din biserică. După ce ne-am hrănit, am descoperit acel ceva, ne-am încărcat cu credință, acum e rostul nostru să facem liturghia în lumea în care trăim (sacerdoțiul comun). Toată această mărturie se dă în biserică. Maica Domnului, este Icoana Bisericii este cea care primește în ea Cuvântul și-l oferă umanitații și, este cea care crede. „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”(Lc 1, 45). Biserica mărturisește apoi, până la sfârșitul veacurilor, Cristos a Înviat! Acesta este demersul propus de papa Francisc în Aperuit Illis pentru a ne convinge că trebuie să citim și noi Cuvântul Domnului și să-L facem normă de viață.

A ne familiariza așadar cu Cuvîntul Domnului, a concluzionat pr. Dîncă, înseamnă a citi din Scriptură zilnic, înseamnă a urma exemplul lui Ioan, adică a ne apleca cu capul pe pieptul Domnului. Până atunci suntem încă săraci și lipsiți de substanța care dă coloană vertebrală creștinismului ‒ Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu e cuvânt omenesc ci este Cuvântul Divin. Nu este un cuvânt într-o carte ci este o persoană ‒Isus Cristos!

Ajunși la finalul prezentării părintelui Dîncă, răspunsul mult așteptat la întrebarea noastră Ce trebuie să fac/facem pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu?” a venit ca o adiere. Când Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și Îl lăsăm pe Dumnezeu să vorbească, atunci vom ajunge să înțelegem că al Său Cuvânt pentru noi nu este Da și Nu, ci în cele din urmă și pentru totdeauna este Da în Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos (2 Cor 1, 18-20).

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

Inteligența Artificială (IA) a pătruns în viețile noastre la niveluri fără precedent. Se vorbește tot mai mult despre faptul că reprezintă a 4-a revoluție industrială. Consecințele sunt uriașe pentru modul în care muncim, ne trăim viața și relaționăm unii cu alții. Posibilitatea ca mașinile să dobândească inteligență reală în viitorul apropiat este din nou în prim-planul dezbaterii. Această posibilitate ridică o serie de întrebări fundamentale – etice, filosofice și nu în ultimul rând teologice – despre natura inteligenței, personalitate și chiar dreptul umanității de-a se angaja într-un astfel de proiect cu consecințe nebănuite.

Un subiect important în dialogul științific și teologic despre IA este cel al imago Dei, creația omului după chipul lui Dumnezeu. Legătura sa cu IA ar putea părea surprinzătoare la început, dar cele două sunt legate în cel puțin două moduri. În primul rând, crearea ființelor inteligente de către oameni trasează paralele inevitabile cu creația divină a oamenilor. În al doilea rând, apariția pe scena istorică a inteligenței non-umane ridică întrebări cu privire la ceea ce înseamnă pentru oameni să fie după chipul lui Dumnezeu și, dacă e posibilă includerea IA în domeniul de aplicare al imago Dei?

Interacțiunea dintre religie și IA are loc zilnic în aproape toate părțile lumii. Dar IA face ceva mai mult cu religia decât să ofere doar suport tehnic. Cercetătorii în religie și teologie, inclusiv în studiile Bibliei ebraice, simt urgența angajării în IA pentru că aceasta confruntă unele dintre cele mai importante idei religioase și raționamente teologice.

În ce măsură evoluțiile actuale din științele informației (și biologie) se opun înțelegerii teologice a ceea ce înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu? Este bine sau este rău ca oamenii să creeze agenți artificiali? Dacă IA ar prelua vreodată controlul asupra lumii, ar fi un lucru rău? Pot oamenii să comită crime sau să păcătuiască împotriva roboților? Și invers, ar putea roboții să comită păcate și să fie trași la răspundere? Desigur, nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, dar ele trebuie totuși puse.

La Universitatea din Lund, Suedia, în cadrul Centrului pentru teologie și studii religioase, se desfășoară un proiect de cercetare ce abordează relația dintre narațiunile despre IA și narațiunile despre creație din cartea Genezei. Autorul proiectului este dr. Blaženka Scheuer, profesor asociat și director secund al Departamentului de Studii Biblice, președintă a Societății Exegetice Suedeze. Dr. Scheuer analizează conceptele fundamentale (imago dei / hominis, identitate personală) care stau la baza întreprinderii de a crea o entitate care poartă o esență a creatorului, dar care este fundamental diferită de creator. Contribuția sa exegetică își propune să reflecteze asupra dinamicii păcatului, a binelui și a răului într-un viitor tehnologic caracterizat de implementarea inteligenței artificiale în societate.

Preocupările mele pentru înțelegerea și aprofundarea acestui tip de abordare exegetică, m-au condus către cercetările doamnei dr. Blaženka Scheuer cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc și să discut, luni 18 septembrie a.c., ora 11:00, la sediul departamentului de studii biblice al Universității din Lund  (LUX-centre, Helgonavägen 3, entrance B).

Încă de la începutul întâlnirii Dr. Scheuer, a ținut să clarifice de ce numește contribuția sa la proiectul de cercetare ca fiind exegetică: „Analiza mea asupra subiectului se bazează pe narațiunea creației din Gn 2-3 pentru a identifica modurile în care rezonează cu discursul actual al IA”.

Povestea Edenului, am intervenit eu, a fost interpretată în moduri diferite în tradiția religioasă, în literatură și în artă. În prezent când ne aflăm la începutul celei de-a 4-a revoluții tehnologice, cum putem înțelege povestea Edenului în sensul dinamicii binelui și răului, într-o lume caracterizată de crearea IA și implementarea acesteia în societate?

În primul rând, a spus dr. Scheuer, povestea creației oamenilor din Gn 2-3 demonstrează că actul creației oamenilor – acea remarcabilă unire a divinului și a teluricului, a mișcării și a materiei, acea creație extraordinară a ceva care este asemănător Creatorului, dar nu întocmai – este bun, nicidecum nu este rău. Dumnezeu nu a creat o perfecțiune sterilă, ci o lume deschisă spre îmbunătățire, dezvoltare și upgrade. Primul upgrade în Eden a dus la crearea animalelor (Gn 2, 19), iar al doilea la împărțirea omului în două și la crearea cuplului uman (Gn 2, 20-21). Ultimul upgrade din Eden a avut consecințe serioase, rezultând într-un fel de singularitate teologică dincolo de care oamenii au fost capabili să se dezvolte fără ajutor divin.

Aceasta conduce la al doilea argument și anume că riscurile sunt inerente oricărui proces de inovare, nu mai puțin în crearea imaginii unui creator care cunoaște binele și răul (Gn 3, 22). De ce Dumnezeu a fost dispus să-și asume un astfel de risc este o întrebare la care autorii și editorii Bibliei ebraice se pare că nu au răspuns.

În al treilea rând, a continuat, nu răul a fost cauza, și nici singurul efect al auto-upgrade-ului agenților creați. Ca atare, uzurparea cunoașterii divine și pierderea vieții veșnice din Gn 2-3 nu este tocmai un exemplu al comiterii unui rău sau păcat uman, ci mai degrabă este un exemplu al imprevizibilității inerente oricărui sistem care combină divinul și teluricul. Problema celor 2 oameni din povestea Edenului nu era răutatea lor, ci competența lor, a accentuat Blaženka Scheuer, parafrazând faimoasa evaluare a lui Stephen Hawking despre pericolele IA. Oamenii încercau să optimizeze o funcție pe care Creatorul a programat-o pentru ei. Odată ce competența lor a sporit, imprevizibilitatea umană s-a amplificat, așa cum se arată în povestirile despre evoluția umană din Gn 4-11. Pe de o parte îi avem pe fiorosul Cain (Gn 4, 8), pe răzbunătorul Lameh (Gn 4, 23-24) și răutatea omenirii (Gn 6, 5). Pe de altă parte, avem viețile și faptele lui Abel, Enoh și Noe, ale căror scopuri au fost aliniate cu cele ale Creatorului. Binele, este de asemenea, un efect al cunoașterii amplificate.

Nu există așadar niciun motiv să credem că dinamica fundamentală a binelui și a răului se va schimba în viitorul tehnologic. Răul este, prin urmare, un factor cu care orice creator trebuie să se confrunte. Odată ce regula de siguranță a Edenului a fost încălcată și oamenii au fost expulzați din grădină, a fost necesar un nou set de reguli al Creatorului, pentru a-și ajuta creația să se țină la distanță de haos și de rău. Dinamica binelui și răului rămâne aceeași, a subliniat dr. Scheuer,  dar noțiunea de păcat este probabil să găsească noi înțelesuri în efortul nostru de-a ne asigura că sistemele IA continuă să funcționeze sub control uman.

Povestea Edenului citită în lumina percepută de Blaženka Scheuer, ne concentrează atenția nu atât pe problema păcatului cât mai ales pe momentul originar al pierderii prezenței protectoare a lui Dumnezeu. Sau altfel spus ne arată diferența dintre o viața în prezența lui Dumnezeu și o viață fără El, instruind cititorul să nu ia niciodată ca pe un dat prezența lui Dumnezeu, ci să o caute în mod repetat, mereu.

Dacă implicarea teologilor în provocările ridicate de cercetarea IA a fost până acum destul de limitată (deși unele subiecte, cum ar fi similitudinea și diferența dintre viziunile singulariste asupra viitorului și escatologia religioasă au fost abordate cu argumente solide și concluzii destul de clare) transformările radicale pe care implementarea IA le provoacă deja societății noastre și relațiilor dintre noi, au nevoie de o evaluare teologică profundă.

La întrebările ce se nasc nu suntem imuni mai ales cei ce suntem studenți la teologie (la licența, master sau doctorat). Iar găsirea unui răspuns înseamnă efortul de cercetare la finalul căruia lucrările noastre să constituie acea mică piesă pe care o așezăm în mai marele puzzle al cercetării teologice.

E timpul să luăm în considerare pentru lucrările noastre de disertație întrebări care pot clarifica concepte fundamentale. Ce înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu? Există limite ale creativității umane? Sunt oamenii mai mult decât o colecție de date? Teologia ne va furniza acel insight semnificativ care să contribuie la dialogul interdisciplinar privind ceea ce ar trebui să urmărim în crearea inteligenței artificiale.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: © www.ctr.lu.se;

©alina pelteacu

,,Strigaţi de bucurie către Domnul,

toţi locuitorii pământului,

slujiţi Domnului cu bucurie,

veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie!

 Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!

El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale.

 Intraţi pe porţile lui cu imnuri de laudă, intraţi cu laude în casa lui!

Lăudaţi-l şi binecuvântaţi numele lui!

 Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie

şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie“. ( Psalmul 100 )

Cea mai vârstnică persoană aflată în viață, consemnată în Cartea Recordurilor pe anul 2023 este o femeie de 116 ani și 191 de zile, pe nume Maria Branyas Morena din Spania. Călugării Asumpționiști chiar dacă nu au intrat în Cartea Recordurilor, au marcat Istoria Bisericii Catolice din România. Primii călugări Asumpționiști veniți în România la Blaj începând cu anul 1923 fiind: Pr. Evrard, și Pr. Ademar Mercks. La 100 de ani de când sunt prezenți la noi în țară și de 178 de ani de la înființare de către Părintele Emmanuel d̕ Alzon, Asumpțiunea este prezentă în 33 de țări cu 950 de membrii din toată lumea. Aceasta datorită faptului că: ,,Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie.“

Jubileul celor 100 de ani de Asumpțiune în România a fost deschis vineri, de ziua comemorativă a Sfintei Fecioare Maria Îndurerate printr-o serie de colocvii la Centrul Sfinții Petru și Andrei din București, la care au participat ÎPS Aurel Percă Arhiepiscop Mitropolit de București, Secretarul Eparhial Pr. Gabriel Popa, Vicarul Episcopal Pr. Daniel Bulai, Pr. Vicar General Benoît Bigard A.A., Directorul Centrului Sfinții Petru și Andrei Pr. Iulian Dancă A.A., fostul Superior General al Congregației Părinților Augustinieni Asumpționiști Pr. Benoît Grière A.A., 12 preoți și oaspeți din țară și de peste hotare, printre care amintim: cercetătorul Dr. Olivier Delouis din Paris și Profesorul Jean Noël de la Universitatea din Nancy. De la ora 12:00 a urmat Sfânta Liturghie prezidată de ÎPS Aurel Percă Arhiepiscop Mitropolit de București, iar predica a fost ținută de Pr. Vicar General Benoît Bigard A.A. Atmosfera din capelă a fost una luminoasă, plină de har dumnezeiesc și prezența Fecioarei Îndurerate.

De la ora 14:30 până pe la ora 17:30 Părintele Lucian Dîncă a condus oaspeții aflați la București prin locurile istorice care au marcat istoria Asumpțiunii (catedrala romano-catolică, greco-catolică, Patriarhia Ortodoxă, etc…) Apoi, de la ora 18:00 a urmat un concert de trio chitară susținut în capela mănăstirii.

Ziua următoare, pe 16 septembrie 2023, la ora 7:30, comunitatea Asumpționistă și oaspeții ei au pornit cu autocarul spre Blaj. Primul popas a fost la Curtea de Argeș unde au fost primiți în jurul orei 10:00. Palatul Arhiepiscopal și mănăstirea ortodoxă din Argeș a lăsat o urmă profundă în conștiințele celor prezenți datorită ospitalității și deschiderii venite dinspre partea ortodoxă. În timpul vizitei, părinții Asumpționiști au fost invitați să consemneze câteva gânduri în Cartea de Onoare a Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Un moment istoric. Biserica este întreagă, atunci când are doi plămâni sănătoși: cel oriental și cel occidental. Cei doi plămâni ajută la respirația profundă a creștinismului și formează Trupul întreg și nedivizat a lui Cristos. După vizita făcută la mănăstirea ortodoxă, pelerinii au celebrat Sfânta Liturghie în biserica romano-catolică „Sfântul Nicolae” din Curtea de Argeș, fiind primiți cu deosebită căldură de parohul acestei comunități, Pr. Iojă Nicolae, apoi și-au continuat pelerinajul spre Blaj, unde au ajuns pe la ora 19:00, trecând prin Cisnădioara.

Duminică 17 septembrie 2023 începând cu orele 8:45 în Catedrala Greco-Catolică Sf. Treime din Blaj, Comunitatea  Asumpționistă și pelerinii au fost primiți cu multă căldură de către Episcopul Auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș-Preasfințitul Cristian Dumitru Crișan în cuvintele: ,,Ne bucurăm tare mult!“. Sunt 100 de ani plini de emoții și istorie ce nu pot fi șterși. Este locul de unde Asumpționiștii și-au început activitatea de sprijin a Bisericii Greco-Catolice. Nume precum: Pr. Evrard A.A., și Pr. Ademar Mercks A.A., Pr. Bernard Ștef A.A., Pr. Gigi A.A., Pr. Cornie Nelissen A.A., sunt vii și astăzi în memoria credincioșilor. Iar acest lucru sa observat prin modul de primire de care s-au bucurat frații. Trăiri de emoție și de bucurie au infuzat sufletele celor prezenți. După sfânta liturghie care a fost transmisă live pe TVR 3, a urmat în jurul orei 11:15 vizita la Capela Arhiereilor, unde se află înmormântați marii episcopi greco-catolici. A urmat un pelerinaj la Sanctuarul Fecioarei Maria a Săracilor de la Cărbunari de lângă Blaj. Istoria acestui Sanctuar începe în anul 1933 la Banneux în Belgia, unde Fecioara Maria i-a apărut unei fete de 12 ani. Ea sa prezentat ca fiind Fecioara Săracilor și i-a indicat acestei fete un izvor tămăduitor unde a dorit să-i fie construită o capelă. Părintele asumpționist Ademar Mercks A.A. a fost cel care a construit la Cărbunari în anul 1937 o copie fidelă a capelei din Belgia. Pe 5 iunie 1938, capela a fost sfințită de către Mitropolitul Alexandru Niculecu. Până prin anul 1948 aici s-au organizat pelerinaje care mai apoi au fost interzise odată cu venirea regimului comunist. După 1990, pelerinajele au fost reluate tot cu sprijinul unui călugăr asumpționist: Pr. Bernard Ștef A.A. Acest loc a fost ridicat la rangul de Sanctuar Arhiepiscopal Major al Bisericii Greco-Catolice de către cardinalul Lucian Mureșan în anul 2014.[1] Membrii comunității Asumpționiste au fost primiți de către Rectorul Sanctuarului Pr. Petru Dumitru, care a prezentat istoricul acestui loc binecuvântat și ascuns în taina peisajului mirific al dealurilor în care rugăciunea și pacea rezonează cu inima. Este locul de întâlnire cu Fecioarei Maria a Săracilor de toate categoriile: materiale și spirituale deopotrivă. În acest loc Mama Săracilor își așteaptă copii acasă, în oaza păcii pentru a le oferi speranță, iubire și alinare.

După vizita făcută la Sanctuar, a urmat masa de prânz iar în jurul orei 16:00 au început mărturiile celor care au fost marcați de personalitățile istorice ale Asumpțiunii. Din aceste mărturii aș prezenta două.

Pr. Cristian Barta, Decanul Facultății de Teologie Greco-Catolică a Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca a subliniat faptul că ,,Venirea călugarilor la Blaj in 1923 a avut un rol de formare a preoților.“ ,,Prezenta părinților asumpționiști la Blaj a însemnat mult pentru mine.“ ,,Dacă ne gândim la contribuția asumpționistă, iată, în perioada interbelică, cu toții suntem de acord că a fost importantă. Au dat lumii sau au insuflat o nouă spiritualitate compatibilă“ ,,au format caractere, au contribuit la rezistența bisericii greco-catolice în timpul persecuției comuniste. Rolul lor fiind mai important după 1989.“-a concluzionat părintele Cristian.

Sora terțiar asumpționistă Ceșa Doina, din Cluj-Napoca, la cunoscut personal pe părintele  Bernard Ștef care a consacrat-o în casa părintelui Gheorghe Gherman. Din mărturia ei am putut descoperi figura terțiarei Sângeorzan Maria, care ia influențat benefic decizia de a intra la asumpțiune. ,,Pelerinajele făcute la Medjugorje cu Sângeorzan Maria au contribuit și ele la întărirea credinței mele, m-au apropriat mai mult de Biserică, de Isus și Fecioara Maria rezultând cu participarea mea zilnică la Sfânta Liturghie.“,,Înaintea depunerii solemnă a voturilor, nu am cunoscut alți asumpționiști în afară de părintele Bernard Ștef și Maria Sângeorzan.“– a concluzionat doamna Doina.

Încheierea mărturiilor a fost încununată de un buchet muzical susținut în Catedrală de la ora 18:00.

,,Cât priveşte prezentul, dacă ar fi întotdeauna prezent şi nu s-ar scurge în trecut, atunci el nu ar mai fi timp, ci eternitate.“[2], spunea Sfântul Augustin. Însă pentru că deocamdată nu facem parte din eternitate ci trăim în prezent, avem obligația morală de a ne aduce aminte trecutul care a marcat istoria celor 100 de ani de Asumpțiune în România. Și pentru că ,,o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca o strajă de noapte“ să ne bucurăm împreună cu psalmistul:

,,Strigaţi de bucurie către Domnul,

toţi locuitorii pământului,

slujiţi Domnului cu bucurie,

veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie!

 Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!

El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale.

 Intraţi pe porţile lui cu imnuri de laudă, intraţi cu laude în casa lui!

Lăudaţi-l şi binecuvântaţi numele lui!

 Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie

şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie.“

(Psalmul 100)

Achim Vasile

Masterand anul II. CBE

Credit foto:Achim Vasile

[1] cf. https://www.parohiigreco-catolice.ro/2017/06/sanctuarul-arhiepiscopal-major-greco.html, 9:33, 25.09.2023

[2] Sf. Augustin, Confesiuni XI, Ed. Humanitas, București 2018, trad. Eugen Munteaniu, 559

Două săptămâni petrecute pe meleagurile portugheze. Două dieceze diferite: Porto și Lisabona. O concluzie certă: Biserica este pe un drum bun. Credința tinerilor pelerini de la Ziua Mondiala a Tineretului (ZMT) mi-a demonstrat, fără putință de tăgadă, acest lucru.

Pentru noi, tinerii din Arhidieceza de București, itinerarul spiritual a avut ca punct de plecare Dieceza de Porto. Parcursul spiritual – concretizat prin numeroase Sfinte Liturghii, celebrate alături de pelerini din numeroase națiuni, la parohia-gazdă, Nossa Senhora da Maia, momente de rugăciune comunitară stil Taizé ori de rugăciune particulară, vizite la diferite lăcașuri de cult – s-a îmbinat cât se poate de armonios cu partea culturală a pelerinajului. Organizatorii din Porto au avut grijă să creeze și momente de destindere pentru tinerii pelerini, acestea având ca scop apropierea participanților. Aici îmi vin în minte două exemple: serata tradițională (unde doar mâncarea a fost specific portugheză, dar dansurile și muzica au reflectat diversitatea de patrimonii culturale ale participanților) și concertele de după Sfânta Liturghie, prezidată de Episcopul de Porto. Aici, mulți ne-am făcut și prieteni noi, dar am întâlnit și prieteni vechi, cum ar fi episcopul Matthias König, din Arhidieceza de Paderborn, Germania – un apropiat al Arhidiecezei de București.

La finalul săptămânii petrecute în Porto, ne-am luat rămas-bun de la familiile-gazdă (cărora nu putem să le mulțumim prin cuvinte pentru cât s-au îngrijit de noi, dar pe care le asigurăm de rugăciunile noastre) și am pornit spre Lisabona. Pe drum, primim un anunț pe cât de așteptat, pe atât de fantastic: ne vom opri la Fatima, să vizităm locul unde, în 1917, Sfânta Fecioară Maria s-a arătat timp de șase luni la trei copii: Lucia, Francisc și Iacinta. Cuvintele sunt de prisos pentru a explica bucuria și utilitatea acestei vizite. Mă voi rezuma la a spune că ea este rodul rugăciunilor tuturor pelerinilor din grupul nostru.

Am trăit într-o lume utopică

… și totuși atât de reală! Nu m-am gândit niciodată că voi trăi „pe viu” într-o lume pe care mi-o imaginam fie in vise, fie în visuri. Știți ce înseamnă să fii înconjurat de tineri care cântă cu bucurie pe străzile Lisabonei, să vezi străini care, în ciuda faptului că nu se înțeleg între ei din cauza barierelor lingvistice, se strâng în brațe și își zâmbesc de parcă sunt prieteni de o viață, deși până acum cinci secunde nici nu se cunoșteau? Știți ce înseamnă să fii înconjurat de oameni care râd și care dansează ori de bătrâni care îți fac cu mâna de la balcoanele apartamentelor lor, privind cu nostalgie marea de tineri care trece pe sub ele, rememorând, parcă, anii tinereții lor? Este un sentiment pe care cuvintele nu-l pot descrie, creierul nu-l poate înțelege, dar inima îl poate cuprinde.

Am simțit că trăiesc într-o lume fantastică, pe care nici măcar mintea nu îndrăznește să o schițeze. Unde mai pui ineditul peisaj al preoților care stau nonșalant pe bănci, oferind milostivirea lui Dumnezeu în Sacramentul Spovezii…

O explozie de bucurie cuprinde străzile Lisabonei de fiecare dată când Papa Francisc își face apariția printre noi. Și a fost suficient de darnic: pe lângă grupul unde stăteam eu a trecut de patru ori; în momente și zile diferite, ce-i drept, dar radiind aceeași seninătate. Toată bucuria exterioară se interioriza brusc în momentele de rugăciune prezidate de Sfântul Părinte și își făcea înapoi simțită prezenta, negreșit, imediat ce acestea se sfârșeau.

Pentru mine, esența ZMT este aceasta…

Sigur că da, orice moment petrecut alături de Papa este unic, dar, pentru mine, momentul Adorației Euharistice va rămâne întipărit multă vreme în sufletul meu. Ajunși în Parcul Tejo, am fost întâmpinați de o priveliște pe cât de frumoasă, pe atât de demnă de-a-ți pune la încercare credința. Locul unde urma să înnoptăm era o câmpie plină de praf fin de nisip și de pietre – și nu orice fel de pietre, ci bucăți de bolovani, de tipul acelora pe care îi vedem pe căile ferate. Summumul experienței mele a fost să văd 1.5 milioane de tineri că se așază în genunchi, în același timp, în fața Sfântului Sacrament, pe acele pietre care, după maximum două minute de prosternare, erau gata-gata să-ți sfâșie pielea de pe picioare.

Într-un acompaniament simfonic de înaltă ținută, volens-nolens, am trecut printr-o ușoară penitență, cauzată de ascuțișul bolovanilor, dar care, după câteva momente, parcă nici nu mai existau. Mărturisesc că, în momentele când mă îndoiam că mai puteam sta în genunchi, parcă auzeam o voce care îmi spunea tainic și blând: „Eu am îndurat chinul Crucii, iar tu nu poți îndura câteva momente de durere?”. Așa este, Doamne… tăceam, interiorizam durerea și îmi continuam adorația. Și, dintr-o dată, s-a lăsat o tăcere curioasă: peste un milion și jumătate de oameni nu mai scoteau niciun cuvânt. Se prea poate, mi-am zis, să fi rămas doar eu și Domnul. Același lucru, sunt sigur, și-l spuneau și ceilalți tineri. Fiecare i se destăinuia în tăcere; bucurii, aspirații, neajunsuri, suferințe… Domnul le-a auzit pe toate, însă tot el ne spune „(…) curaj, eu am învins lumea!” (In 16, 33). Ce trăiri concrete și adânci ale celor studiate la cursurile de Teologie spirituală!

Și ce mare bucurie a fost în sufletul meu să văd, ziua următoare, tineri cu lacrimi pe față după ce l-au primit pe Cristos în taina Sfintei Euharistii. Ce întâlnire magnifică, unde Cerul s-a unit cu pământul. Fiecare l-a primit pe Cristos-Euharisticul așa cum știe el mai bine, dar cu aceeași reverență: în genunchi, pe limbă, ori în picioare, în palme. Nu pot să uit această imagine: tineri care, primindu-l pe Cristos în palme, după consumarea Ostiei consacrate, își lingeau palmele, pentru a se asigura că-l consumă pe Cristos întreg și că nicio fărâmă nu este sortită sacrilegiului. Ce foame mare după Cristos!

„Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârșite!”, spuneau apostolii, când Isus li s-a arătat la Emaus.

„Și pe când stătea la masă cu ei, [Isus] luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut (…) Iar ei spuneau unul către altul: << Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? >>” (Lc 24, 29-32).

Matei Pieca

Absolvent licență ST

Foto credit: Matei Pieca

Se tot aude în spațiul public cum că tinerii s-ar îndepărta de Biserică. Nu știu cât de realistă este această ipoteză în spațiul românesc, majoritar ortodox, fiindcă nu cunosc realitățile pastorale din mediul ortodox, însă, cumva, îndrăznesc să mă pronunț asupra mediului catolic din trei motive simple: (1) sunt tânăr, (2) catolic și (3) experiența ZMT 2023 mi-a oferit un nesperat teren de sondare a acestei ipoteze.

Nu trebuie să ne ascundem după deget. Chiar dacă numărul catolicilor, la nivel global, este în creștere, datorită misiunilor și, probabil, a natalității crescute în rândul populațiilor din diferite regiuni ale lumii, situația nu este tocmai bună în țările unde creștinismul, în general, și catolicismul, în special, reprezentau, până nu de mult, tradiția spirituală a locului. Un studiu PewResearch, din 2015, arată cum indiferentismul religios crește în Statele Unite în detrimentul confesiunilor creștine. Ținând cont de trendul din antemenționatul studiu și de faptul că acesta are totuși opt ani vechime, statistica religioasă a SUA din anul de grație 2023 arată și mai dezarmant. Nici Europa nu scapă de acest val: doar în 2022, peste jumătate de milion de germani au părăsit în mod oficial Biserica Catolică – un număr record de persoane, care confirmă și accentuează trendul descrescător început în anul 1990. Numărul catolicilor germani a scăzut de la 28.3 milioane de catolici, în 1990, la 22.2 milioane, în 2022, ceea ce înseamnă o pierdere de peste 6 milioane de oameni în decurs de 32 de ani. Și totuși, chiar dacă pare că ne concentrăm cam mult pe cifre, nicio persoană nu este pentru Biserică doar un număr, ci întocmai o persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, al cărei suflet i-a fost încredințat Bisericii spre mântuire, în virtutea unui mandat cristic (Mt 28, 18-19), concretizat prin Botez.

Știindu-te înconjurat de aproximativ două milioane de tineri catolici este un sentiment unic și, totodată, reconfortant. Nu de puține ori m-am gândit la catolicitatea Bisericii, așa cum am studiat-o la cursurile de Ecleziologie, văzând multitudinea de steaguri și națiuni din jurul meu, fiindcă această catolicitate nu rezidă doar în chemarea universală a Bisericii la mântuire, ci și in caracterul ei universal, transnațional.

Am observat însă un aspect care este îmbucurător: tinerilor le este foame după Cristos! Fie conștient, fie inconștient, omul îl caută neîncetat pe Dumnezeu. Biserica trebuie să adopte o strategie coerentă pentru tineri, pentru a-i păstra în Biserică, deoarece, în afara acesteia, omul se pierde. Acesta caută în mod inerent sacrul, fiindcă este sătul de profan, de teluric. Așadar, Biserica trebuie să ofere Sfânta Jertfă a Liturghiei într-un mod demn, sacru, eliminând orice lucru profan, care distrage atenția omului de la Dumnezeu și-o îndreaptă către cele lumești. Totul trebuie rânduit spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Aceasta ar fi prima mea recomandare pentru strategia despre care vorbeam câteva rânduri mai sus: Liturghii celebrate solemn, care să-l facă pe om să se detașeze, preț de o oră, de cele lumești.

Semințele sunt sădite în ogorul lui Dumnezeu, pământul pare că este fertil, așa că este datoria prin excelență a lucrătorilor ogorului să ude pământul și să-l plivească de buruieni. Preoții să vorbească de la amvon despre pericolele spirituale ale acestei lumi, căci, dacă nu o vor face ei, cine o va face? Episcopii să ne călăuzească viața de credință în mod clar și să nu fie căldicei, căci stă scris ce se va întâmpla cu cei căldicei. Iar noi toți să ne orânduim viața coerent, nu una să spunem și alta să facem, fiindcă doar printr-o viață coerentă putem să evanghelizăm, nu printr-o viață dublă. Al doilea sfat ar fi acesta: toți și fiecare în pare să ne ducem la îndeplinire misiunea care ne-a fost încredințată în Biserică.

Evanghelizarea eficientă, în opinia mea, este dată de mărturia autentică de viață creștină – doar așa îi convingem pe ceilalți: mai întâi prin viața noastră, prin comportamentul nostru și, de-abia apoi, prin cuvânt. Dacă toți participanții la ZMT 2023 (episcopi, preoți, diaconi, persoane consacrate și laici) am face acest lucru, sunt sigur că și alții ne-ar urma nouă și ar ajunge să-l cunoască pe Cristos. În fine, cea de-a treia recomandare ar fi aceasta: să ne trăim viețile coerent, pentru a da o mărturie autentică.

Matei Pieca

Absolvent licență ST

Foto credit: Matei Pieca

,,Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete.“ (In 4, 15)

Cerința trupului de a consuma apă se manifestă prin sete. Senzorii sistemului neurocentral ne atenționează atunci când suntem deshidratați și avem nevoie să bem apă. O pierdere excesivă de apă în organism poate duce la complicații renale. Organele nu mai pot funcționa în mod corespunzător, iar deshidratarea puternică poate aduce cu sine chiar și moartea. Astfel cantitatea de lichide necesară bunei funcționări al unui organism este considerată a fi de 2 litri de lichide. Așadar fără mâncare se poate trăi, dar fără apă se poate muri.

La fel este cu rugăciunea. Ființa umană are nevoie să bea ,,apă vie“ (In 4, 10) din Coasta Preasfântă a lui Isus, ,,care țâșnește spre viața veșnică.“ (In 4, 13). Dacă ne deshidratăm spiritual pentru că nu sorbim cu poftă iubirea lui Dumnezeu, Cuvântul Evangheliei, dacă nu avem sete de Cristos, nu suntem creștini autentici ci ne înșelăm atât pe noi cât și pe cei din jur. Inima noastră dă semnale în acest sens că are nevoie ,,apa vie“… Cine sau ce ar putea potoli setea sufletului nostru? Cei apropiați, soțul, soția, prietenii, plăcerile vieții? În acest caz răspunsul ar fi categoric: NU. Suma tuturor dorințelor noastre spirituale se împlinește în Dumnezeu. Vrem mai mult!… ,,Pentru Tine ne-ai făcut Doamne și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine“– spunea Sfântul Augustin în Confesiuni 1,1.. Îl vrem pe Isus Cristos, care este iubire și aliment! Pentru această hrană și pentru această sete de ,,apă vie“ s-au adunat surorile diferitelor congregații în Mănăstirea Carmelitană de la Luncani. Acest colț de paradis a găzduit exercițiile spirituale destinate persoanelor consacrate în perioada 31 iulie- 6 august 2023. Tematica principală a fost: ,,Doamne învață-ne să ne rugăm“ (Lc. 11,1).

Conducătorul exercițiilor spirituale a fost părintele Lucian Dîncă A.A., care ne-a ajutat să corectăm modul de a privi rugăciunea. Era necesar acest pas. Altfel putem deveni monotoni  și pierde gustul pentru rugăciune, pentru ,,apa vie“. Ne putem obișnui cu rugăciunea, cu tradiția conform căreia din totdeauna s-a făcut așa și altfel nu se poate. Dar aceste exerciții spirituale au fost diferite. În ce sens? Că se poate și altfel decât modul în care suntem obișnuiți. Evanghelia este un izvor de apă atât de adâncă, încât are puterea de a potoli setea oricărui creștin. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie citit, meditat și implementat în viața cotidiană. Cristos trebuie trăit, rugat, savurat din plin, iar acest adevăr care ne face liberi este mereu actual. Depinde de noi cât de adânc dorim să inspirăm în inimă, suflet și spirit această ,,apă vie“ dătătoare de viață veșnică. Dacă dorim fructe bune și o recoltă pe măsură, va fi nevoie să asimilăm cantitatea de lichid necesară dezvoltării noastre armonioase. Dacă refuzăm să consumăm ,,apa dătătoare de viață“, în cantitățile necesare dezvoltării noastre spirituale, încet ne vom deshidrata și vom muri. Iar ceea ce nu aparține lui Dumnezeu, este mort. Ce alegem? Viața sau moartea? ,,Vorbim despre apa vie, să rămânem cu această dorință de a păstra în noi gustul de rugăciune“– a concis părintele Lucian.

Prim-planul acestor exerciții spirituale la constituit Lectio Divina, ceea ce deja am pus în practică în primul an de masterat cu părintele Tarciziu. M-a bucurat foarte mult că am avut timpul necesar precum și ocazia de a implementa cele învățate. Practica și experiența însă e diferită. Textul biblic, citit, rugat, meditat, asimilat și pus în practică se „mulează” pe necesitățile sufletului nostru. Cuvintele Sfintei Scripturi sunt cu totul personale și se rezumă la nevoile fiecăruia în parte. Am avut impresia că acele cuvinte sunt doar pentru mine, iar aceasta este o experiență cu totul intimă și personală. Eu cred că Dumnezeu vorbește prin Sfânta Scriptură fiecăruia în parte, în funcție de necesitățile sale spirituale. Nimic nu rămâne neclarificat. Sfânta Scriptură aduce mereu un mesaj nou, iar această noutate, această prospețime de ,,apă vie“ ne poate ajuta să intrăm ,,pe poarta cea strâmtă“ (Lc 13, 24) care este Cristos. Căci ,,nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl“ (In 6, 44)

Ceea ce am încercat în aceste zile de reculegere să facem, a fost după cum ne-a spus și părintele Lucian: ,,să conștientizăm poate mai mult importanța rugăciunii, importanța ce o are pentru viața noastră spirituală, viață spirituală care nu se mulțumește cu puținul“ pentru că ,,Dumnezeu vrea tot mai mult“. Astfel, ,,Rugăciunea nu este o îndeletnicire oarecare, rugăciunea este identitatea noastră“, iar ,,Rugăciunea ne face teologi“. Tocmai de aceea ,,în comunitățile noastre să dăm un pic mai mult gust de Dumnezeu, în parohia noastră, în locul nostru de activitate, să se simtă bunătatea asta: gustați și vedeți cât de bun este Domnul“. ,,Dar ca să poată da gust, oamenii au nevoie de martori“ iar ,,Dumnezeu nu are nevoie de căldicei“

Doamne, învață-ne să ne rugăm bine!

,,Un râu ieșea din Eden ca să ude grădina și de acolo se împărțea în 4 brațe“ (Gen, 2, 1)

Vasile Achim

masterand anul I CBE

Foto credit: Achim Vasile

Pentru că a murit în Franța 1966, ar părea imposibilă o întoarcere a lui în București. Însă, nu este greșit. Am ales acest titlul incitant tocmai pentru a sublinia importanta unui eveniment. O tehnică învătată la cursul Limbajul presei scrise.

Biserica Romano-Catolică Sfântul Anton din Constanța, a fost martora poate a celui mai frumos eveniment din ultimii ani. Marți, 13 iunie 2023, a fost sărbătorit hramul bisericii.  S-au adunat mii de credincioși. Incinta și strada din fața lăcașului de cult s-a umplut rapid de enoriașii care au venit cu flori la acest eveniment. Sfânta Liturghie a fost prezidată de către părintele Cristian Antici, Decan de Constanța.

Omilia, care a sensibilizat sufletele celor prezenți, a fost ținută de către părintele asumpționist Lucian Dîncă din București, subliniind cele 3 trăsături ale Sfântului Anton de Padova:

1. Anton de Padova este îndrăgostit de Cristos,

2. Este un rugător și cititor al Sfintei Scripturi

3. ,Este un iubitor al Bisericii

„Cu toții știm să urâm, să ne dușmănim, dar ca să iubim, să iertăm, doar sfinții pot să o facă… Toți suntem chemați la sfințenie. Pentru că toți l-ați primit pe Duhul Sfânt… iar Sfântul Anton ne arată că și noi putem trăi sfințenia“, a concis părintele Lucian.

Evenimentul în sine a primit o conotație dublă, dacă nu chiar triplă:

• Pe de o parte, solemnitatea hramului în sine;
• Apoi, semnarea la sfârșitul Sfintei Liturghii de către părintele paroh Ieronim al actului de donație al tabloului pictat de către pictorul Constantin Popescu Isachie, denumit: ,,Pr. Alip Louis Barral“ către comunitatea augustinian asumpționistă din București în persoana părintelui Lucian Dîncă
• Nu în ultimul rând, binecuvântarea crinilor, iar mai apoi a copiilor.

Recepția portretului în ulei al părintelui Barral are o importanță istorică în viața comunității asumpționiste din București deoarece el a fost cel care a contribuit substanțial la zidirea clădirii ce a găzduit vechiul Institut Francez de Studii Bizantine, transformat astăzi în mănăstirea călugărilor asumpționiști cunoscută sub denumirea de ,,Centrul Sfinții Petru și Andrei“. Donația tabloului a fost aprobată de către IPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, fiind o recunoaștere a activității părintelui Barral.

Pentru comunitatea asumpționistă din București intrarea în posesie al acestui tablou valoros a fost un eveniment și un motiv de sărbătoare cu totul deosebit, mai ales că nu se cunosc circumstanțele prin care tabloul ajunsese la această parohie. Se presupune că atunci când părintele Barral ar fi fost nevoit să părăsească țara, a încercat salvarea anumitor obiecte pe calea mării și astfel ar fi ajuns tabloul la Constanța.

Cine a fost părintele asumpționist Marie-Alype (Louis) Barral, reprezentat în această pictură?

Părintele Barral sa născut pe 25 noiembrie 1894 la Moirans, în Isère în Franța, provincie de care a rămas profund atașat de-a lungul vieții. Până în 1912, a terminat studiile secundare.

Pe 30 august 1912, a mers la noviciat în localitatea Limpertsberg din Luxembrug, unde pe 8 septembrie a îmbrăcat haina călugărilor asumpționiști. În anul 1913 a depus primele voturi, iar în 1918 și-a început studiile teologice la Louvain, care mai apoi au fost întrerupte în 1919 de obligațiile militare pe care le avea de îndeplinit. Pe 23 iulie 1923, a fost hirotonit preot la Louvain. Cele 3 mari cauze ale vieții sale au fost: România, Malestroit și Roma. Activitatea și-a început-o în Turcia ca și profesor, iar mai apoi a urmat înființarea Misiunii Române pe care a servit-o timp de 25 de ani. Prima dată la Beiuș ca superior local (între anii 1925-1934) și București (1934). El a fost responsabil pentru toate lucrările de construcții de pe strada Christian Tell (azi: ,,Centrul Sfinții Petru și Andrei“).

A fost un mare om de cultură, care a realizat cele mai frumoase traduceri în limba franceză a poeziilor lui Eminescu și a fost totodată secretar al Nunțiaturii, pentru care a primit distincția ,,Pro Ecclesia et Pontifice“ (Pentru Biserică și Pontif). În anul 1948, a fost numit delegat provincial pentru România, însă a fost nevoit să părăsească țara în anul 1950. În 1954 a fost numit postulator oficial pentru cauza lui M. Yvonne-Aimée de Jésus (1934-1960), iar în 1962 a fost numit la comunitatea de la Roma. La sfârșitul lunii mai din anul 1966, a murit în Franța pe când se întorsese de la Roma.[1]

Iubea lucrurile bine făcute și finisate. Nu-i plăcea mediocritatea și dorea ca totul să fie impecabil, iar când sănătatea îi era șubredă nu se plângea. Era un om disponibil și dorea să mulțumească pe toată lumea găsind mereu scuze pentru acoperirea greșelilor aproapelui său.[2]

Mulțumim părintelui Barral pentru toată munca depusă în slujba Bisericii și aproapelui!

[1] cf. https://www.assomption.org/biographie/marie-alype-louis-barral-1894-1966/, 4.07.2023

[2] cf. https://luceafarul.net/marie-alype-louis-barral-traducatorul-de-limba-franceza-al-poeziei-eminesciene

Vasile Achim

masterand anul I CBE

Foto credit: Achim Vasile

La auzul vuietului, oamenilor le este teamă. Înaintea examenelor, le este teamă. În așteptarea rezultatelor, le este teamă. De boli, le este teamă. De persecuții, le este teamă. De vreme rea, le este teamă…

… Însă astăzi este vreme bună. Curtea catedralei Sfântul Iosif din București e plină de oameni frumoși cărora nu le-a fost teamă să pornească pe un drum plin de provocări. Pentru că au certitudinea credinței care exclude teama și aduce bucuria adevărului cunoscut.

Studenții Facultății Romano-Catolice din cadrul Universității de București au venit astăzi, duminică, 25 iunie 2023 să mulțumească lui Dumnezeu și celor ce i-au însoțit de-a lungul anilor de studiu pentru tot darul primit. Sosiți din multe colțuri ale țării și chiar de peste hotare, absolvenții programelor de licență și masterat colorează curtea catedralei cu zâmbete, îmbrățișări și priviri ce trădează bucuria de a fi ajuns aici. Robele elegante își găsesc purtătorii. Fotografii își caută unghiurile potrivite. Glasul clopotelor umple văzduhul chemând la sărbătoare. Părinții, rudele și prietenii își ocupă locurile în biserică. Absolvenții pășesc emoționați și iau loc în primele rânduri însoțiți de sunete de orgă ce invită la rugăciune. E timpul așezării în spirit. La ora douăsprezece și un sfert începe sfânta liturghie de mulțumire.

În cadrul omiliei, părintele profesor dr. Wilhelm Dancă, decanul facultății, încredințează absolvenților o misiune specială și anume aceea de a fi ucenici pentru zilele ce vin. Cu alte cuvinte, absolvenții sunt trimiși să facă mai bună lumea din care au venit și în care trăiesc. Pentru aceasta este nevoie de darul fricii de Domnul care se traduce prin mărturisirea încrederii în atotputernicia lui Dumnezeu Tatăl care ține totul în existență.  Așa cum Isus i-a pregătit pe ucenicii săi pentru misiunea de a propovădui evanghelia spunându-le: „Nu vă fie teamă dar și Temeți-vă de Domnul”, tot așa părintele decan îi pregătește pe viitorii ucenici punându-le în mâni două adevăruri fundamentale ce izvorăsc din teama de Domnul.

Primul adevăr fără de care nu există creștere spirituală și viață creștină este: Domnul e Dumnezeu, eu nu sunt Dumnezeu; iar al doilea este: Dumnezeu este Tată și eu sunt Fiul său. Teama de Domnul care ne este tată înseamnă adevărată libertate pentru că din încrederea în Dumnezeu ca tată dispare orice teamă și se naște curajul de a vesti Evanghelia în ciuda rezistențelor de tot felul și a persecuțiilor. Ca răspuns la Cuvântul revelat prin care Dumnezeu s-a comunicat în prima parte a liturghiei și încurajați de cuvintele Mântuitorului „Nu vă temeți”, Biserica răspunde rostind: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul…

După sfânta liturghie, în fața altarului, absolvenții și preoții celebranți mai zăbovesc câteva momente pentru o fotografie ce le va deveni nu doar o amintire ci și un mesaj: De acum sunteți trimiși ca ucenici ai lui Cristos. Mergeți și faceți lumea mai bună! „Eu sunt cu voi în toate zilele.” Mt 28,20

Lucaci Pecican Maria Rozalia

Masterand CBE Anul II

Credit foto: Marta Bogdan