Și, în fond, chiar mai are rost? ,,Du-te, dom’le, acasă cu medievalismul dumitale. Nu ne pervertiți societatea noastră de moravuri mai ușoare sau mai non-ușoare, se aude de undeva, din spate, un savant al logicii, care neagă, îndeobște corect din punct de vedere logic, termenii, dar care e prea în spate pentru a purta un dialog. Poate că este vorba, de fapt, de o distanță providențială, manifestată printr-un bildungsroman — nenea Iancu, căci așa îi vom spune de acum, era foarte în spate la procesiunea de Corpus Domini, care nici nu plecase încă de la Biserica Italiană spre Catedrala Sf. Iosif. Ori era el prea în spate, ori eram eu prea în față. Cert este că, între mine și el, era o mare de oameni, ca o prăpastie pe care nu o poți trece. Cine are urechi de auzit să audă.
,,Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune Mântuitorul, comprimând și suplinind Legea și Profeții, însă nu mai eram sigur dacă, într-o zi de duminică, 2 iunie, la ora 3 dupa-amiaza, la 37 de grade, toropit de arșiță și cu o cădere de calciu în buzunarul drept, nenea Iancu era, cu adevărat, aproapele meu. În fapt, nici nu știu de la ce s-au luat la harță. Bănuiala mea, nedefinită precum argumentele sale, este nenea Iancu era un trecător oarecare. Neștiind de ce lumea ocupă un trotuar întreg și o bandă din carosabil, cred că a întrebat unul dintre participanții la procesiunea de Corpus Domini despre scopul și durata … vizitei. În fond, chiar asta era: o vizită la Sfântul Sacrament — știți și dumneavoastră destul de bine; exercițiu acela ascetic, într-adevăr, medieval.
Revenind la nenea Iancu… acesta era un domn bine, după cum îmbrăcămintea îl recomanda, dar un domn nu atât de bine, după cum vârsta nu-l recomanda. Acum, evident nu pot sa garantez că persoana cu care boemul nostru personaj a intrat în dialog i-a și răspuns cum trebuie. Poate l-a jignit prin omisiune! Cert este că, în mijlocul a toată zarva de afară, generată de mașinile care treceau pe lângă noi (Bulevardul Magheru — și cu asta am spus tot) și de oamenii care, pare-mi-se că aveau mai multă sete de vorbă cu semenii lor decât cu Isus, pentru un moment, lumea a stat în loc: toți, pe o rază de 10m, am întors capetele către nenea Iancu și, într-un moment de rațiune, ne-am suspendat nu doar judecata, ci și logoreea. Pentru un moment, aceea a fost ziua în care tăcerea a fost mai asurzitoare decât zgomotul.
Personajul nostru pleacă grăbit — mă rog… cât de cât grăbit, atât cât îi permite vârsta. Și bine a făcut că a plecat. Nici noi nu mai aveam timp de dialog sau de uimire când, pe nepusă masă, apare Regele a toate, care a binevoit, fără meritul nostru, să viețuiască într-o sărmană bucată de pâine. Un gest de pioasă reverență și pornim, volens nolens, la drum. Procesiunea se formează, zeci de ministranți aruncă petale de flori pe drum, înaintea Sfântului Sacrament, preoții își pun mina tristă, serioasă și atât de puțin-plăcută Domnului, iar noi toți înaintăm pe ritmurile asurzitoare ale fanfarei.
Rememorez acum interacțiunea de la depărtare cu nenea Iancu și îmi dau seama că personajul nostru chiar avea dreptate! În secolul XIII, la Liège, introduce, la nivel local, sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului, ce era celebrată prin procesiuni euharistice în tot principatul episcopal. Eram gata-gata să mă transfer în timp, să simt o tămâie autentică, să audiez niște cântări gregoriene în latină, dar, imediat, m-am trezit din visare: eu, la fel ca ceilalți, sunt medievistul de serviciu, așa că nu e nevoie să mă transfer nicăieri în timp. Iar clopoțeii ministranților, fumul de tămâie care se întrepătrundea cu polenul în cantități teribile din atmosferă creau un cadru pe cât de idilic, pe atât de dăunător astmaticilor, printre care mă număr și eu.
Ajungem la catedrală, unde nici aici nu este un mediu prea prietenos: atmosfera este sufocantă datorită sutelor de participanți. Da, datorită, nu din cauza! Catedrala este arhiplină, iar Sfânta Liturghie începe. Pe chipul oamenilor se pot citi tot felul de sentimente: uimire, generată de somptuozitatea evenimentului, oboseală, cauzată de condițiile meteo, și recunoștință, datorată faptului că au prins, măcar unii dintre ei, locuri în bănci. Ceva mă face să zâmbesc, antrenându-mi toți mușchii din colțul drept al gurii: faptul că văd o mulțime de tineri și de copii în biserică. Sub ochii mei se înfăptuiește un lucru minunat: ștafeta se predă între generații fără cuvinte deșarte sau explicații inutile. Acel lex orandi, lex credendi, lex vivendi face să de înfăptuiască în fața mea o nouă geneză a lumii.
Jertfa Sfintei Liturghii se sfârșește, iar lumea pleacă spre casele lor la fel cum au venit și, totuși; fundamental transformați de întâlnirea cu Cristos euharisticul. Intonăm Christus vincit. Ochii mi se umezesc. Da, așa este. De-abia acum realizez cu adevărat: Cristos a învins cu adevărat.
Matei Pieca
Masterand CBE anul I
Foto credit: www.arcb.ro