Conceptul de sfințenie pare bine definit în tradiția creștină. De cele mai multe ori este înțeles ca o virtute spirituală ideală, care se identifică cu un „sigiliu” apocaliptic. Totuși, există o particularitate gramaticală în înțelegerea ideii de „a fi sfânt” în contextul creștin, care pornește de la termenul „sfânt” ce pare a fi atribuit mai degrabă altora, decât propriei persoane. De obicei se consideră complet nepotrivit din punct de vedere moral și spiritual, dacă nu chiar autodistructiv ca cineva să pretindă că este un sfânt. Asta înseamnă că sfințenia nu este „un lucru real”?
Nu toți creștinii sunt convinși că problema auto-descrierii sfințeniei este o trăsătură generală a proprietății de „a fi sfânt”. Dar, dacă ne concentrăm pe ceea ce s-ar putea numi sensul excepțional al substantivului „sfânt”, atunci vedem că există o bază solidă pentru acceptarea asimetriei gramaticale a acestui cuvânt, ce poate fi găsită în înțelegerea creștină tradițională a umilinței, sfințeniei și, respectiv a naturii umane. Văzută în această lumină, metafizica realistă puternică a sfințeniei, strâns legată de sensul excepțional al noțiunii de „sfânt”, ar trebui să fie complet reconcepută.
Despre sfințenie, abordând toate aspectele ei s-a discutat miercuri 12 iunie, ora 19:00, la Centrul Sfinții Petru și Andrei în cadrul mesei rotunde prilejuite de lansarea volumul pr. Alexandru Cobzaru, Ei au reușit. Tu? Sfinții din calendarul liturgic, apărut la editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București.
Alături de autorul prețiosului volum, au participat la dezbatere: prof. dr. Madeea Axinciuc, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, director al programului interdisciplinar de „Studii Religioase – Texte și Tradiții”, cu o alocuțiune despre sfințenia în Vechiul Testament; pr. lect. dr. Tarciziu-Hristofor Șerban, exeget al Noului Testament, director de departament și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, care a abordat sfințenia în Noul Testament și, nu în ultimul rând, pr. conf. dr. Lucian Dîncă, director al Școlii doctorale, directorul bibliotecii de studii bizantine „Centrul Sfinții Petru și Andrei”, gazda evenimentului și prefațator al volumului, care a vorbit despre sfințenie la Părinții Bisericii.
Această apariție editorială, a afirmat dna prof. Axinciuc, este o ocazie de a ne aduna în jurul textului biblic și de a vorbi despre sfinți. Domnul coboară până la noi prin sfinții lui. Sfințenia, așa cum aflăm din textele veterotestamentare, este atributul Divinului. „Fiți sfinți, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,1). Sfințenia se referă la Divin dar nu ca la un atribut ancilar ci ca la unul esențial, inerent. Acest termen apare oriunde se vorbește de prezența divină. Instituțional, în cuprinsul Tabernacolului, în Sfânta Sfintelor (Sfințenia Sfințeniilor) manifestarea divină este în cel mai înalt grad, adică deplină. Iar Duhul Sfințeniei, ca instanță subtilă, este oriunde Divinul e prezent în mod deplin, făcându-se simțit prin acea blândă adiere.
În gândirea iudaică, ideea de sfințenie (kadosh) implică o diferențiere: tărâmul sfințeniei fiind complet separat de profan. Pentru că Cel Sfânt (ha’kadosh), Domnul oștirilor (Adonai Tzeva’ot) este distinct, unic și sacru. Și totuși, întreg pământul este plin de Slava Lui ( kavod). Iar în lumea creată, nicio ființă umană nu este considerată „comună” sau obișnuită. Omul a fost creat spre a reflecta adevărul despre Cine e Domnul, precum serafimii din viziunea isaiană,(cf Is 6, 3) care nu fac altceva decât să surprindă prezența divină. Lumea este ca un templu în care poalele mantiei Domnului umplu toate încăperile. Asta înseamnă că nu e loc pe pământ unde Domnul să nu fie cu noi. Iar acea separare „Sfânt, sfânt sfânt”, înseamnă că Dumnezeu Tatăl nu are chip. Sfințenia, a conchis dr. Axinciuc, înseamnă să recunoști prezența divină ca atare, fără a-i atribui vreun chip cunoscut în lumea aceasta.
Sfințenia, a continuat pr. Tarciziu, este o realitate transcendentă ce aparține exclusiv divinului iar Dumnezeu o manifestă și o comunică : templului, obiectelor din templu și oamenilor, deși în Vechiul Testament puțini oameni poartă acest atribut. Despre sfințenie, a continuat, este greu de vorbit pentru că este o noțiune pe care dacă nu ai simțit-o, nu ai trăit-o, atunci, doar comentarea semantică a anumitor termeni nu este suficient de convingătoare. Ideea însăși a Învierii lui Isus Cristos e greu de prezentat dacă nu am pătruns în această realitate. Mai mult, chiar noțiunea de har care la origine are o semnificație foarte simplă: bunăvoința cu care Dumnezeu se întoarce către noi, e doar primul pas până a ajunge la o teologie a harului și a înțelege sfințenia pe care ne-o comunică, pentru că suntem chemați la sfințenie, ca și cum am fi absorbiți înăuntru. Dacă în textele veterotestamentare sfințenia se realiza prin câteva rituri de purificare sau de jertfă, odată cu venirea lui Isus aceasta sfințenie a fost adusă mai aproape de noi (cf Lc 9, 28-36). Prin botez murim cu Cristos ca să avem parte de înviere împreuna cu el (cf Rm 6, 3-4, 6). Chemarea la sfințenie este și o predestinare la sfințenie, la a fi fii ai lui Dumnezeu. Trebuie să intrăm în această dinamica ca să înțelegem spre ce aspirăm. Duhul Sfânt este agentul sfințirii creștinului iar acțiunea lui în Biserică diferă de acțiunea Duhului lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Amploarea și universalitatea revărsării lui semnifică că timpurile mesianice s-au împlinit odată cu Învierea lui Isus Cristos, dar pe de altă parte, venirea Lui este legată de botez și de credința în misterul Învierii Sale. În acest sens, enunțul paulin (cf 1 Cor 3,17) despre trupurile noastre care devin temple ale Duhului Sfânt, face referire la purificarea și pregătirea noastră pentru această coabitare, pentru ca Duhul care sfințește să poată fi în noi. Astfel, avem de reflectat asupra stării și vieții noastre, pentru a păstra mereu acest agent în noi spre desăvârșirea vieții noastre.
Pentru a evoca figura sfințeniei, pr. Dîncă a adus în lumină mărturii ale primilor teologi creștini, pentru care realitatea sfințeniei era strâns legată de ideea bucuriei. Sfântul fiind așadar, destinat unei fericiri viitoare, care este fericirea veșnică, dar cunoaște bucuria încă din această lume, pentru că a ales viața cu Dumnezeu, care este Sfântul prin excelență. Sfinții Părinți aveau acel sentiment de apartenență la comuniunea sfinților, a celor vii și a celor morți, care au pecetea credinței în Isus Cristos. Așadar, trăind din și pentru Dumnezeu ei adoptă acea viață morală ca reper de sfințenie, acel kadosh neamestecat cu ce este nedemn de sfințenie. Cine sunt atunci sfinții și ce este sfințenia ?
Sfințenia nu este o viață morală ci intimitatea cu Dumnezeu, adică a-L cunoaște și a-L iubi (1 In 4,7-8). Sfinții în suflul Duhului Sfânt sunt respirația Bisericii, care ritmează în calendarul său cu sfinții zilei. Dumnezeu își imprimă Slava și Sfințenia Sa în acest trup zidit din umanitate, din sfinți care nu se aseamănă între ei, dar fiecare este indispensabil instaurării Împărăției lui Dumnezeu. Așadar, sfinții ne invită să ne făurim propriul model de sfințenie prin trăirea intimității cu Dumnezeu.
Au fost sfinți, sunt sfinți și vor fi sfinți întotdeauna. Duhul Sfânt lucrează continuu în istorie și ca atare și pe pământul țării noastre. Un neam descurajat are nevoie de modele care să-l ajute să-și depășească neputința, iar Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o mulțime de astfel de modele. Pământul românesc, a spus pr. Cobzaru, mustește de sângele martirilor, mărturisind totodată, că a scris această carte pentru că era necesară o actualizare a calendarului cu sfinții români. Ei așteaptă să fie cunoscuți și să fie chemați în ajutor. Sfinții, a adăugat autorul, sunt vase de cristal transparent prin care Isus Cristos, Lumina Lumii, strălucește în jurul lor. Și, așa cum luna și stelele iau lumina de la soare, așa și sfinții iau această lumină de la Cristos și o răspândesc în jurul lor.
La finalul unui eveniment cultural înălțător, cuvintele rostite de pr. conf. dr. Lucian Dîncă exprimă chintesența: „Să nu ne fie teamă de sfințenie ca și cum ar fi dedicată unei elite spirituale sau unei ierarhii bisericești ori vieții monahale. Sfințenia este un dar! Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor”.
Alina Pelteacu
Masterand CBE anul II
Foto: Alina Pelteacu
