Duminică, 13 octombrie 2024, Catedrala Sfântul Iosif din București s-a umplut de emoția emanată de tinerii studenți aflați în fața unui nou început de an academic, dar și de dorința, venită din partea persoanelor trecute de prima tinerețe, de a găsi noi înțelesuri în Evanghelia lui Cristos.

Sfânta Liturghie, celebrată pentru a marca deschiderea anului universitar 2024̶ 2025 la Facultatea de Teologie Romano-Catolică, a început la ora 17.00.

La slujba prezidată de Înalt Preasfințitul Aurel Percă,  Arhiepiscop Mitropolit de București, au fost invitați toți profesorii și studenții din București.

În cadrul acestei Sfinte Liturghii, au concelebrat preoții profesori de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității București: Pr. Decan Eduard Giurgi, Pr. Tarciziu Șerban, Pr. Victor Emilian Dumitrescu, Pr. Emil Moraru, Pr. Claudiu Eva. Lor li s-a alăturat Pr. Gabriel Popa, secretar arhiepiscopal.

Sfânta Liturghie a urmărit linia Scrisorii pastorale, emise de  Înalt Preasfințitul Aurel Percă, care a expus modul de lucru cu  tinerii. Prin ea, studenții sunt îndemnați să facă apel la înțelepciune și la prudență; acestea, completate de studiul responsabil, devenind cea mai mare bogăție a unui om.

Prin rugăciunea specială, auzită la această Sfântă Liturghie, cei aproximativ 150 de credincioși au cerut „lumina și înțelepciunea profundă, adică înțelepciunea divină” și au invocat nevoia ca  „Duhul Sfânt să ne călăuzească în acest labirint al vieții”.

În predică, Înalt Preasfințitul Aurel Percă a îndemnat la căutarea permanentă a înțelepciunii divine, care se descoperă numai prin intermediul Lui Cristos. Știința trebuie completată de adevărul Cristic, revelat prin lumina sfântă.

Lecturile de la Sfânta liturghie au evidențiat definirea înțelepciunii și importanța acesteia, în contextul anului universitar, care se înfățișează ca un pas înainte în evoluția studenților, spre a fi de folos atât propriilor vieți, cât, mai ales, celor din jur ̶   un pas pentru fiecare în dezvoltarea harului.

În timp ce versetele Evangheliei Sfântului Marcu (10, 17-30) se dezvăluiau rațiunii celor prezenți, în sufletele lor se întipăreau cuvintele: „Ceea ce pentru oameni este imposibil, nu este pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile”.

Studiul din acest an universitar poate fi considerat un itinerar sacru, o cale de sfințire, pentru că bogăția omului se naște din această posibilitate de a învăța într-o universitate, de aceea merită să fim responsabili față de noi și de aproapele nostru.

Text: Camelia Nicolaescu (Masterand CBE, Anul II)

Redactor: Nițescu Nicoleta Spiridon (Masterand CBE, Anul I)

Foto: Cristina Grigore (Masterand CBE, Anul II)

Logica lui Dumnezeu depășește granițele unei rațiuni omenești bine stabilite. Chemarea lui Dumnezeu devine astfel universală adresându-se nu doar adulților, dar și copiilor: „Fiți Sfinți, căci Eu sunt sfântˮ (1Pt 1,16). Aceste cuvinte se adresează întregului neam omenesc, din care fac parte atât cei mici, cât și cei mari, fiind cu toții copii lui Dumnezeu.

Canonul 97 aliniatul § 2 din Codul de Drept Canonic spune că: „minorul înainte de a fi împlinit șapte ani, este numit prunc, fiind considerat iresponsabil de faptele sale, iar după vârsta de 7 ani se presupune că are uzul rațiunii.ˮ[1]

Cum putem însă constata cu certitudine că dețin uzul rațiunii persoanele care în plinătatea responsabilității lor conduc războaie ucigând oameni nevinovați? Cum poate fi responsabilă o persoană care încalcă legile lui Dumnezeu? Când putem constata cu certitudine maturizarea unei persoane? La ce vârstă? 1, 2, 3, 5, 6, 42, 50, 60 de ani? În ce constă această maturizare? Purtăm cu adevărat responsabilitatea faptelor noastre fiind oameni „care au uzul rațiuniiˮ ?

Cuvintele Mântuitorului nostru Isus Cristos par să ne contrazică, așezându-ne la nivelul copiilor sub 7 ani: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23, 34). Isus Cristos ne reduce la nivelul cel mai de jos, arătându-ne că suntem copii iresponsabili pentru faptele noastre, neavând uzul rațiunii și neștiind ceea ce facem. L-am omorât pe Fiul lui Dumnezeu, nu? „Căci nu fac binele pe care îl vreau/ ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau./ Așadar, dacă ceea ce nu vreau, aceea fac, nu mai sunt eu cel care fac, ci păcatul care locuiește în mine.ˮ (Rom 7, 14-25) Mă întreb însă dacă o persoană majoră în plinătatea actelor sale responsabile spune că: nu ştiu ce fac/ nu fac binele pe care îl vreau/ Aşadar, dacă ceea ce nu vreau, aceea fac, nu mai sunt eu cel care fac – ar putea avea uzul rațiunii și al responsabilității unui om „maturˮ care le știe pe toate?

Realitatea pare să contrazică acea premisă conform căreia omul ar avea uzul rațiunii după vârsta de șapte ani, din moment ce „nu știe ce faceˮ. Totuși, când anume putem identifica și afirma cu certitudine că omul devine matur, la ce vârsta poate fi considerat responsabil de faptele sale, conștient și rațional? Nu putem ști cu exactitate, pentru că suntem diferiți. Unii se maturizează devreme, alții mai târziu. Copii vizionari de la Fatima cu siguranță s-au maturizat cu mult înaintea altora.

Ce i-ar fi putut maturiza? Relația sinceră avută cu Dumnezeu care le-a transformat inimile! Astfel, fiecare dintre noi poate ajunge matur atunci când îl cunoaște pe Dumnezeu, iar acest lucru este întărit de cuvintele Sfintei Scripturi: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit bărbat, m-am lăsat de cele copilăreşti. ¹² Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă.ˮ (1Cor 13, 11,12) Maturizarea devine astfel posibilă la orice vârstă, făcând sufletul capabil de a-l iubi pe Dumnezeu.

Nu în momentul împlinirii unei anumite vârste devenim responsabili, ci mai degrabă în momentul cunoașterii lui Dumnezeu. Sfântul Paul a devenit responsabil când l-a descoperit pe Cristos, Apostolul Toma s-a maturizat în momentul experimentării rănilor Mântuitorului fără a le atinge, Sfântul Apostol Petru s-a maturizat prin lacrimile vărsate în momentul conștientizării lepădării de Cristos.

Această responsabilizare, ne face capabili să-l iubim pe Dumnezeu în adevăr, devenind astfel copii lui. Avem poate ochii sufletului acoperiți cu solzi, neputându-l recunoaște pe Cristos, în timp ce copii care nu au gustat plăcerile vieții au ochii sufletului deschiși, fiind mai receptivi la chemarea lui Cristos la sfințenie. Astfel se explică întâietatea copiilor în fața lui Cristos: „împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca eiˮ (Mt 19, 14). Iar dacă această împărăție este a unora ca ei, toți acei copii care îl iubesc pe Isus Cristos în grad eroic, sub orice formă ar fi aceasta, ar trebui să aibă dreptul de a fi ridicați și ei la rang de altar având privilegiul celor mici în fața lui Dumnezeu.

Dacă ne gândim la copii martiri sacrificați de către împăratul Irod în odum fidei (în grad eroic) pentru Cristos, de jertfele celor trei copii de la Fatima, de sacrificiile micuței venerabile Antoinetta Meo, ale lui Elle Organ sau ale lui Corvin Anton, care așteaptă deschiderea cauzei de beatificare, putem spune că acești copii au dreptul de a fi beatificați. Isus Cristos ne oferă ca exemple vii acești copii, fiind modele de sfințenie, demne de urmat.

Conștientizarea apare odată cu experimentarea prezenței reale a lui Dumnezeu în viața și inima fiecărui om indiferent de vârstă. Momentul conștientizării/recunoașterii lui Dumnezeu devine astfel clipa în care devenim copii maturizați ai lui Dumnezeu Tatăl, fiind considerați responsabili de faptele noastre.

Putem identifica vârsta la care Dumnezeu lucrează în inima cuiva pe baza cărui criteriu? Acesta este poate cel mai mare mister pe care nu-l putem reduce la vârsta de șapte ani pentru că nu avem de unde știi. Chiar și Canonul 97 aliniatul § 2  este o presupunere și nu o certitudine. Un copil de șapte ani nu devine matur printr-o presupunere: „se presupune că are uzul rațiuniiˮ[2] ci prin sacramentul botezului, când acesta intră pentru prima oară în contact cu Puterea Divină care îl maturizează în numele Sfintei Treimi, făcându-l capabil de a-l iubi pe Dumnezeu (chiar și în grad eroic). Întâietatea copiilor în fața lui Isus Cristos se datorează faptului că: „împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca eiˮ (Mt 19, 14). Chemarea lui Dumnezeu devine astfel universală adresându-se nu doar adulților ci și copiilor. „Fiți Sfinți, căci Eu sunt sfânt (1Pt 1,16).

Pe data de 20 noiembrie 1989 a fost adoptată Convenția asupra Drepturilor Copilului de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care reglementează drepturile tuturor copiilor din lumea întreagă. În lumina acestor drepturi fundamentale ale copilului, am putea aduce în atenția Bisericii Catolice dreptul copiilor indiferent de vârsta pe care o au, de a fi beatificați, cu condiția ca aceștia să fie botezați, să-l iubească pe Isus Cristos și pe aproapele în grad eroic și să aibe loc miracole prin mijlocirea lor, investigate și recunoscute de către Biserică.

Aș numi-o chiar privilegium pueri (privilegiul copiilor), având întâietate înaintea lui Cristos. Cu atât mai mult când există certitudinea unei faime de sfințenie și o prezență a miracolelor (a prezenței puterii lui Dumnezeu.), aspect care nu ar trebui neglijat ci valorificat spre binele Bisericii și al sufletelor.

„Şi oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte. Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât [o piatră] de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării.ˮ (Mt 18, 5-7) căci însuși Isus Cristos intervine în favoarea lor.

Achim Vasile, absolvent CBE

Surse foto:

https://soundcloud.com/aftering_podcasts/aftering-spike-island-and-little-nellie-of-holy-god, accest la data de 10.09.2024, 16:30

https://www.ncregister.com/commentaries/getting-to-know-nennolina, accesat la dat de 10.09.2024, 16:30

https://mariethereseangeline.medium.com/the-three-children-of-fatima-8e3bb8876143, accesat la data de 10.09.2024, 16:32

[1] Codul De Drept Canonic, trad. Tamaș Ioan, Ed. Sapienția, Iași 2004, 89

[2] Codul De Drept Canonic, trad. Tamaș Ioan, Ed. Sapienția, Iași 2004, 89

Pe data de 24 iunie 1981, șase copii cu vârste diferite, au văzut-o pe Fecioara Maria în localitatea Medugorje, din Bosnia Herțegovina, nu departe de localitate Široki Brijeg. De atunci și până în prezent s-au făcut nenumărate experimente medicale și măsurători pe copii vizionari pentru stabilirea sănătății acestora. O selecție de rezultatele medicale ale celor 6 vizionari va fi prezentată astfel în rândurile de mai jos.

Biserica Romano-Catolică folosește instrumentul științei atunci când apelează la comisia de experți și teologi pentru discernerea corectă a unor evenimente supranaturale. Din această comisie fac astfel parte medici, specialiști, teologi, etc…Pe lângă asta, rugăciunea ocupă un loc extrem de important în discernerea corectă a unor evenimente cărora le spunem supranaturale. Să credem în Dumnezeu sau în știință? La această întrebare ne răspunde Părintele iezuit Paul Muller, cercetător al Observatorului de la Vatican, afirmând într-un interviu că: „ne rugăm și facem știință împreunăˮ.[1] Nu are sens ca știința și credința să fie în conflict. Se completează una pe alta.

Vizionarii testați:

Vicka Ivanković, născută pe data de 3 septembrie, 1964. Avea 16 ani când au începu aparițiile. Fecioara Maria i-a încredințat 9 secrete și misiunea de a se ruga pentru cei bolnavi. Este căsătorită de pe 26 ianuarie, 2002 și are doi copii. Continuă să aibă apariții.

Ivan Dragičević, născut pe 25 mai, 1965. A văzut-o pe Fecioara Maria la vârsta de 16 ani, când au început aparițiile. Aceasta i-a încredințat nouă secrete și misiunea de a se ruga pentru preoții, familiile și tinerii din lume. Este căsătorit cu o americancă și are patru copii. Continuă să aibă apariții zilnice.

Maria Pavlović-Lunetti, născută pe data de 1 aprilie, 1965. Avea 20 de ani când au început aparițiile. Misiunea pe care i-a încredințat-o Fecioara Maria, este de a se ruga pentru sufletele din purgator. Este căsătorită cu un italian și are patru copii. I-au fost încredințate nouă secrete. Continuă să primească apariții zilnice.

Mirjana Dragičević-Soldo, născută pe data de 18 martie, 1965. Avea 16 ani când au început aparițiile. Aceasta locuia în Sarajevo, iar vacanțele și le petrecea în Medugorje. Ea a fost prima dintre vizionarii cărora le-au încetat aparițiile zilnice. A primit zece secrete. I-a fost încredințată misiunea de rugăciune pentru necredincioși. Mirjana este singura vizionară care a scris o carte cu titlul Inima mea va triumfa. Are doi copii și locuiește în Medugorje. Are apariții în fiecare an de ziua ei, pe data de 18 martie.

Ivanka Ivanković-Elez, avea 14 ani când au început aparițiile, fiind cea mai tânără. S-a născut pe data de 21 iulie 1966. Aparițiile zilnice au continuat până pe data de 7 mai, 1985. Fecioara Maria i-a încredințat zece secrete, după care aparițiile zilnice au încetat la data de 7 mai 1985. Fecioara i-a promis că îi va apărea anual pe data aniversării aparițiilor de pe 25 iunie. Misiunea de rugăciune care i-a fost încredințată este pentru familii.

Iacov Čolo, născut pe data de 6 martie, 1971 a fost cel mai tânăr dintre vizionari. Mama lui a murit doi ani după începerea aparițiilor. Întrucât tatăl său lucra în Germania, a rămas orfan. Pe 12 septembrie, 1998 a primit zece secrete și aparițiile zilnice au încetat. Fecioara Maria i-a spus că va continua să-i apară anual, în ziua de Crăciun până la sfârșitul vieții sale. Misiunea de rugăciune care i-a fost încredințată este pentru cei bolnavi. Este căsătorit cu o italiancă și au trei copii.[2]

Primii medici examinatori.

Selecție de rezultate medicale oficiale.

Vizionarii de la Medugorje au fost duși de către autoritățile comuniste locale pe data de 27 iunie 1981 în localitatea Čitluk și consultați de către medicul Ante Bijevic. Pentru că rezultatele medicale au fost normale, sistemul de oprimare a dorit reevaluarea vizionarilor pentru a putea fi puși sub acuzație. Pe data de 29 iunie al aceluiași an, copii au fost investigați pentru a doua oară de către doctorița psihiatru Mulija Džudža. Vizionarii au fost declarați absolut normali în ambele cazuri, Džudža afirmând că bolnavi sunt cei care i-au trimis la ea. Apoi, în anul 1982, preotul călugăr franciscan Slavko Barbarić OFM, doctor în psihologie socială, și-a încheiat cercetările cu privire la cei șase vizionari, concluzionând că aceștia nu sunt manipulați, nu au halucinații, ci sunt complet normali și liberi.

În perioada 1982-1983 doctorul Ludvik Stopar, care era psihiatru, parapsiholog și hipnoterapeut, a declarat că vizionarii sunt complet sănătoși. Persoana care le apare în extaz, nu este vreun produs al imaginației lor, ci este o ființă obiectivă. Nu există dovezi ale manipulării ori simulării ei – a concluzionat acesta.[3]

Rezultatele primilor medici străini

Doctorul Nicola Bartulica a lucrat timp de 45 de ani ca psihiatru în Missouri, SUA. Acesta a studiat aparițiile de la Medugorje încă de la începutul anului 1981. „Avem șase persoane care au avut apariții zilnice. I-am văzut în camera în care aveau loc aparițiile. Toți au căzut simultan în genunchi când Fecioara Maria le-a apărut. Au încetat să se mai roage cu voce tare și doar șopteau. Dacă ar fi fost o singură persoană, s-ar fi putut trage concluzia că aveau halucinații sau chiar trișează.ˮ[4] – afirma acesta. Dr. Nicola a remarcat faptul că: „din punctul de vedere al psihologiei, devine aproape imposibil ca șase persoane să halucineze în același timp în decurs de șase minute. S-a confirmat științific că nu sunt stări imaginare, și că nu există modalități științifice de a le explica.ˮ[5] – a precizat acesta. „Halucinațiile unui pacient sunt un simptom al bolii simultan cu comportamentul irațional al acestuia. În schimb, vizionarii se comportă foarte normal. În momentul apariției, ei se află într-o stare de extaz.ˮ[6] – a concluzionat acesta.

În perioada 3 februarie-22 martie 1984, sosesc la Medugorje primii medici italieni. Dr. Federica Maria Magatti descoperă faptul că vizionarii nu reacționează la dureri atunci când aceștia sunt ciupiți și nu au nici un fel de modificare a pupilei oculare în fața unui video-proiector de 1000 WW. Aceștia nu transpiră, nu lăcrimează și nu dau semne de catalepsie (un anumit tip de epilepsie), ci există o normalitate neurologică în comportamentul lor.[7]

În perioada februarie-martie al aceluiași an, Dr. Lucia Capello face studii amănunțite asupra celor trei semne care însoțesc vizionarii: căderea în genunchi, dispariția vocilor și ridicarea capului la finalul apariției, concluzionând că aceste evenimente nu-și găsesc explicația, fiind evenimente vizibile de către vizionari, dar nu și de către observatori.[8]

Cardiologul Dr. Mario Botta, care este membru permanent al Biroului Medical de la Lourdes a făcut cercetări în anul 1982 cu ajutorul unui instrument capabil să înregistreze activitățile inimii. Acesta a dorit să monitorizeze starea inimii vizionarilor în timpul extazului. Primul subiect testat a fost vizionarul Ivan. Rezultatul a fost o activitate cardiacă normală. Medicul a constatat că vizionarii erau cu totul izolați, nereacționând la vreun stimul dureros extern. „Îmi aminetsc că l-am înțepat pe Ivan cu un ac pe umăr și a ieșit chiar și o picătură de sânge…. Noi cercetătorii, nu putem spune ce văd vizionarii în timpul apariției. Dar putem afla dacă ei mint. …. Toate cercetările efectuate asupra vizionarilor din Medjugorje în timpul aparițiilor au arătat că aceștia nu mint.ˮ[9] – afirma acesta.

Profesorul Henri Joyuex, care fusese profesor la Facultatea de Medicină și chirurg la Institutul de Cancer din Montpellier, a testat și el vizionarii în perioada martie-decembrie 1984.

Rezultatele echipei medicale a profesorului Henry Joyeux au fost extrem de complexe având următoarele rezultate:

1. Starea de extaz a vizionarilor nu este nici vis și nici somn. 2. Din electroencefalogramele și observațiile clinice, reiese faptul că aceste apariții nu sunt halucinații colective, așa cum insinua presa mondială, considerând-o invenție psihiatrică. 3. Extazul nu este un semn patologic și nu reduce identitatea vizionarilor. 4. Percepția vizuală a apariției este mai reală decât cea a lumii materiale. Fecioara este mult mai reală decât lumea sesizabilă. Ea aparține unei alte dimensiuni din afara timpului: Veșnicia lui Dumnezeu. 5. Extazul îi absoarbe pe vizionari într-o altă dimensiune temporară proprie, astfel vizionarii pierd noțiunea timpului. Aceștia sunt absorbiți de rugăciune prin legăturile profunde cu Dumnezeu. 6. Comportamentul vizionarilor este concomitent în timpul extazului, ceea ce presupune ipoteza unei comunicări spirituale de tip „face to faceˮ 7. Definițiile date extazului cu intenția de a scăpa de el catalogându-l drept halucinații, manifestări ale subconștientului, etc…nu explică absolut nimic și contrazic existența apariției. 8. Percepțiile vizionarilor de la Medugorje se oglindesc în aparițiile Fecioarei Maria pe care vizionarii o recunosc, cantitatea roadelor dând mărturie despre realitatea/identitatea lor.[10]

Medicul psihiatru James Paul Pandarakalam Phd, afirma că testele făcute pe vizionarii de la Medugorje dovedesc faptul că există o deconectare parțială și neregulată a lumii exterioare în momentul aparițiilor, iar senzațiile decurg în mod normal spre creierul vizionarilor. Testele de screening, scot în evidență cortexul cerebral care nu percepe transmiterea stimulilor neuronali auditivi și vizuali veniți din mediul apropriat. Înregistrarea electrooculografică a vizionarilor, a dovedit faptul că ochii lor converg spre același punct. Nu există dovezi ale autohipnozei. Fenomenul vocii observat în momentele aparițiilor de la Medugorje, nu este o noutate, el apare și în alte locuri de apariții mariane.[11] „Fecioara Maria apare mai degrabă cu un scop bine definit, decât ca o figură halucinantă, iar acele aparții sunt active și tridimensionale.ˮ[12] – a concluzionat profesorul.

Conform vizionarei Mirjana Soldo, Fecioara Maria a transmis într-un mesaj că: „Ceea ce am început la Fatima, voi termina la Medugorje. Inima mea va triumfa.ˮ[13]

Să fie oare Aparițiile de la Medugorje o continuare a fenomenelor extraordinare de la Fatima?

Experimentarea fenomenelor de la Medugorje poate continua prin cele 5 pietre dăruite de către Fecioara Maria necesităților de bază ale sufletului în luptă cu păcatul și cu răul. Iar acestea sunt:

1. Ne hrănim zilnic nu doar din cuvintele, dar și din Trupul și Sângele lui Cristos. Biserica continuă în cuvintele Mântuitorului ,,Luați beți, luați mâncați!ˮ
2. Iertarea păcatelor
3. Sfânta scriptură. Fecioara Maria ne cheamă la citirea ei, indicând mereu spre Fiul ei Cristos.
4. Este vechea cerință a Fecioarei și are bază scripturală. Rugăciunea Tatăl Nostru, Bucură-te Maria, precum și misterele sfântului rozar au ca fundament Sfânta Scriptură. Recitarea acestor rugăciuni poate aduce pacea. Ea a venit la Međugorje ca Regină a Păcii. În contextul istoric actual, devine o necesitate. La Fatima ea cerea rugăciunea rozariului pentru încheierea războiului. Astfel rozariul devine arma păcii pe care o cere însăși Regina Păcii care vine de la Principele Păcii-Isus Cristos.
5. Postul, ce are menirea de a ne ușura aproprierea de Dumnezeu Tatăl, pentru ca lăsând deoparte toată grija cea lumească, să putem alerga mai ușor în brațele Lui, unde nu mai există durere nici întristare.

Achim Vasile

Absolvent CBE 2024

NOTE:

[1] Michael O̕ Neill, Science and the miraculous. How the Church investigates the supernatural, Tan Books, USA 2022, 1

[2] cf. https://www.tektonministries.org/wp-content/uploads/2019/02/Medjugorje-Guide.pdf accesat la data de 19.03.2024, 16:03

[3] cf. Chronology of Testing of the Medjugorje Visionaries, în https://medjugorje.com/chronology-of-testing-of-the-medjugorje-visionaries/ accesat la data de 5.07.2024, 7:05

[4] cf. Dr. Nicola Bartulica, Osoby Widzące Mówią Prawdę, în https://www.medziugorie.pl/publikacje/wywiady-i-artykuly/dr-nicola-bartulica-osoby-widzace-mowia-prawde/ accesat la data de 19.03.2024, 8:05

[5] Ibidem³

[6] Ibidem

[7] Il caso Medjugorje, în http://www.genitoricattolici.org/dossier%20scientifico%20Medjugorje.htm accesat la data de 15.03.2024, 14:43

[8] Idem

[9] cf. Roberto Allegri, Wojtyla mi disse, în https://lnx.tonyassante.com/ilfaustino/wojtyla-mi-disse/ accesat la data de 15.03.2024, 15:33

[10] Daria Klanac, Comprendre Medjugorje, regards historique et théologique, avec la collaboration du théologien Arnaud Dumouch, Informativni centar Mir, Medjugorje, en coédition avec les Éditions Sakramento, Paris, 2012, ediția a 2-a, anexe II, 219, 229

[11] James Paul Pandarakalam, Art. Are the Apparitions of Medjugorje Real?, Journal of Scientific Exploration, Vol. 15, No. 2, 2001, 229–239

[12] Dr. James Paul Pandarakalam, Marian Apparitions and Discarnate Existence, în https://www.rcpsych.ac.uk/docs/default-source/members/sigs/spirituality-spsig/james-pandarakalam-marian-apparitions-and-discarnate-existence-x.pdf?sfvrsn=2b16df55_2 accesat la data de 15.03.2024, 11:34

[13] Mirjana Soldo, My Heart Will Triumph, CatholicShop Publishing, USA 2016, 145

Conceptul de sfințenie pare bine definit în tradiția creștină. De cele mai multe ori este înțeles ca o virtute spirituală ideală, care se identifică cu un „sigiliu” apocaliptic. Totuși, există o particularitate gramaticală în înțelegerea ideii de „a fi sfânt” în contextul creștin, care pornește de la termenul „sfânt” ce pare a fi atribuit mai degrabă altora, decât propriei persoane. De obicei se consideră complet nepotrivit din punct de vedere moral și spiritual, dacă nu chiar autodistructiv ca cineva să pretindă că este un sfânt. Asta înseamnă că sfințenia nu este „un lucru real”?

Nu toți creștinii sunt convinși că problema auto-descrierii sfințeniei este o trăsătură generală a proprietății de „a fi sfânt”. Dar, dacă ne concentrăm pe ceea ce s-ar putea numi sensul excepțional al substantivului „sfânt”, atunci vedem că există o bază solidă pentru acceptarea asimetriei gramaticale a acestui cuvânt, ce poate fi găsită în înțelegerea creștină tradițională a umilinței, sfințeniei și, respectiv a naturii umane. Văzută în această lumină, metafizica realistă puternică a sfințeniei, strâns legată de sensul excepțional al noțiunii de „sfânt”, ar trebui să fie complet reconcepută.

Despre sfințenie, abordând toate aspectele ei s-a discutat miercuri 12 iunie, ora 19:00, la Centrul Sfinții Petru și Andrei în cadrul mesei rotunde prilejuite de lansarea volumul pr. Alexandru Cobzaru, Ei au reușit. Tu? Sfinții din calendarul liturgic, apărut la editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București.

Alături de autorul prețiosului volum, au participat la dezbatere: prof. dr. Madeea Axinciuc, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, director al programului interdisciplinar de „Studii Religioase – Texte și Tradiții”, cu o alocuțiune despre sfințenia în Vechiul Testament; pr. lect. dr. Tarciziu-Hristofor  Șerban, exeget al Noului Testament, director de departament și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, care a abordat sfințenia în Noul Testament și, nu în ultimul rând, pr. conf. dr. Lucian Dîncă,  director al Școlii doctorale, directorul bibliotecii de studii bizantine „Centrul Sfinții Petru și Andrei”, gazda evenimentului și prefațator al volumului, care a vorbit despre sfințenie la Părinții Bisericii.

Această apariție editorială, a afirmat dna prof. Axinciuc, este o ocazie de a ne aduna în jurul textului biblic și de a vorbi despre sfinți. Domnul coboară până la noi prin sfinții lui. Sfințenia, așa cum aflăm din textele veterotestamentare, este atributul Divinului. „Fiți sfinți, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,1). Sfințenia se referă la Divin dar nu ca la un atribut ancilar ci ca la unul esențial, inerent. Acest termen apare oriunde se vorbește de prezența divină. Instituțional, în cuprinsul Tabernacolului, în Sfânta Sfintelor (Sfințenia Sfințeniilor) manifestarea divină este în cel mai înalt grad, adică deplină. Iar Duhul Sfințeniei, ca instanță subtilă, este oriunde Divinul e prezent în mod deplin, făcându-se simțit prin acea blândă adiere.

În gândirea iudaică, ideea de sfințenie (kadosh) implică o diferențiere: tărâmul sfințeniei fiind complet separat de profan. Pentru că Cel Sfânt (ha’kadosh), Domnul oștirilor (Adonai Tzeva’ot) este distinct, unic și sacru. Și totuși, întreg pământul este plin de Slava Lui ( kavod). Iar în lumea creată, nicio ființă umană nu este considerată „comună” sau obișnuită. Omul a fost creat spre a reflecta adevărul despre Cine e Domnul, precum serafimii din viziunea isaiană,(cf Is 6, 3) care nu fac altceva decât să surprindă prezența divină. Lumea este ca un templu în care poalele mantiei Domnului umplu toate încăperile. Asta înseamnă că nu e loc pe pământ unde Domnul să nu fie cu noi. Iar acea separare „Sfânt, sfânt sfânt”, înseamnă că Dumnezeu Tatăl nu are chip. Sfințenia, a conchis dr. Axinciuc, înseamnă să recunoști prezența divină ca atare, fără a-i atribui vreun chip cunoscut în lumea aceasta.

Sfințenia, a continuat pr. Tarciziu, este o realitate transcendentă ce aparține exclusiv divinului iar Dumnezeu o manifestă și o comunică : templului, obiectelor din templu și oamenilor, deși în Vechiul Testament puțini oameni poartă acest atribut.  Despre sfințenie, a continuat, este greu de vorbit pentru că este o noțiune pe care dacă nu ai simțit-o, nu ai trăit-o, atunci, doar comentarea semantică a anumitor termeni nu este suficient de convingătoare. Ideea însăși a  Învierii lui Isus Cristos e greu de prezentat dacă nu am pătruns în această realitate. Mai mult, chiar noțiunea de har care la origine are o semnificație foarte simplă: bunăvoința cu care Dumnezeu se întoarce către noi, e doar primul pas până a ajunge la o teologie a harului și a înțelege sfințenia pe care ne-o comunică, pentru că suntem chemați la sfințenie, ca și cum am fi absorbiți înăuntru. Dacă în textele veterotestamentare sfințenia se realiza prin câteva rituri de purificare sau  de jertfă,  odată cu venirea lui Isus aceasta sfințenie a fost adusă mai aproape de noi (cf Lc  9, 28-36). Prin botez murim cu Cristos ca să avem parte de înviere împreuna cu el (cf Rm 6, 3-4, 6). Chemarea la sfințenie este și o predestinare la sfințenie, la a fi fii ai lui Dumnezeu. Trebuie să intrăm în această dinamica ca să înțelegem spre ce aspirăm.  Duhul Sfânt este agentul sfințirii creștinului iar acțiunea lui în Biserică diferă de acțiunea Duhului lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Amploarea și universalitatea revărsării lui semnifică că timpurile mesianice s-au împlinit odată cu Învierea lui Isus Cristos, dar pe de altă parte, venirea Lui este legată de botez și de credința în misterul Învierii Sale. În acest sens, enunțul paulin (cf 1 Cor 3,17) despre trupurile noastre care devin temple ale Duhului Sfânt, face referire la purificarea și pregătirea noastră pentru această coabitare, pentru ca Duhul care sfințește să poată fi în noi. Astfel, avem de reflectat asupra stării și vieții noastre, pentru a păstra mereu acest agent în noi spre desăvârșirea vieții noastre.

Pentru a evoca figura sfințeniei, pr. Dîncă a adus în lumină mărturii ale primilor teologi creștini, pentru care realitatea sfințeniei era strâns legată de ideea bucuriei. Sfântul fiind așadar, destinat unei fericiri viitoare, care este fericirea veșnică, dar cunoaște bucuria încă din această lume, pentru că a ales viața cu Dumnezeu, care este Sfântul prin excelență. Sfinții Părinți aveau acel sentiment de apartenență la comuniunea sfinților, a celor vii și a celor morți, care au pecetea credinței în Isus Cristos. Așadar, trăind din și pentru Dumnezeu ei adoptă acea viață morală ca reper de sfințenie, acel kadosh neamestecat cu ce este nedemn de sfințenie. Cine sunt atunci sfinții și ce este sfințenia ?

Sfințenia nu este o viață morală ci intimitatea cu Dumnezeu, adică a-L cunoaște și a-L iubi (1 In  4,7-8). Sfinții în suflul Duhului Sfânt sunt respirația Bisericii, care ritmează în calendarul său cu sfinții zilei. Dumnezeu își imprimă Slava și Sfințenia Sa în acest trup zidit din umanitate, din sfinți care nu se aseamănă între ei, dar fiecare este indispensabil instaurării Împărăției lui Dumnezeu. Așadar, sfinții ne invită să ne făurim propriul model de sfințenie prin trăirea intimității cu Dumnezeu.

Au fost sfinți, sunt sfinți și vor fi sfinți întotdeauna. Duhul Sfânt lucrează continuu în istorie și ca atare și pe pământul țării noastre. Un neam descurajat are nevoie de modele care să-l ajute să-și depășească neputința, iar Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o mulțime de astfel de modele. Pământul românesc, a spus pr. Cobzaru, mustește de sângele martirilor, mărturisind totodată, că a scris această carte pentru că era necesară o actualizare a calendarului cu sfinții români. Ei așteaptă să fie cunoscuți și să fie chemați în ajutor. Sfinții, a adăugat autorul, sunt vase de cristal transparent prin care Isus Cristos, Lumina Lumii, strălucește în jurul lor. Și, așa cum luna și stelele iau lumina de la soare, așa și sfinții iau această lumină de la Cristos și o răspândesc în jurul lor.

La finalul unui eveniment cultural înălțător, cuvintele rostite de pr. conf. dr. Lucian Dîncă exprimă chintesența: „Să nu ne fie teamă de sfințenie ca și cum ar fi dedicată unei elite spirituale sau unei ierarhii bisericești ori vieții monahale. Sfințenia este un dar! Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor”.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

Și, în fond, chiar mai are rost? ,,Du-te, dom’le, acasă cu medievalismul dumitale. Nu ne pervertiți societatea noastră de moravuri mai ușoare sau mai non-ușoare, se aude de undeva, din spate, un savant al logicii, care neagă, îndeobște corect din punct de vedere logic, termenii, dar care e prea în spate pentru a purta un dialog. Poate că este vorba, de fapt, de o distanță providențială, manifestată printr-un bildungsroman — nenea Iancu, căci așa îi vom spune de acum, era foarte în spate la procesiunea de Corpus Domini, care nici nu plecase încă de la Biserica Italiană spre Catedrala Sf. Iosif. Ori era el prea în spate, ori eram eu prea în față. Cert este că, între mine și el, era o mare de oameni, ca o prăpastie pe care nu o poți trece. Cine are urechi de auzit să audă.

,,Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune Mântuitorul, comprimând și suplinind Legea și Profeții, însă nu mai eram sigur dacă, într-o zi de duminică, 2 iunie, la ora 3 dupa-amiaza, la 37 de grade, toropit de arșiță și cu o cădere de calciu în buzunarul drept, nenea Iancu era, cu adevărat, aproapele meu. În fapt, nici nu știu de la ce s-au luat la harță. Bănuiala mea, nedefinită precum argumentele sale, este nenea Iancu era un trecător oarecare. Neștiind de ce lumea ocupă un trotuar întreg și o bandă din carosabil, cred că a întrebat unul dintre participanții la procesiunea de Corpus Domini despre scopul și durata … vizitei. În fond, chiar asta era: o vizită la Sfântul Sacrament — știți și dumneavoastră destul de bine; exercițiu acela ascetic, într-adevăr, medieval.

Revenind la nenea Iancu… acesta era un domn bine, după cum îmbrăcămintea îl recomanda, dar un domn nu atât de bine, după cum vârsta nu-l recomanda. Acum, evident nu pot sa garantez că persoana cu care boemul nostru personaj a intrat în dialog i-a și răspuns cum trebuie. Poate l-a jignit prin omisiune! Cert este că, în mijlocul a toată zarva de afară, generată de mașinile care treceau pe lângă noi (Bulevardul Magheru — și cu asta am spus tot) și de oamenii care, pare-mi-se că aveau mai multă sete de vorbă cu semenii lor decât cu Isus, pentru un moment, lumea a stat în loc: toți, pe o rază de 10m, am întors capetele către nenea Iancu și, într-un moment de rațiune, ne-am suspendat nu doar judecata, ci și logoreea. Pentru un moment, aceea a fost ziua în care tăcerea a fost mai asurzitoare decât zgomotul.

Personajul nostru pleacă grăbit — mă rog… cât de cât grăbit, atât cât îi permite vârsta. Și bine a făcut că a plecat. Nici noi nu mai aveam timp de dialog sau de uimire când, pe nepusă masă, apare Regele a toate, care a binevoit, fără meritul nostru, să viețuiască într-o sărmană bucată de pâine. Un gest de pioasă reverență și pornim, volens nolens, la drum. Procesiunea se formează, zeci de ministranți aruncă petale de flori pe drum, înaintea Sfântului Sacrament, preoții își pun mina tristă, serioasă și atât de puțin-plăcută Domnului, iar noi toți înaintăm pe ritmurile asurzitoare ale fanfarei.

Rememorez acum interacțiunea de la depărtare cu nenea Iancu și îmi dau seama că personajul nostru chiar avea dreptate! În secolul XIII, la Liège, introduce, la nivel local, sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului, ce era celebrată prin procesiuni euharistice în tot principatul episcopal. Eram gata-gata să mă transfer în timp, să simt o tămâie autentică, să audiez niște cântări gregoriene în latină, dar, imediat, m-am trezit din visare: eu, la fel ca ceilalți, sunt medievistul de serviciu, așa că nu e nevoie să mă transfer nicăieri în timp. Iar clopoțeii ministranților, fumul de tămâie care se întrepătrundea cu polenul în cantități teribile din atmosferă creau un cadru pe cât de idilic, pe atât de dăunător astmaticilor, printre care mă număr și eu.

Ajungem la catedrală, unde nici aici nu este un mediu prea prietenos: atmosfera este sufocantă datorită sutelor de participanți. Da, datorită, nu din cauza! Catedrala este arhiplină, iar Sfânta Liturghie începe. Pe chipul oamenilor se pot citi tot felul de sentimente: uimire, generată de somptuozitatea evenimentului, oboseală, cauzată de condițiile meteo, și recunoștință, datorată faptului că au prins, măcar unii dintre ei, locuri în bănci. Ceva mă face să zâmbesc, antrenându-mi toți mușchii din colțul drept al gurii: faptul că văd o mulțime de tineri și de copii în biserică. Sub ochii mei se înfăptuiește un lucru minunat: ștafeta se predă între generații fără cuvinte deșarte sau explicații inutile. Acel lex orandi, lex credendi, lex vivendi face să de înfăptuiască în fața mea o nouă geneză a lumii.

Jertfa Sfintei Liturghii se sfârșește, iar lumea pleacă spre casele lor la fel cum au venit și, totuși; fundamental transformați de întâlnirea cu Cristos euharisticul. Intonăm Christus vincit. Ochii mi se umezesc. Da, așa este. De-abia acum realizez cu adevărat: Cristos a învins cu adevărat.

Matei Pieca

Masterand CBE anul I

Foto credit: www.arcb.ro

„Iată, le fac pe toate noi” (Ap 21:5)

Soarele strălucește blând pe cerul italian de mai. Este o după-masă caldă în Roma. Iar zeci de mii de copii împreună cu însoțitorii lor, îl așteaptă nerăbdători pe Sfântul Părinte Papa Francisc. Este 25 mai 2024, Ziua Mondială a Copiilor, pe Arena Olimpică.

O delegație din România ridică un banner alb. Solicită deschiderea cauzei pentru beatificarea lui Corvin Anton, trecut în veșnicie la numai 3 ani, 1 lună și 12 zile.

Sunt de ajuns 3 ani? Este întrebarea pe care și-o pune Levente, un cantor vârstnic, într-un mic poem:

„Ce sunt trei ani,

Aproape nimic,

Dar lui Anton Corvin

A fost destul ca sufletul lui

Nepătat să ajungă

La Tatăl Ceresc.”

Este cantorul Bisericii Inima Neprihănită a Mariei din Cluj-Napoca, unde Corvin Anton a fost botezat. Este unul dintre tangenții săi. Unul dintre mulți, căci numeroasele miracole și faima sa de sfințenie dăinuie de mai bine de 36 de ani.

Copiii privesc curioși și adulții întreabă: „Cine e acesta? Care e povestea?”

Pentru oamenii simpli și credincioși, nu este de mirare. Dumnezeu îi cheamă pe copii la sfințenie, precum și pe adulți.

Câteva ore mai târziu, Suveranul Pontif își face intrarea cu papa-mobilul pe Arena Olimpică. Pe fundal se aud versurile unei melodii „we are the world, we are the children” (trad. noi suntem lumea, noi suntem copiii), cântate de corul diocezan al Romei. Sunt prezenți creștini și persoane de alte confesiuni și religii. Toți se bucură de spectacol.

Sfântul Părinte intră din primul moment în dialog cu copiii. Temele abordate îi privesc și pe adulți: „Războiul este ceva bun?”, „Pacea este frumoasă?” În final, ne rugăm pentru copiii care suferă, neputând merge la școală sau fiind privați de cele necesare.

Cât de bine cunoștea și Corvin Anton aceste realități! Viața lui scurtă pe pământ a fost trăită în „timpul ateismului”. Totul raționalizat. Totul controlat. Dar libertatea de a primi sfințenia nu o poate lua nimeni. Este darul lui Dumnezeu.

Este ziua următoare, 26 mai. O duminică însorită, care începe cu Sfânta Liturghie celebrată de Sfântul Părinte Papa Francisc în Piața Sfântul Pentru din Vatican, de sărbătoarea Sfintei Treimi.

Omilia este interactivă. Sfântul Părinte îi învață pe copii despre Sfânta Treime:

„Ne rugăm lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.”

„Câți „dumnezei” sunt?”

„Unul în trei persoane.”

Despre Isus, întreabă Sfântul Părinte: „Este adevărat că iartă totul?”. Copiii răspund: „Da!”. „Totul?” „Da!”, confirmă aceștia.

Dar despre Duhul Sfânt? Se repetă de trei ori: „Duhul Sfânt ne însoțește în viață” (orig. lo Spirito Santo ci accompagna nella vita). Încheiem cu rugăciunea Bucură-te Marie, recitată împreună.

Comediantul italian Roberto Benigni apare la final, cu un monolog. Încheie cu seriozitate: Pentru orice, trebuie cuvinte. Nimeni nu a știut încă să spună cuvintele potrivite pentru a aduce pacea. Dar eu am încredere că unul dintre voi, unul dintre copiii de aici, va ști să spună acele cuvinte pentru pace.

Este o mare încredere și responsabilitate. Și pe undeva, ne imaginăm că unul dintre ei va spune aceste cuvinte pentru pace, probabil când va fi mai mare. Dar de ce să așteptăm totul de la adulți? Poate va spune acele cuvinte acum, cuvintele înțelepte ale unui copil.

Și Corvin Anton a spus multe cuvinte pline de har. Cuvinte de iubire. Repeta mereu: „Isuse, Marie, vă iubesc, mântuiți sufletele”.

Acum, pentru prima oară, i-a vorbit și Suveranului Pontif printr-un banner. Papa-mobilul trecea, iar Sfântul Părinte binecuvânta zâmbind imaginea lui Corvin Anton.

Adulții au părăsit gânditori Piața Sfântul Petru. Cine ar fi putut anticipa maturitatea de care dau dovadă copiii? Și că modul în care ei privesc lumea ar fi acel apel puternic pentru a aduce pacea, prosperitatea și iubirea? Iar noi sperăm că vom sărbători curând împreună cu Biserica, aceste versuri ale micului poem:

„Un sfânt, de trei anișori

Pe lângă suferințele lui

Surâde.

Ce bine, că avem un

sfințișor

În preajma noastră.”

Georgiana Bigea

Masterand CBE anul I

Foto: Georgiana Bigea

Ce este Liturghia?

Este întâlnirea lui Dumnezeu cu omul.

Este manifestarea Domnului.

Este celebrarea săptămânală a Pastelui.

Trupul și simbolismul liturgic                   

În liturghie, creștinul întâlnește o lume bogată în semne și imagini pline de conținut: gesturi, mișcări, acțiuni, obiecte, locuri și temple semnificative și așa mai departe. În mod spontan, ne punem întrebarea: Ce sens au toate acestea în relația dintre suflet și Dumnezeu? Dumnezeu este absolut simplitate. În schimb, omul este format din trup și suflet; nefiind un spirit pur trebuie să suporte influențele trupului în viața spirituală. Astfel, ceea ce este interior se revarsă imediat în forma exterioară.

Un simbol se naște când ceva din interior, spiritual găsește o așa expresie în exterior, în corp. În acest fel, trupul omului este simbolul natural al sufletului, precum un gest spontan este simbol al unui act psihic. În plus, simbolul în plinătatea sensului său cere să fie definit în mod clar, în așa fel încât forma sa expresivă să nu fie valabilă și pentru altceva.

Adevăratul simbol se naște ca o expresie naturală a unei manifestări a sufletului real și specific. Cine participă cu adevărat la slujbele bisericii poate să experimenteze că în general lucrurile materiale, mișcările sau manifestările corpului sunt cu adevărat bogate în sens. Astfel, există posibilitatea de a trezi impresii, de a sugera cunoștințe, de a intensifica experiența religioasă, redând un adevăr efectiv și convingător (vis a vis de un singur cuvânt). Deține așadar, și o eficiență liberatoare deoarece permite vieții interioare o expresie mai adecvată decât ar putea să o facăun simplu cuvânt.

Liturghia ca joc serios (și nu ca joacă)

Liturghia nu poate avea un „scop” deoarece, luată în sensul propriu, nu are ca motiv de existență omul, ci pe Dumnezeu.  În liturghie, omul nu se uită la el însuși, ci la Dumnezeu; către El îi este îndreptată privirea. În ceremoniile bisericii, omul nu trebuie să se educe prea mult, ci mai degrabă să contemple măreția lui Dumnezeu.

Sensul liturhgiei este acesta: ca sufletul să stea înaintea Domnului, să se manifeste înaintea Lui, să intre în viața sa, în lumea sfântă a realității, a adevarului, misterelor, semnelor divine, și așa făcând, să-și asigure adevărata și reala sa viată. Liturghia este ceva mult superior.  În ea, îi este oferită omului ocazia de a realiza, susținut de har, sensul singular și propriu al esenței sale, de a fi ceea ce ar vrea și ar trebui să fie în conformitate cu vocația sa divină: „fiu al lui Dumnezeu”.  În liturghie, înaintea lui Dumnezeu, el trebuie „să se bucure de tinerețea sa”.  Acesta este un lucru supranatural, însă corespunde totuși naturii intime a omului.

Acesta este faptul minunat care se oferă în liturghie: arta și realitatea devin un singur lucru în condiția supranaturală a Fiului și al copilului împreună, sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce de altfel se poate întâmpla numai în lumea ireală, în imaginația artistică, ar vrea să spună că și formele de artă, ca expresie a vieții umane cu adevărat conștient, sunt din realitate.  Astfel, formele de artă devin traducerea expresivă a unei vieți reale, chiar dacă este supranaturală.

A  juca un joc în fața lui Dumnezeu nu înseamnă a crea, ci a fi o operă de artă. Și aceasta constituie nucleul cel mai intim al liturghiei. De aici sublima combinație de profundă seriozitate și de bucurie divină pe care o putem percepe în ea. Numai cine știe să ia în serios arta și jocul poate înțelege de ce liturgtia stabilește cu atâta serenitate și atenție o mulțime de prescripții în ceea ce privește cum trebuie să fie cuvintele, mișcările, culorile, hainele și obiectele de cult. Prin legi stricte, liturghia a organizat jocul sfânt pe care sufletul îl face în fața lui Dumnezeu.

Dacă vrem să atingem nucleul intim al acestui mister trebuie să recunoaștem că Duhul Sfânt este Spiritul fervorii și a disciplinei sfinte, „care are putere asupra cuvântului “; că este El cel care a reglementat jocul, pe care veșnica Înțelepciune o desfășoară înaintea Tatălui ceresc în Biserică, împărăția Sa pe Pământ. Asadar, „este în căutarea Sa de a sta în mijlocul fiilor omului”. Poate înțelege liturghia numai cine nu se scandalizează de acest lucru, înainte de orice raționalism. A acționa, a te comporta liturgic înseamnă  să devii cu ajutorul harului, sub conducerea Bisericii, o operă de artă vie în fața lui Dumnezeu, cu niciun alt scop, decât acela de a fi și de a trăi sub privirea lui Dumnezeu. Înseamnă să îndeplinim Cuvântul Domnului și să „devenim ca și copiii”, renunțând odată pentru totdeauna la a fi adulți care vor mereu să acționeze cu finalitati determinate atunci când decid să joace.

Sufletul trebuie să învețe a nu vedea peste tot scopuri, a nu fi prea sensibil la motivele utilitare, prea prudent, prea „matur”; trebuie mai degrabă să știe să trăiască simplu. Trebuie să învețe să găsească cuvinte, gânduri și gesturi pentru jocul sfânt, fără a se întreba mereu: Cu ce scop și pentru ce? Să învețe în libertate, în frumos, în sfânta bucurie înaintea lui Dumnezeu, să joace în jocul liturghiei care a fost reglementat de însuși Dumnezeu.

În acest sens, viața veșnică nu va fi altceva decât împlinirea acestui joc. Și cine nu înțelege asta, va putea mai apoi înțelege că împlinirea cerească a vieții noastre este „un cântec veșnic de laudă?”  Nu cumva acesta va intra în categoria persoanelor active, care vor considera inutilă și plictisitoare această eternitate?

Mirela Terezia Bejan

Student SR anul II

Foto: Mirela Terezia Bejan

„Dumnezeu i-a încercat şi i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în foc i-a probat şi i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot.ˮ (Înț. 3-5,6)

Părintele călugăr franciscan Dominik Mandić a intrat în posesia unei notificări  în care se menționa faptul că la Trebinje avusese loc o întrunire a partizanilor comuniști, unde se luase decizia exterminării întregii comunități călugărești din Široki Brijeg. Întrucât franciscanii erau suflete nevinovate, nu au luat în serios avertismentul. Aceștia nici măcar nu au încercat să fugă din calea torționarilor, pentru că nu și-au pus niciodată problema că vor fi cu adevărat martirizați. Viața lor era Cristos.

Motivul pentru care s-a decis implementarea acestui verdict odios cu premeditare a fost impedimentul propagării doctrinei comuniste în această parte a Herțegovinei. În rândul oamenilor simplii și săraci, propaganda nu avea succes. Localnicii preferau mai degrabă să urmeze creștinismul decât sloganurile bolșevice. În plus, majoritatea celor care absolveau gimnaziul din Široki Brijeg, respingeau cu fermitate regimul totalitar. Realitatea i-a convins pe comuniști că nu vor avea parte de un succes răsunător în Herțegovina, atâta timp cât franciscani sunt în viață. Iată așadar, motivul pentru care aceștia trebuiau să dispară din rândurile celor vii. Pe data de 7 februarie, 1945, trupele partizan-comuniste înarmate de către ruși, englezi și americani au trecut prin localitatea Čitluk și s-au îndreptat spre Mostar pentru a da jos regimul croat fascist-Ustaša.

Operațiunea Široki Brijeg a fost dusă la bun sfârșit pe data de 7 februarie 1945, când partizanii comuniști au capturat fortăreața din mâna naziștilor. Responsabilitatea masacrului celor 30 de călugări franciscani din Široki Brijeg aparține celui de al VIII-lea corp dalmat, comandat de către Petar Drapšin, avându-l comisar politic pe Boško Šiljegović. Se pare că divizia a 26-a din cel de al VIII-lea corp dalmat a mers direct la Široki Brijeg, unde a făcut prăpăd. Batalionul 4 al diviziei 26-a a fost cel care a luat sub ocupație mănăstirea, gimnaziul și căminul studenților străini din localitate. Partizanii au ajuns pe la ora 15:00 în mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, unde au găsit 30 de călugări, mulți dintre ei fiind profesori ai liceului din apropierea mănăstirii.[1]

Petar Drapšin

„Dumnezeu a murit, nu există Dumnezeu, nu există papă, nu mai există Biserică, nu mai avem nevoie de voi, mergeți și voi să lucrați în lume!ˮ- a fost avertismentul partizanilor. Călugării franciscani au fost apoi amenințați și jigniți cu blasfemii de tot felul pentru a-i face să renunțe la haina monahală. În schimb, replica lor a fost una hotărâtă și plin de iubire: „Suntem religioși, persoane consacrate, nu ne putem lăsa haina călugăreascăˮ. Atunci, unul din soldații partizani a luat crucea și aruncând-o jos, a zis: „acum poți alege: viața sau moarteaˮ. Acest lucru însă nu a produs rezultatul scontat, întrucât călugării au îngenunchiat pe rând și au ridicat crucifixul aruncat, l-au sărutat, l-au strâns la inimă și au zis: „Tu ești Dumnezeul meu, Totul meu !ˮ[2]. Mulți dintre acești călugări erau profesori cu studii superioare, autori a numeroase cărți. Aici vorbim totodată despre o elită culturală care nu a sărutat cărțile, zicând că acelea sunt totul lor. Nu! Pentru ei, Cristos a fost Deus meus et omnia!

Văzând toate acestea, soldații i-au luat pe frați unul câte unul, i-au scos afară din mănăstire și i-au împușcat în cap. Trupurile sfinților călugări au fost apoi târâte într-o groapă comună de lângă mănăstire, stropite cu benzină și incendiate. Ca dovadă a celor întâmplate stau osemintele găsite și fotografiate pe care le putem vedea în poza alăturată.

Soldații din plutonul de execuție au mărturisit că franciscanii din Široki Brijeg se duceau la moarte rugându-se și cântând Preacuratei Fecioare Maria. Acest eveniment l-a șocat atât de puternic pe unul dintre soldații prezenți, încât acesta s-a convertit. Acesta are azi un băiat care a devenit preot și o fiică călugăriță.[3]

Trebuie totodată să amintim faptul că biserica și mănăstirea din Široki Brijeg a fost bombardată de nu mai puțin de 296 de ori cu artileria, încercându-se raderea ei de pe suprafața pământului.[4] Chiar dacă unul din turnurile bisericii a căzut din cauza bombardamentelor, zidurile ei au rezistat asediului pentru a da mărturie astăzi despre ceea ce înseamnă a fi sfânt cu adevărat.

În după-amiaza zilei de 7 februarie 1945, de pe altarul Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Široki  Brijeg, s-au înălțat la cer sufletele a 30 de călugări franciscani, care  și-au spălat hainele în sângele mielului nevinovat pentru că l-au iubit mai mult pe Cristos decât propria viață. Propaganda comunistă a încercat să-și justifice atrocitățile printr-o caricatură, în care sfinții călugări erau ironizați că ar fi fost de partea regimului fascist. Prinși la mijloc, între ciocan și nicovală, sfinții călugări au murit pentru Cristos. Manus, mana lavat!….

Operațiunea Široki  Brijeg a fost una de succes pentru Biserică, însă nu și pentru cei în ochii și inimile cărora Dumnezeu este mort. Statistic vorbind, fiecare al 10-lea localnic din Široki  Brijeg a fost ucis, motivul fiind acela că nu doreau să îmbrățișeze comunismul. Așa se face că și astăzi majoritatea familiilor din această localitate are pe cineva drag decedat în familie. Memoria lor va rămâne vie și nemuritoare în conștiința și caracterul puternic creștin al bosniacilor din Herțegovina. În anul 1991 a fost înaintată documentația necesară beatificării celor 30 de călugări franciscani.[5]

Cei 30 de călugări martirizați în Široki Brijeg care nu vor fi șterși din Cartea Vieții niciodată, sunt următorii:

• Bruno Adamćik: 37 de ani. Născut la Konjic în anul 1908, a obținut diplomă în muzică și filosofie la Bratislava.
• Marko Barbarić: 80 de ani. Născut în anul 1865 la Klobuc. A fost un frate simplu și devotat Sfintei Fecioare Maria. Toată lumea îl cunoștea ca pe un frate plin de Duhul Sfânt. Când se plimba în curtea mănăstirii, vorbea cu păsările care îl întâmpinau. În momentul masacrului își pierduse memoria, nu realiza că este război. Acesta era în camera lui când partizanii au ordonat uciderea sa.
• Jozo Bencun: 76 de ani. Născut în 1869 la Medjugorje. Trupul ia fost aruncat în râul Neretva. A fost un mare predicator.
• Marko Dragićević: 43 de ani. S-a născut în 1902 la Miletina. A fost profesor de greacă și latină. A studiat la Friburg și a fost un bun pedagog specializat în istorie și latină.
• Miljenko Ivanković: 21 de ani, născut în anul 1924 la Tubolja. A fost un frate pios și umil.
• Andrija Jelćić: 41 de ani, născut în anul 1904 la Štubica. A studiat la Mostar și Bratislava.
• Rudo Jurić: 20 de ani, născut în 1925 la Radešine. A fost cleric cu voturi simple.
• Fabijan Kordić: 55 de ani, născut în 1890 la Grljevići. El era fratele care confecționa hainele monahale. Acum are haina martirajului.
• Viktor Kosir: 21 de ani, născut în 1924 la Uzarići (lîngă Široki Brijeg). Acesta a fost unul din frații trimiși acasă de către comunitate pentru că se știa despre venirea comuniștilor, și se încerca protejarea celor mai tineri. După ce a plecat acasă, Viktor a stat doar câteva ore, pentru că le-a spus părinților săi, că vrea să se întoarcă în comunitate ca să moară alături de frații lui. După moartea lui Viktor, mama sa, a născut un alt copil, care a primit numele fratelui său și care astăzi este preot franciscan în Medjugorje.
• Tadija Kožul: 36 de ani, născut în 1909 în localitatea Mokro (lângă Siroki Brijeg). A fost profesor de greacă, filosofie și latină. Îi plăcea să se joace cu tinerii. Avea un suflet nobil și ajuta pe toată lumea. Acum este un suflet nobil în cer.
• Krsto Kraljević: 50 de ani, născut în localitatea Grljevići. A studiat la Viena, Zagreb, și Friburg. A fost un exemplu bun în purtarea crucii atunci când a fost bolnav.
• Stanko Kraljević: 74 de ani, născut la Moko (lângă Široki Brijeg) în 1871. A fost predicator, catehet, profesor și confesor al preoților.
• Žarko Leventić: 26 de ani, născut în anul 1919 la Drinovici. Împărtășind bolnavii și purtând asupra sa Euharistia, a contactat tifosul. În calitate de capelan la Široki Brijeg, a fost târât, așa bolnav cum era din pat și executat.
• Bonifacije Majić: 62 de ani, născut la Vitina în anul 1883. A studiat la Düsseldorf teologia, apoi filosofia la Cracovia. A fost profesor și catehet. Seara mergea prin camerele tinerilor ca să-i învelească. Era iubit de către toată lumea.
• Stjepan Majić: 20 de ani, născut la Mitina în anul 1925. Terminase de curând noviciatul și avea voturile temporare depuse. A fost incendiat alături de profesorii săi.
• Arkanđeo Nuić: 19 ani, născut în localitatea Drinovci în anul 1896. A studiat la Viena, iar după doi ani a devenit doctor în teologie. Absolvent al facultății de la Sorbona. A fost profesor de germană, greacă, latină, franceză. Era numit mielul lui Dumnezeu, datorită blândeții sale.
• Borislav Pandžić: 35 de ani. S-a născut în anul 1910 la Drinovci. A condus seminarul ca profesor. A fost un frate simplu.
• Krešimir Pandžić: 53 de ani. S-a născut în anul 1892 la Drinovci. A studiat la Graz, Zagreb și Mostar. A fost totodată provincial pentru mai mulți ani. Cerea maximul de la elevii săi, dar era un om umil. Requiescant in pace!
• Fabijan Paponja: 48 de ani, născut în anul 1897 în localitatea Lipno. A studiat la Innsbruk, Mostar, Lubjiana. Responsabil cu mănăstirea, fire sensibilă față de studenții săi, cărora obișnuia să le facă mici cadouri.
• Nenad Venancije Péhar: 35 de ani. S-a născut în anul 1910 la Stubicov. A studiat la Mostar și Zagreb. Avea o fire foarte pioasă și era dedicat rugăciunii.
• Melhior Prlić: 33 de ani, născut în localitatea Sovici în anul 1912. A fost frate cu voturi depuse, tâmplar. Nu a fost absent niciodată de la rugăciunea comunitară.
• Ludovik Radoš: 20 de ani, născut în anul 1925 la Blazuj. Tocmai terminase noviciatul și depusese voturile.
• Leonard Rupčić: 38 de ani, născut în localitaea Hardomilje în anul 1907. A studiat la Fribourg, Paris, Lille. A predat franceza la școală. Avea bunătate și umilință, iar elevii se rușinau dacă nu învâțau la ora sa.
• Mariofil Sivrić: 32 de ani, născut la Medjugorje în anul 1913. A fost educator, capelan și vicar al mănăstirii. Era un frate umil.
• Ivo Slišković: 68 de ani, născut la Mokro (lîngă Široki Brijeg) în anul 1877. A fost activ în diferite parohii din provincie: Humac, Bukovica, Kocerin, Tihaljina. A devenit martir alături de ceilalți frați.
• Kornelije Susać: 20 de ani, născut în localitatea Cerno (Humac) în anul 1925. A depus primele voturi în 1944. A fost incendiat alături de ceilalți călugări.
• Dobroslav Šimović: 38 de ani, născut în localitatea Hamzici, în anul 1907. A studiat la Paris, unde a devenit docor în teologie. A scris o disertație despre rugăciunea Tatăl Nostru în limba franceză.
• Radoslav Vukšić: 51 de ani, născut la Studenci, în anul 1894. A studiat la Viena. Profesorii au fost uimiți de pregătirea și înțelepciunea sa.
• Roland Zlopaša: 33 de ani, născut la Posušje în anul 1912. A studiat la Fribourg, Mostar, Zagreb. Era cunoscut pentru meditațiile sale profunde.
• Leopold Augustin Zubac: 55 de ani. S-a născut în localitatea Čitluk în anul 1890. A fost maistru al centralei hidroelectrice care producea energie electrică pentru nevoile comunității și a zonei.[6]

Operațiunea Široki Brijeg a fost încoronată de succes: „căci Dumnezeu i-a încercat şi i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în foc i-a probat şi i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot.ˮ (Înț. 3-5,6)

[1] c.f. https://www.sloboda.hr/na-danasnji-dan-1945-pocelo-je-partizansko-zvjersko-klanje-fratara-na-sirokome-brijegu-kronologija/ accesat la data de 24.02.2024, 15:59

[2] c.f. https://www.reginapacis.ro/?p=1820 accesat la data de 29.02.2024

[3] cf. http://imagessaintes.canalblog.com/archives/2012/07/30/24803294.html accesat la data de 13.02.2024

[4] Idem ³

[5] cf. https://www.heiligenlexikon.de/BiographienM/Maertyrer_von_Siroki_Brijeg.html accesat la data de 14.02.2024

[6] cf. http://imagessaintes.canalblog.com/archives/2012/07/30/24803294.html accesat la data de 26.02.2024, 15:47

Achim Vasile Masterand CBE anul II

Foto: Achim Vasile

Credit foto:

https://www.vecernji.hr/vijesti/boj-za-siroki-brijeg-67-veljace-1945-1083788 accesat la data de 29.02.2024, 9:48

https://www.heiligenlexikon.de/BiographienM/Maertyrer_von_Siroki_Brijeg.html accesat la data de 25.02.2024, 11:50

https://dgrbesic.files.wordpress.com/2014/02/siroki-brijeg-crkva-1956.jpg accesat la data de 29.02.2024, 9:50

https://www.sloboda.hr/na-danasnji-dan-1945-pocelo-je-partizansko-zvjersko-klanje-fratara-na-sirokome-brijegu-kronologija/ accesat la data de 29.02.2024, 9:52

https://sr.wikipedia.org/wiki/%D0%91%D0%BE%D1%88%D0%BA%D0%BE_%D0%A8%D0%B8%D1%99%D0%B5%D0%B3%D0%BE%D0%B2%D0%B8%D1%9B accesat la data de 29.02.2024, 9:57

https://www.mycity-military.com/Drugi-svetski-rat/Petar-Drapsin_2.html  accesat la data de 29.20.2024a             

http://imagessaintes.canalblog.com/archives/2012/07/30/24803294.html accesat la data de 26.02.2024, 15:47

https://dgrbesic.files.wordpress.com/2014/02/obiljezena-65-obljetnica-mucenicke-smrti-fratara-na-sirokom-brijegu.jpg  accest la data de 29.02.2024, 10:25

Semnul  Sfintei Cruci

Ce este acest semn?  Unde ne conduce?  Există o întreagă teologie în acest sens, care nu este dificilă dar mai degrabă simplă și fascinantă. Benedict al XVI-lea a explicat în mai multe rânduri acest lucru. Este gestul fundamental al oricărui creștin.  Este o mărturie de credință în Isus Cristos, care se exprimă prin trup, așa cum o spune și apostolul Paul: „Noi îl anunțăm pe Cristos răstignit, scandal pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru cei care sunt chemați, fie iudei sau greci, îl predicăm pe Cristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu”(1Cor 1,23s).  Deși mai puțin vizibil în liturgie, practic semnul crucii este nelipsit din celebrarea sacramentelor și nu numai a sacramentelor.  Deja Sfântul Augustin nota: „Cu semnul crucii se consacră Trupul Domnului, se sfințește apa de botez, sunt hirotoniți preoții și ceilalți slujitori, într-un cuvânt, e consacrat tot ceea ce trebuie sfințit prin invocarea numelui lui Cristos.”

Pentru Orient, avem mărturia Sf. Chiril al Ierusalimului: „Așadar să nu ne rușinam a-l mărturisi pe Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate.” Obiceiul era atât de înrădăcinat, acela de a face semnul Crucii, încât chiar Împăratul Iulian Apostatul, după lepădarea sa de credința creștină, se însemna instinctiv cu semnul crucii când se afla într-un pericol. A face semnul sfintei cruci este un „da” vizibil și public al Aceluia care a suferit pentru noi; a Aceluia care în trupul său a făcut vizibilă iubirea lui Dumnezeu până la extrem; a lui Dumnezeu care nu guvernează prin distrugere, ci mai curând prin umilința suferinței și a iubirii, care este mult mai puternică decât toată puterea lumii și mai înțeleaptă decât toată inteligența și toate calculele omului.

Semnul Sfintei Cruci este o mărturie de credință. Eu cred în Cel care a suferit pentru mine și care a Înviat. În Cel care transformat semnul scandalului într-un semn de speranță și iubire a lui Dumnezeu pentru noi.

Mărturisirea credinței este o mărturie de speranță: Eu cred în Cel care în slăbiciunea Sa este Atotputernic; în Cel care tocmai în aparenta Sa slăbiciune, mă poate salva și mă va salva.

Prin semnul Sfintei Cruci, ne punem sub protecția crucii, o ținem în fața noastră ca pe un scut care ne protejează în încercările noastre zilnice și ne dă curajul de a merge mai departe. Crucea ne arată drumul vieții: urmarea lui Isus Cristos. Astfel, semnul Sfintei Cruci unește cele două lumi, și în acest fel semnul se transformă în simbol.

Crucea lui Cristos

Specialiștii în simbolistică numesc crucea „semn al semnelor”(Foley).  Se are în vedere, desigur, caracterul universal, vechimea și persistenta ei în timp, precum și complexitatea, semnificațiile elevate pe care le-a căpătat crucea în creștinism. Ea este înainte de toate un simbol al lui Isus Cristos, al supliciului crucificării Sale, dar și al miracolului Învierii. Crucea a devenit o emblemă sfântă a Bisericii creștine, ocupând un loc de căpetenie în toate riturile sacre, în arta și arhitectura creștină. Se poate spune că este o pecete ce sacralizează orice obiect legat de practicarea cultului creștin.

Semnul crucii, păstrându-și configurația de bază și sensul fundamental, a cunoscut o mare diversificare, prin transformarea ei în domeniul semnelor heraldice, în vexilogie sau în medialistică. În simbolistica de tip creștin și în ornamentica adiacentă creștinismului sunt cunoscute peste 400 variante de cruci.

Crucea de pe Golgota este prefigurată în însăși structura cosmosului: instrumentul martiriului, pe care Isus a murit, este înscrisă în structura universului. Cosmosul ne vorbește despre cruce, crucea ne revelează misterul cosmosului. Ea este adevărata cheie de interpretare a întregii realități. Istoria și cosmosul fac parte una din cealaltă. Dacă deschidem ochii, citim mesajul lui Cristos în limbajul universului, și pe de altă parte, Cristos ne ajută să înțelegem mesajul creației. Sfântul Augustin a dat o interpretare extraordinar de esențială a ceea ce spune Sfântul Paul în Epistola către Efeseni (Ef.3,18s). El vede dimensiunile vieții umane ca referință la figura lui Cristos răstignit, ale cărui brațe îmbrățișează întreaga lume, a cui cale ajunge până în adâncurile infernului și până la înălțimea lui însuși. (De doctr. Christ. II 41,62-c.ch.XXXII,75s). Hugo Rahner a cules cele mai frumoase texte patristice care ne vorbesc despre misterul cosmic al crucii. În Lactanțiu (cc 325), citim: „În durerea Sa, Dumnezeu a deschis brațele și a îmbrățișat întreaga lume pentru a ne arăta că de la răsăritul soarelui și până la apus, un popor care trebuia să vină, s-ar fi adăpostit la umbra aripilor Sale”(81).  Crucea este semnul Său vizibil în cer și pe pământ, trebuia să devină adevăratul gest de binecuvântare al creștinilor.  Să facem așadar asupra noastră semnul Sfintei cruci și să intram astfel în puterea de binecuvântare a lui Isus Cristos; să facem acest gest și asupra persoanelor pentru care dorim binecuvântarea; să  îl facem și asupra lucrurilor de zi cu zi, care voim să le primim noi din mână lui Isus Cristos.  Prin acest semn putem deveni o binecuvântare unii pentru alții.  Așa cum reiese din text vedem că Crucea lui Cristos, semnul Crucii lui Cristos unește cele două lumi, și deci vedem că semnul se transformă în simbol.

Cruce  și Botez

Semnul Sfintei Cruci este strâns legat de mărturia de credință în Sfanta Treime – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Devine astfel amintirea botezului într-o manieră și mai clară atunci când folosim și apa sfințită. Crucea este un semn al pătimirii, dar este în același timp semnul învierii; este, ca să spunem în alți termeni, ancora de salvare a lui Dumnezeu fata de noi. Ori de câte ori ne însemnăm cu Sfânta Cruce, reînnoim botezul nostru: Cristos de pe cruce ne atrage până la El (Ioan 12,32) și în comuniunea cu Dumnezeu cel viu. Deoarece botezul și semnul Sfintei Cruci care îl reprezintă și îl reînnoiește îi aparțin mai presus de toate lui Dumnezeu: Duhul Sfânt ne conduce la Cristos, Cristos ne deschide poarta către Tatăl. Dumnezeu nu mai este pentru noi un Dumnezeu necunoscut, ci are un nume. Îl putem chema, El ne cheamă pe noi. Putem spune că în semnul Sfintei Cruci, în invocația Sa trinitara este cuprinsă toată esența creștinului, este prezent semnul distinctiv al creștinului. În același timp, ne deschide cale aspre întreaga lume, spre istoria religiilor și spre mesajul lui Dumnezeu prezent în toată creația.

În concluzie, pot spune că crucea este cea care face legătura între om și Dumnezeu.  Între natura noastră umană și natura divină astfel crucea este aceea care face legătura între cele două dimensiuni, între cele două lumi și prin aceasta putem constata valoarea ei simbolică.

Crucea este un simbol al totalității cosmosului, dar și al omului (sau divinității antropomorfe) cu mâinile desfăcute. În structura tradițională românească, Crucea  sau semnul Crucii e un apotropeu, talisman și un gest magic de apărare îndreptat împotriva răului.

Mirela Terezia Bejan

Student SR anul II

Foto: Mirela Terezia Bejan

Cei mai fericiți suntem atunci când descoperim și împlinim voia lui Dumnezeu (Mt 5, 6). Și suntem îndemnați prin această Fericire să ne modelăm voința după voința lui Dumnezeu. O cerință pe care încercăm să o împlinim. Fiecare dintre noi luăm decizii importante în viață. Care sunt însă criteriile în procesul discernământului nostru? În ce măsură putem să ne inspirăm din cuvântul lui Dumnezeu? Pe de o parte există această dorință umană de a descoperi ce dorește Domnul de la noi, pentru că este fericirea noastră, dar pe de altă parte, spune Domnul, „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre./ Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre.” (Is 55, 8‒9) Ce șansă avem atunci să putem afla voința lui Dumnezeu în contextul vieții noastre?

Scriptura ne oferă multe exemple pentru a înțelege că această cunoaștere nu este doar posibilă și necesară, ci chiar obligatorie pentru mântuirea noastră. Dar de ce trebuie să căutăm această voință a lui Dumnezeu? Nu este suficientă prudența, știința noastră, experiența personală sau a altor persoane cu care putem să ne sfătuim în acest proces al căutării alegerilor bune din viața noastră? Mai mult, această căutare a sugestiilor din partea lui Dumnezeu și obligația ce decurge de a le împlini, nu afectează cumva libertatea noastră? Dacă deja sunt stabilite lucrurile și Dumnezeu știe ce e mai bun pentru noi, avem sau nu libertatea de a decide să trăim așa cum vrem noi?

Problema conformării voinței lui Dumnezeu în lumina Sfintei Scripturi a constituit subiectul conferinței susținute de preotul iezuit de origine poloneză, Henryk Urban SJ, care de 26 de ani lucrează în România, la Cluj, Iași și de puțin timp și la București, continuând colaborarea la Casa de exerciții spirituale, pentru diferite categorii de persoane. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 26 ianuarie, începând cu ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți și masteranzi din al doilea an ai grupei Comunicare Biblică și Eclezială. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice.

În deschidere, pr. Urban a explicat că din textele biblice cunoaștem că omul caută voința lui Dumnezeu, sau Dumnezeu, din propria inițiativă, apare și își manifestă voința sa. Provocarea în a ne conforma voinței lui Dumnezeu este faptul că trăim într-o lume foarte complexă și mai degrabă imprevizibilă, iar omul contemporan este de multe ori incoerent, dezorientat, cumva pierdut. O imagine pe care o regăsim în Evanghelia după Matei, capitolul 9, v. 36: „Și văzând mulțimile, [Lui Isus] I s-a făcut milă de ele că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor”. Oamenii, a continuat pr. Urban, de multe ori nu știu de ce trăiesc, nu știu încotro s-o ia, nu văd orizontul, nu văd scopul, sunt ca niște oi fără păstor. De aceea Isus alege să strângă turma, ca aceasta să știe și să înțeleagă să trăiască viața cu o anumită identitate și demnitate, cu conștiință și cu fericire întru Domnul. Dificultatea în a căuta sau în a aprofunda reflexia despre voința lui Dumnezeu, este însă ritmul alert al vieții. Se spune că în secolul 20 s-au făcut mai multe descoperiri în domeniul tehnic și științific decât în toată istoria omenirii. Suntem acum în pragul celei de a 4-a revoluții industriale iar lumea este într-o viteză accelerată fără precedent. Oamenii nu au timp să se distanțeze de acest tumult și zgomot al vieții și sunt ca atare în dificultate de-a descoperi și de-a auzi vocea Domnului. Soarta lumii este imprevizibilă iar viețile noastre de multe ori sunt o mare enigmă. Mai mult există forțe care au intenția să complice viețile noastre, să creeze haos, neclaritate,  întuneric, dezorientare, în mod intenționat și conștient – iar noi suntem ca niște „copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Ef 4, 14 ). Nimeni nu are vreo garanție privind viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Unica persoană care știe acest lucru este Dumnezeu. Pentru El nu există noțiunea timpului. Pentru El este mereu prezentul-acum.

Cum putem ajungem la acest bine al nostru? Răspunsul este că trebuie să-l urmăm pe Isus, El este modelul. El are un fel de obsesie de a împlini voința Tatălui și practic nu vrea altceva decât căutarea și împlinirea voinței Tatălui. El știe ce dorește Tatăl de la El și de la noi, așa cum spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui.”(In 4, 34)  Această comuniune dintre Tatăl și Isus se formează la nivelul voinței. Așadar prin legătura voinței se creează cea mai strânsă comuniune între ei. În Grădina Ghetsimani, când se ajunge la potirul suferinței, Isus îl acceptă pentru că știe că de la Tatăl provine, iar prețul nu contează. Dacă este de la Tatăl este sigur ceva bun, chiar dacă e și dureros. Pentru Isus această decizie a Tatălui nu este nicio surpriză. De la început el anunță ceasul pentru care a venit, conștient fiind că el este acel misterios slujitor al lui Yahve, de care vorbește profetul Isaia, care trebuie să sufere pentru că aceasta este voința Tatălui Său. Dar când vine momentul, și Isus este un om care are sentimente și instinctul de a-și păstra viața. De aceea rostește rugăciunea, căutând amânarea primirii potirului. Îngerul vine însă, și-l consolează, confirmând că a sosit timpul. Și atunci Isus nu mai discută, nu mai este o problemă pentru el. Odată ce Tatăl a confirmat, faptul e ca și realizat. Cu această ocazie vedem că și Isus are o altă voință decât a Tatălui, sunt două voințe separate cum El spune, „Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu.” (Mt 14, 36). Și atunci există dorință de comuniune și de conformare, Isus fiind mereu preocupat de o conformitate ideală. Deci și El este mereu în căutare, și are nevoie, ca om, să discearnă această voință a Tatălui. Și, face asta prin rugăciune. Atunci când trebuie să selecteze din grupul ucenicilor pe cei 12 Apostoli, Isus se roagă toată noaptea, pentru a dobândi claritate: „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Lc 6, 12)

Așa cum Isus caută mereu voința Tatălui în viața sa, tot așa dorește să ne învețe și pe noi s-o căutăm. Un text paradoxal poate părea cel în care spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri./Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut?/ Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelege.” (Mt 7, 21‒23) Din aceste versete rezultă că numai împlinirea voinței Tatălui este mântuitoare. Doar rugăciunea nu este suficientă. Și dacă luăm drept exemplu situația fariseilor care se rugau, dar rugăciunea nu i-a deschis la recunoașterea identității trimisului Tatălui, ne întrebăm atunci la ce s-au rugat, pentru ce s-au rugat, de vreme ce rugăciunea nu i-a deschis spre adevăr?

Din formularea lui Isus rezultă că voința Tatălui este posibil de găsit și de împlinit. Împlinirea voinței lui Dumnezeu este un imperativ, o obligație, o necesitate pentru binele și mântuirea noastră, iar procesul acestei căutări și descoperiri este uneori ușor sau mai rapid, alteori poate necesită mai mult efort, răbdare și poate chiar îndeplinirea unor condiții. Sunt exemple în  Scriptură în acest sens, fie când omul nu trebuie să facă prea mult efort pentru că Dumnezeu pornește din proprie inițiativă și îl surprinde pe om. De exemplu, în Paradis, când Adam și Eva sunt în dialog direct cu Dumnezeu, ei știu ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă; să nu mănânce din fructul oprit. Apoi, Dumnezeu intră în viața lui Abraham și asistăm la un dialog continuu, la fel și cu Moise, cu profeții și chiar cu David. Urmează apoi aparițiile îngerești: Arhanghelul Gabriel care se arată Mariei, lui Zaharia, în Templul de la Ierusalim lui Iosif, care află în somn ce trebuie să facă, apoi păstorilor de trei ori cu corurile îngerești. Când Dumnezeu are inițiativa, omul nu trebuie să se străduiască prea mult pentru că evidențele sunt venite de sus.  Apoi avem și exemple ale descoperirii rapide a lui Dumnezeu, (1 Sm 23, 2‒5; 9‒13; Flp 9, 1‒18) sau altele care necesită mai mult timp și răbdare în căutarea voinței lui Dumnezeu (1 Rg 19; Ier 42, 7). Trebuie spus, așa cum indica teologul Thomas Merton, că prima regulă a vieții spirituale este cinstirea și sinceritatea. Trebuie să fim conștienți de pericolul unei atitudini imature, iresponsabile în căutarea voinței lui Dumnezeu din pură curiozitate și nu din seriozitate. Nu lipsesc dovezile biblice când omul caută voința lui Dumnezeu iar după ce o descoperă nu o împlinește (Ier 38, 20‒21; 42, 6, 21‒22; 43, 4‒7;  Ios 9, 15; 1 Sm 15, 22‒23; 1 Rg 11, 1‒14). Un alt exemplu este în Evanghelia după Luca, capitolul 19, v. 44, unde Isus plânge distrugerea Ierusalimului. Această vizită a lui Isus a fost unică; odată respinsă, Dumnezeu nu va mai trimite altă dată pe Fiul Său. A fost ceva irepetabil iar unele haruri poate nu se pot repeta dacă nu le alegem atunci când vin.

Acestea fiind spuse, pr. Urban a continuat expunerea cu indicațiile concrete privind modul prin care putem ușura procesul de căutare și de descoperire a voinței lui Dumnezeu în viața noastră. Asta se poate face apelând la metoda care deja se bucură în Biserică de o existență de 450 de ani, provenind de la Sfântul Ignațiu de Loyola. El a dezvoltat un mod de luare a deciziilor/discernământ pornind de la propriile experiențe. Când se afla în convalescență, rănit fiind în urma unei bătălii, a început să viseze cu ochii deschiși la viitorul său, observându-și propriile trăiri interioare. A numit acele trăiri ce i-au însuflețit inima și i-au dat energie spre a merge pe o anumită cale ‒ consolare. Iar pe cele care l-au neliniștit, l-au golit și l-au dezgustat le-a numit, dezolare. A ajuns astfel să înțeleagă că mângâierea/consolarea venea de la Duhul Sfânt care-i atingea inima și gândurile. Iar starea bolnăvicioasă de neliniște și goliciune venea de la dușmanul naturii umane pe care îl vedea ca pe cel rău.

Cu această conștientizare a modului în care Dumnezeu conduce o persoană, Ignațiu a dezvoltat  un set de linii directoare pentru cei ce doresc să ia decizii cu privire la locul în care Dumnezeu îi cheamă (Reguli pentru discernerea spiritelor).  Acestea sunt decizii care se referă la aspectele bune, concurente și nicidecum nu privesc o alegere între bine și rău. Așadar, când cineva se confruntă cu alegeri importante  – ce cale de viață să urmeze, ce ocupație se potrivește cel mai bine darurilor și talentelor sale, dacă să-și schimbe locul de muncă etc., în abordarea ignațiană există de obicei trei timpi pentru a face o alegere. Această noțiune a „timpurilor” nu este liniară, ci mai degrabă se referă la nivelul de conștientizare al unei persoane în procesul de discernământ privind alegerea. Uneori, când cineva se gândește la o alegere, poate exista o mare claritate cu privire la calea pe care ar trebui să meargă. Există un sentiment de felul „Asta este!”. Cel de-al doilea timp este atunci când există certitudini și îndoieli alternante, de consolare și dezolare, de putere și slăbiciune. Al treilea timp este atunci când nu există nicio înclinație, pentru o variantă sau alta ci o stare de calm și sentimentul de blocaj în propria minte. Ignațiu a indicat că primii doi timpi sunt potriviți pentru a cântări faptele și sentimentele și pentru a lua o decizie. Când cineva nu are însă timp pentru a observa aceste alternanțe este nevoie de o muncă mult mai atentă ce poate implica: enumerarea avantajelor și dezavantajelor, o privire a deciziei din perspectiva unui străin sau imaginarea sinelui în momentul morții privind retrospectiv decizia. De obicei, când cineva cugetă la aceste realități, există consolare sau dezolare în inima sa, fapt ce poate lumina calea către o decizie. În cele din urmă, spunea Ignațiu, atunci când s-a luat o decizie, trebuie adusă în rugăciune și oferită lui Dumnezeu iar El va face persoana să simtă consolarea, confirmând astfel alegerea făcută. Astfel, acea persoană va experimenta o atracție subtilă a inimii față de alegerea făcută. Discernământul se află în centrul spiritualității ignațiene. Căutarea voinței lui Dumnezeu presupune maturitatea credinței dar și libertate interioară față de dorințele și de prejudecățile care ne condiționează și nu ne fac pe deplin liberi pentru a primi ceea ce Dumnezeu ne revelează.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu