,,Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete.“ (In 4, 15)
Cerința trupului de a consuma apă se manifestă prin sete. Senzorii sistemului neurocentral ne atenționează atunci când suntem deshidratați și avem nevoie să bem apă. O pierdere excesivă de apă în organism poate duce la complicații renale. Organele nu mai pot funcționa în mod corespunzător, iar deshidratarea puternică poate aduce cu sine chiar și moartea. Astfel cantitatea de lichide necesară bunei funcționări al unui organism este considerată a fi de 2 litri de lichide. Așadar fără mâncare se poate trăi, dar fără apă se poate muri.
La fel este cu rugăciunea. Ființa umană are nevoie să bea ,,apă vie“ (In 4, 10) din Coasta Preasfântă a lui Isus, ,,care țâșnește spre viața veșnică.“ (In 4, 13). Dacă ne deshidratăm spiritual pentru că nu sorbim cu poftă iubirea lui Dumnezeu, Cuvântul Evangheliei, dacă nu avem sete de Cristos, nu suntem creștini autentici ci ne înșelăm atât pe noi cât și pe cei din jur. Inima noastră dă semnale în acest sens că are nevoie ,,apa vie“… Cine sau ce ar putea potoli setea sufletului nostru? Cei apropiați, soțul, soția, prietenii, plăcerile vieții? În acest caz răspunsul ar fi categoric: NU. Suma tuturor dorințelor noastre spirituale se împlinește în Dumnezeu. Vrem mai mult!… ,,Pentru Tine ne-ai făcut Doamne și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine“– spunea Sfântul Augustin în Confesiuni 1,1.. Îl vrem pe Isus Cristos, care este iubire și aliment! Pentru această hrană și pentru această sete de ,,apă vie“ s-au adunat surorile diferitelor congregații în Mănăstirea Carmelitană de la Luncani. Acest colț de paradis a găzduit exercițiile spirituale destinate persoanelor consacrate în perioada 31 iulie- 6 august 2023. Tematica principală a fost: ,,Doamne învață-ne să ne rugăm“ (Lc. 11,1).
Conducătorul exercițiilor spirituale a fost părintele Lucian Dîncă A.A., care ne-a ajutat să corectăm modul de a privi rugăciunea. Era necesar acest pas. Altfel putem deveni monotoni și pierde gustul pentru rugăciune, pentru ,,apa vie“. Ne putem obișnui cu rugăciunea, cu tradiția conform căreia din totdeauna s-a făcut așa și altfel nu se poate. Dar aceste exerciții spirituale au fost diferite. În ce sens? Că se poate și altfel decât modul în care suntem obișnuiți. Evanghelia este un izvor de apă atât de adâncă, încât are puterea de a potoli setea oricărui creștin. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie citit, meditat și implementat în viața cotidiană. Cristos trebuie trăit, rugat, savurat din plin, iar acest adevăr care ne face liberi este mereu actual. Depinde de noi cât de adânc dorim să inspirăm în inimă, suflet și spirit această ,,apă vie“ dătătoare de viață veșnică. Dacă dorim fructe bune și o recoltă pe măsură, va fi nevoie să asimilăm cantitatea de lichid necesară dezvoltării noastre armonioase. Dacă refuzăm să consumăm ,,apa dătătoare de viață“, în cantitățile necesare dezvoltării noastre spirituale, încet ne vom deshidrata și vom muri. Iar ceea ce nu aparține lui Dumnezeu, este mort. Ce alegem? Viața sau moartea? ,,Vorbim despre apa vie, să rămânem cu această dorință de a păstra în noi gustul de rugăciune“– a concis părintele Lucian.
Prim-planul acestor exerciții spirituale la constituit Lectio Divina, ceea ce deja am pus în practică în primul an de masterat cu părintele Tarciziu. M-a bucurat foarte mult că am avut timpul necesar precum și ocazia de a implementa cele învățate. Practica și experiența însă e diferită. Textul biblic, citit, rugat, meditat, asimilat și pus în practică se „mulează” pe necesitățile sufletului nostru. Cuvintele Sfintei Scripturi sunt cu totul personale și se rezumă la nevoile fiecăruia în parte. Am avut impresia că acele cuvinte sunt doar pentru mine, iar aceasta este o experiență cu totul intimă și personală. Eu cred că Dumnezeu vorbește prin Sfânta Scriptură fiecăruia în parte, în funcție de necesitățile sale spirituale. Nimic nu rămâne neclarificat. Sfânta Scriptură aduce mereu un mesaj nou, iar această noutate, această prospețime de ,,apă vie“ ne poate ajuta să intrăm ,,pe poarta cea strâmtă“ (Lc 13, 24) care este Cristos. Căci ,,nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl“ (In 6, 44)
Ceea ce am încercat în aceste zile de reculegere să facem, a fost după cum ne-a spus și părintele Lucian: ,,să conștientizăm poate mai mult importanța rugăciunii, importanța ce o are pentru viața noastră spirituală, viață spirituală care nu se mulțumește cu puținul“ pentru că ,,Dumnezeu vrea tot mai mult“. Astfel, ,,Rugăciunea nu este o îndeletnicire oarecare, rugăciunea este identitatea noastră“,iar ,,Rugăciunea ne face teologi“. Tocmai de aceea ,,în comunitățile noastre să dăm un pic mai mult gust de Dumnezeu, în parohia noastră, în locul nostru de activitate, să se simtă bunătatea asta: gustați și vedeți cât de bun este Domnul“. ,,Dar ca să poată da gust, oamenii au nevoie de martori“ iar ,,Dumnezeu nu are nevoie de căldicei“
Doamne, învață-ne să ne rugăm bine!
,,Un râu ieșea din Eden ca să ude grădina și de acolo se împărțea în 4 brațe“ (Gen, 2, 1)
Pentru că a murit în Franța 1966, ar părea imposibilă o întoarcere a lui în București. Însă, nu este greșit. Am ales acest titlul incitant tocmai pentru a sublinia importanta unui eveniment. O tehnică învătată la cursul Limbajul presei scrise.
Biserica Romano-Catolică Sfântul Anton din Constanța, a fost martora poate a celui mai frumos eveniment din ultimii ani. Marți, 13 iunie 2023, a fost sărbătorit hramul bisericii. S-au adunat mii de credincioși. Incinta și strada din fața lăcașului de cult s-a umplut rapid de enoriașii care au venit cu flori la acest eveniment. Sfânta Liturghie a fost prezidată de către părintele Cristian Antici, Decan de Constanța.
Omilia, care a sensibilizat sufletele celor prezenți, a fost ținută de către părintele asumpționist Lucian Dîncă din București, subliniind cele 3 trăsături ale Sfântului Anton de Padova:
1. Anton de Padova este îndrăgostit de Cristos,
2. Este un rugător și cititor al Sfintei Scripturi
3. ,Este un iubitor al Bisericii
„Cu toții știm să urâm, să ne dușmănim, dar ca să iubim, să iertăm, doar sfinții pot să o facă… Toți suntem chemați la sfințenie. Pentru că toți l-ați primit pe Duhul Sfânt… iar Sfântul Anton ne arată că și noi putem trăi sfințenia“, a concis părintele Lucian.
Evenimentul în sine a primit o conotație dublă, dacă nu chiar triplă:
Pe de o parte, solemnitatea hramului în sine;
Apoi, semnarea la sfârșitul Sfintei Liturghii de către părintele paroh Ieronim al actului de donație al tabloului pictat de către pictorul Constantin Popescu Isachie, denumit: ,,Pr. Alip Louis Barral“ către comunitatea augustinian asumpționistă din București în persoana părintelui Lucian Dîncă
Nu în ultimul rând, binecuvântarea crinilor, iar mai apoi a copiilor.
Recepția portretului în ulei al părintelui Barral are o importanță istorică în viața comunității asumpționiste din București deoarece el a fost cel care a contribuit substanțial la zidirea clădirii ce a găzduit vechiul Institut Francez de Studii Bizantine, transformat astăzi în mănăstirea călugărilor asumpționiști cunoscută sub denumirea de ,,Centrul Sfinții Petru și Andrei“. Donația tabloului a fost aprobată de către IPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, fiind o recunoaștere a activității părintelui Barral.
Pentru comunitatea asumpționistă din București intrarea în posesie al acestui tablou valoros a fost un eveniment și un motiv de sărbătoare cu totul deosebit, mai ales că nu se cunosc circumstanțele prin care tabloul ajunsese la această parohie. Se presupune că atunci când părintele Barral ar fi fost nevoit să părăsească țara, a încercat salvarea anumitor obiecte pe calea mării și astfel ar fi ajuns tabloul la Constanța.
Cine a fost părintele asumpționist Marie-Alype (Louis) Barral, reprezentat în această pictură?
Părintele Barral sa născut pe 25 noiembrie 1894 la Moirans, în Isère în Franța, provincie de care a rămas profund atașat de-a lungul vieții. Până în 1912, a terminat studiile secundare.
Pe 30 august 1912, a mers la noviciat în localitatea Limpertsberg din Luxembrug, unde pe 8 septembrie a îmbrăcat haina călugărilor asumpționiști. În anul 1913 a depus primele voturi, iar în 1918 și-a început studiile teologice la Louvain, care mai apoi au fost întrerupte în 1919 de obligațiile militare pe care le avea de îndeplinit. Pe 23 iulie 1923, a fost hirotonit preot la Louvain. Cele 3 mari cauze ale vieții sale au fost: România, Malestroit și Roma. Activitatea și-a început-o în Turcia ca și profesor, iar mai apoi a urmat înființarea Misiunii Române pe care a servit-o timp de 25 de ani. Prima dată la Beiuș ca superior local (între anii 1925-1934) și București (1934). El a fost responsabil pentru toate lucrările de construcții de pe strada Christian Tell (azi: ,,Centrul Sfinții Petru și Andrei“).
A fost un mare om de cultură, care a realizat cele mai frumoase traduceri în limba franceză a poeziilor lui Eminescu și a fost totodată secretar al Nunțiaturii, pentru care a primit distincția ,,Pro Ecclesia et Pontifice“ (Pentru Biserică și Pontif). În anul 1948, a fost numit delegat provincial pentru România, însă a fost nevoit să părăsească țara în anul 1950. În 1954 a fost numit postulator oficial pentru cauza lui M. Yvonne-Aimée de Jésus (1934-1960), iar în 1962 a fost numit la comunitatea de la Roma. La sfârșitul lunii mai din anul 1966, a murit în Franța pe când se întorsese de la Roma.[1]
Iubea lucrurile bine făcute și finisate. Nu-i plăcea mediocritatea și dorea ca totul să fie impecabil, iar când sănătatea îi era șubredă nu se plângea. Era un om disponibil și dorea să mulțumească pe toată lumea găsind mereu scuze pentru acoperirea greșelilor aproapelui său.[2]
Mulțumim părintelui Barral pentru toată munca depusă în slujba Bisericii și aproapelui!
La auzul vuietului, oamenilor le este teamă. Înaintea examenelor, le este teamă. În așteptarea rezultatelor, le este teamă. De boli, le este teamă. De persecuții, le este teamă. De vreme rea, le este teamă…
… Însă astăzi este vreme bună. Curtea catedralei Sfântul Iosif din București e plină de oameni frumoși cărora nu le-a fost teamă să pornească pe un drum plin de provocări. Pentru că au certitudinea credinței care exclude teama și aduce bucuria adevărului cunoscut.
Studenții Facultății Romano-Catolice din cadrul Universității de București au venit astăzi, duminică, 25 iunie 2023 să mulțumească lui Dumnezeu și celor ce i-au însoțit de-a lungul anilor de studiu pentru tot darul primit. Sosiți din multe colțuri ale țării și chiar de peste hotare, absolvenții programelor de licență și masterat colorează curtea catedralei cu zâmbete, îmbrățișări și priviri ce trădează bucuria de a fi ajuns aici. Robele elegante își găsesc purtătorii. Fotografii își caută unghiurile potrivite. Glasul clopotelor umple văzduhul chemând la sărbătoare. Părinții, rudele și prietenii își ocupă locurile în biserică. Absolvenții pășesc emoționați și iau loc în primele rânduri însoțiți de sunete de orgă ce invită la rugăciune. E timpul așezării în spirit. La ora douăsprezece și un sfert începe sfânta liturghie de mulțumire.
În cadrul omiliei, părintele profesor dr. Wilhelm Dancă, decanul facultății, încredințează absolvenților o misiune specială și anume aceea de a fi ucenici pentru zilele ce vin. Cu alte cuvinte, absolvenții sunt trimiși să facă mai bună lumea din care au venit și în care trăiesc. Pentru aceasta este nevoie de darul fricii de Domnul care se traduce prin mărturisirea încrederii în atotputernicia lui Dumnezeu Tatăl care ține totul în existență. Așa cum Isus i-a pregătit pe ucenicii săi pentru misiunea de a propovădui evanghelia spunându-le: „Nu vă fie teamă dar și Temeți-vă de Domnul”, tot așa părintele decan îi pregătește pe viitorii ucenici punându-le în mâni două adevăruri fundamentale ce izvorăsc din teama de Domnul.
Primul adevăr fără de care nu există creștere spirituală și viață creștină este: Domnul e Dumnezeu, eu nu sunt Dumnezeu; iar al doilea este: Dumnezeu este Tată și eu sunt Fiul său. Teama de Domnul care ne este tată înseamnă adevărată libertate pentru că din încrederea în Dumnezeu ca tată dispare orice teamă și se naște curajul de a vesti Evanghelia în ciuda rezistențelor de tot felul și a persecuțiilor. Ca răspuns la Cuvântul revelat prin care Dumnezeu s-a comunicat în prima parte a liturghiei și încurajați de cuvintele Mântuitorului „Nu vă temeți”, Biserica răspunde rostind: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul…
După sfânta liturghie, în fața altarului, absolvenții și preoții celebranți mai zăbovesc câteva momente pentru o fotografie ce le va deveni nu doar o amintire ci și un mesaj: De acum sunteți trimiși ca ucenici ai lui Cristos. Mergeți și faceți lumea mai bună! „Eu sunt cu voi în toate zilele.” Mt 28,20
,,Pace“ a devenit un cuvânt de lux, pe care nu mulți și-l permit a-l stăpâni. Se vorbește despre ,,Pace“, însă realitatea ne prezintă cu totul altceva: inimi obosite de ură și neliniște, cu dorințe și ambiții dezordonate. Cu aceste gânduri, am luat și eu parte la conferința ,,The Peace of Religions Today“, organizată între 1 și 3 iunie 2023, la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București.
Mă gândeam oare de ce ar trebui să vorbim despre pace, din moment ce oamenii nu par a fi interesați de ea: războaiele continuă…, societatea este agitată… și ,,Pacea“ s-ar fi pierdut în oceanul neliniștilor cotidiene care macină omenirea. Apoi mi-am dat seama că trebuie să vorbim despre pace. De ce? Pentru ca să auzim și altceva în afară de război. Repetarea continuă a cuvântului război, poate afecta inimile, care se pot pregăti la un război imaginar… Este destul război în lume, în familii, în inimi, nu e nevoie de mai mult. E nevoie de ,,Pace“.
Mă simt onorat pentru faptul că am avut ocazia să cunosc îndeaproape profesorii invitați la conferință: Dr. William Sweet, Dr. Hu Yeping, Dr. Karim Douglas Crow și Dr. Ashna Husin care au venit la București pentru a ne îmbogăți paleta cunoștințelor cuvântului ,,Pace“. Oameni diferiți, având caractere diferite care înțeleg autentic concepția de pace. Am avut plăcuta surpriză să constat că am de a face cu oameni pe cât de importanți pe plan internațional, pe atât de simpli și deschiși dialogului, cu simțul umorului foarte dezvoltat.
Profesorul William Sweet este un filosof de talie internațională, fost președinte al Asociației Filosofice Canadiene și ale Societății Teologice Canadiene, în prezent fiind profesor al departamentului de filosofie al Universității Sf. Francisc Xavier.
Dr. Hu Yeping este director executiv al Consiliului de Cercetare a Valorilor Filosofice din Washington.
Prof. Dr. Asna Husin din Indonesia predă la Universitatea Ar-Raniry State Islamic. Iar Karim Douglas Crow este expert în filosofie și religie islamică, raționalism islamic, etică islamică, membru al Centrului de Studii McLean MCSCV, a Universității Catolice din America.
Ca un „short” sau „reel” al acestei conferințe, prezint gândurile ale acestor somități internaționale, care m-au marcat și care ascund mesaje foarte profunde asupra cărora merită reflectat din plin:
,,Nu vă angajați în război, pentru că mai devreme sau mai târziu veți avea de a face cu oamenii. Ce te motivează într-un război? Trebuie să ai un motiv. Acel motiv e ura pentru alți oameni și nu iubirea, dorința de a pedepsi. Motivul acesta nu-mi va da un motiv de a iubi.“ (William Sweet);
,,Pacea este un mod de a ne educa. Ca și creștin, trebuie să mă educ pentru pace!… Chinezii se focusează pe inimă, pe o inimă bună.“ (Hu Yeping)
,,Viața este ca o torță ce arde în întuneric și ne aduce lumina. Iluminarea vine de la Dumnezeu, care ne dă o altă lumină. Ființa noastră are nevoie de ajutor divin în acest proces.“ (Asna Husin)
Cât de mult ne iubim noi sufletul? Oare ne dorim să-l hrănim cu bunătățuri? Când suntem fericiți ne bucurăm de lucrurile pe care ni le oferă această lume fără să dăm importanță sufletului nostru care freamătă de dor, dor pe care nu ni-l putem explica și pe care alegem să-l ignorăm. Totuși acest dor nu este o nostalgie oarecare ci ea este o adevărată foame. Însă ce poate potoli această foame? Doar Cuvântul lui Dumnezeu hrănește și răspunde acestei dorințe. Deci, haideți să ne hrănim cu toții cu acest Cuvânt căci „fericiți cei chemați la ospățul de nuntă al Mielului […] Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu” (Ap 19,9), cuvinte pe care părintele pr. prof. dr. Wilhelm Dancă ni le expune nouă atât de simplu și cu atâta dăruire sufletească în ultima sa carte din seria Mysterium Christi.
Mysterium Christireprezintă seria inedită de literatură omiletică scrisă de pr. decan Wilhelm Dancă, membru corespondent al Academiei Române, care a ajuns la cel de-al șaselea volum. Deși apărut recent, volumul Meditații la Evanghelia după Lucas-a bucurat până acum de trei evenimente de lansare. Ultimul a avut loc la București, vineri 26 mai, ora 18:00, în cadrul celui mai așteptat eveniment expozițional dedicat cărții.
Cea de-a XVI-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest a reunit peste 200 de expozanți din întreaga țară și din Republica Moldova, alături de institute culturale cu reprezentanțe la București. Standurile au expus circa un milion de volume, dintre care 3000 de titluri noi. S-au desfășurat peste 400 de lansări de carte și dezbateri, peste 60 de evenimente dedicate copiilor și circa 30 de evenimente la standul Italiei, Invitatul de Onoare la această ediție. Toate acestea au dăruit din preaplinul lor infuzând setea de cunoaștere unui larg public vizitator.
În această atmosferă tumultoasă a salonului Bookfest, la „Cafeneaua literară” a pavilionului B2, a avut loc lansarea volumului părintelui decan. Înconjurați de prezența unor grupuri de copii care se jucau, ridicând în aer baloane colorate, părea la început că orice eveniment e greu de urmărit. Însă lansarea volumului a captat atenția copiilor și a publicul vizitator. Nimic nu a diminuat senzația că ne aflam într-un adevărat templu al cărții.
În public s-au aflat studenți și profesori ai facultății noastre, cunoscuți ai părintelui Dancă, dintre cei ce îl prețuiesc nu doar ca pe un filosof desăvârșit ci mai ales ca predicator. Au fost prezenți în primele rânduri studenții masteranzi Adriana, Daria, Vasile, Alina și nu în ultimul rând inimoasa Georgiana (Joy), care a venit într-un suflet, după încheierea unui examen, pentru a face posibilă transmiterea online a evenimentului.
Au fost astfel alături de noi colegii noștri Mihaela, Tiberiu și Ciprian, care urmăreau atent de la distanță. Deși separați de mulți kilometri, aveam toți, împreună, o misiune… Eram în timpul orelor, însă nu „chiuleam” de la facultate, ci făceam o oră practică cu profesorul nostru, Paul Scarlat, strângând informații pentru articolul prezent.
La lansare, alături de autor au fost prezenți pr. conf. dr. Lucian Dîncă, Directorul Bibliotecii de Studii Bizantine, Centrul „Sfinții Petru și Andrei”, realizatorul TV, director editorial, latinistul conf. univ dr. Claudiu Arieșan, Universitatea de Vest Timișoara și Otniel Vereș, directorul editurii Ratio et Revelatio, moderatorul evenimentului.
În prezentarea cărții, vorbitorii au revelat faptul că aceasta nu poate fi discutată separat de personalitatea autorului. Seria omiletică concepută într-o viziune autentică și proaspătă, trezește interesul cititorului și devine imediat un instrument util.
Pr. Lucian Dîncă a subliniat că omiliile propuse spre meditație de către autor, dezvăluie sensibilitatea evanghelistului Luca la trei aspecte primordiale: viziunea unui Dumnezeu al milostivirii, prezența Duhului Sfânt în viața lui Isus și a apostolilor ‒ cel care îi trimite ca misionari, asigură unitatea în iubire între Tatăl și Fiul, face posibilă comunicare între creștinii care mărturisesc credința în moduri diferite și îl predică pe Isus. Și în al treilea rând, importanța rugăciunii, ca Opus Dei, care este dialogul între credincios și Dumnezeu, în care Dumnezeu se auto‒comunică pe Sine. Părintele Dîncă a apreciat că modelul de omilie propus de textul acestui volum și de întreaga serie Mysterium Christi, „depășește obișnuitul predicilor noastre” și constituie un real „cadou făcut Bisericii din România”.
În același spirit, profesorul Claudiu Arieșan a susținut că acest volum oferă mai mult decât ceea ce se vede, pentru că este „un dar de dragoste pe care ni-l face pr. Wilhelm Dancă”. Să nu uităm, a continuat, că Evanghelia după Luca ne-a dăruit cel mai frumos peisaj sacru al minților noastre. Parabolele. Iar acest volum este luminat de razele și armoniile gândirii părintelui Dancă. Iar asta îl face remarcabil ca și întreaga serie Mysterium Christi.
La finalul prezentărilor, pr. profesor Wilhelm Dancă și-a exprimat recunoștința pentru aprecierile antevorbitorilor ‒ prietenii și colaboratorii săi, și a dorit să adauge în această listă pe regretatul academician Eugen Simion, cel care l-a motivat în realizarea acestei serii omiletice întrebând cândva retoric: De ce nu avem astăzi o literatură omiletică în limba română, actuală și nu relatată de Sf. Părinți?
Avem acum o astfel de literatură reprezentată de acest proiect editorial. O autentică bijuterie culturală, așa cum o numește criticul literar Mircea Martin, membru corespondent al Academiei Române. În aceasta găsim de toate: biblie, spiritualitate, antropologie, filosofie, teologie, film, literatură etc.
Mai mult, a spus părintele Dancă, această carte alături de întreaga serie de până acum, este destinată celor ce vor să mediteze, să aprofundeze în afara bisericii, în viața de zi cu zi. Până la urmă acest volum invocă imaginația noastră pentru a împrospăta limbajul teologic din ziua de azi. Problema omului postmodern este solitudinea. Toate angoasele înstrăinării de sine se pot dilua și în cele din urmă vindeca în iubirea lui Isus. „Să-l lăsăm pe Cristos să intre în sufletele noastre”, a conchis părintele.
Prezentarea volumului s-a mutat din zona de evenimente în standul editurii Ratio et Revelatio, unde pr. prof. Wilhelm Dancă a invitat pe cei prezenți la sesiunea de autografe. Ne-am deplasat spre standul de unde am cumpărat cartea. Otniel Vereș ne-a întâmpinat mărturisind bucuria editorului de a lucra cu părintele profesor, un autor a cărui măiestrie literară nu trece neobservată. Când citim un volum de meditații, există riscul de a ne pierde în text dar părintele profesor „știe să rupă ritmul, să găsească o cheie, un cârlig cu care să te atragă fără să te plictisești.”
Cu emoție firească, ținând în mâini una sau mai multe exemplare din carte, ne-am îndreptat spre părintele Dancă. Ne-a privit zâmbind cald. A răspuns la întrebări, a ascultat, a dat un sfat, a înscris apoi numele fiecăruia, adresând cu grijă pe prima filă a volumului Meditații la Evanghelia după Luca, acel mesaj care devine memorabil. Pentru că, ei bine, Luca dărâmă acele idei preconcepute despre Dumnezeu și prezintă un Dumnezeu al milostivirii, proaspăt, mereu tânăr.
Astfel, vă invităm să vă lăsați iubiți de Dumnezeul milostivirii, citind paginile acestei cărți, în care Cuvântul lui Dumnezeu curge spre inimile noastre pentru a ne hrăni trupul și spiritul căci „sufletul meu e însetat de tine (Dumnezeul meu), pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 63,2).
Mihaela, Alina, Vasile, Tiberiu, Ciprian (Masteranzi CBE anul I)
„A recunoaște Învierea lui Isus Christos înseamnă a intra pe acel parcurs al speranței în învierea din morți, pentru a atinge noua creație ex nihilo, adică, dincolo de moarte.”
Paul Ricoeur, „Approche philosophique du concept de liberte religieuse” (1968)
Dacă Învierea este învierea din morți, toată speranța și libertatea noastră se situează în afară morții. Adică în acel hiatus, așa cum formula Ricoeur „care face din noua creație o creatio ex nihilo”. O pauză atât de profundă încât identitatea lui Cristos înviat cu cea a lui Isus răstignit este marea problemă a Noului Testament. Între Cruce și apariția celui Înviat, mormântul gol este expresia acestui hiatus.
Ce este atunci această Înviere și ce importanță are pentru noi? Ce fel de dovezi avem? Noul Testament nu oferă în acest sens nimic similar unui fenomen miraculos de dragul acceptării noastre. Nici nu lasă loc ideii că Învierea, ce stă în inima kerigmei creștine, a epuizat această promisiune, împlinind-o. Mai degrabă ne invită să vedem în evenimentul Pascal o revelație a iubirii și a scopului universal al lui Dumnezeu.
Tema Învierii, prezentată de autorii biblici, a fost subiectul conferinței pr. lect. dr. Tarciziu-Hristofor Șerban, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, sâmbătă 20 mai, ora 10:00, la Brașov, într-o sala din incinta Parohiei Romano-Catolice, Blumăna. La întâlnire au fost prezenți 20 de participanți: cursanți ai școlii, foști studenți și masteranzi ai facultății noastre, actuali masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș.
Părintele și-a început discursul prezentând Învierea ca un eveniment care a schimbat percepția ființei umane despre sine, despre moarte și sensul vieții. Dar sensul acestei Învieri poate rămâne în suspans atât timp cât nu se împlinește într-o nouă creație, într-o nouă totalitate a ființei.
Noul Testament nu prezintă nicio relatare cu privire la Învierea efectivă. Iar povestirile primilor discipoli ai lui Isus despre experiența prezenței Învierii Sale printre ei nu oferă certitudini absolute. Se pune întrebarea dacă documentele menționează un eveniment autentic. Cert este că istoricii nu pot confirma evenimentul Învierii pentru că nu există nicio sursă. Doar mărturii.
Un lucru însă trebuie clarificat, a continuat, pentru ca dovezile scrierilor Noului Testament să fie evaluate în mod corespunzător. Faptul că Isus a fost răstignit este privit de orice istoric autentic ca un fapt indiscutabil. Mai mult, în Noul Testament un lucru este foarte clar. Evenimentele Pascale nu au anulat sau corectat cele petrecute în Vinerea Mare, dimpotrivă, au glorificat-o, revelând-o ca parte a planului lui Dumnezeu. Vestea bună predicată în biserica Noului Testament nu este așadar doar Învierea, ci în mod inseparabil „răstignirea și învierea”. Ambele sunt părți integrante ale mântuirii lui Dumnezeu.
Din sală, din primele rânduri s-a auzit imediat întrebarea: Dacă Învierea nu se poate dovedi istoric, în ce termeni o definesc evangheliile?
Părintele aproape neîntrerupându-și discursul a argumentat imediat faptul că mărturia fundamentală privind Învierea este cea a Sf. Paul. În prima sa scrisoare către Corinteni (cf.1 Cor 15,1-11), Paul amintește cititorilor săi că le-a transmis sumarul autoritar al Evangheliei, care i-a fost încredințat. Paul afirmă că Isus a murit pentru păcate noastre, a fost îngropat și a înviat a treia zi, și s-a arătat lui Chefa, celor 12, apoi celor 500, lui Iacov și apoi tuturor apostolilor. Făcând astfel legătura între aceste apariții ale lui Cristos Înviat și cea din viața sa, Paul demonstrează cea mai mare seriozitate și convingere privind autenticitatea lor reală.
Când studiem episoadele pascale din Evanghelii, a subliniat, studiem nu doar relatarea unui scriitor, ci memoria și proclamarea acelor evenimente, ajungând în cele din urmă înapoi la prima comunitate creștină care a sărbătorit Paștele. Evangheliile sunt lucrări de credință învăluite de lumina pascală. Ele sunt scrise ca să putem deține credința că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și prin această credință să putem avea viața în numele Lui. (cf. In 20,31).
Prelegerea a trecut apoi la episoadele evanghelice care relatează aparițiile lui Cristos cel Înviat, insistând în fiecare dintre acestea atât pe elementele comune cât și pe cele specifice fiecărui autor. A rezumat apoi în contururi largi temele și elementele pe care acestea le împărtășesc. În primul rând, este comună ideea ca una sau mai multe dintre femeile care îl urmaseră pe Isus să fi fost primele care au descoperit mormântul, deschis și gol, în ziua de Paște. Deși nu există unanimitate cu privire la toate numele, Maria Magdalena pare să fi fost una dintre ele.
În sală senzația că putem intra oricând în dialog a devenit o certitudine. Și întrebarea aproape imediată a fost: Care este explicația acestui accent remarcabil asupra prezenței femeilor? Având în vedere că la acea vreme mărturia femeilor nu era acceptată pentru a decide lucrurile într-o instanță de judecată.
Cu același firesc al discursului și un zâmbet calm, părintele profesor a explicat că mormântul gol nu este totuși folosit ca dovadă a învierii. Apoi mormântul gol, în primele tradiții, este strâns legat de vizita femeilor. Numai evanghelia după Ioan pare să simtă nevoia să întărească acest lucru cu dovezile a doi ucenici bărbați. Modul în care femeile au găsit piatra deja rostogolită la intrarea în mormânt putea însemna că cineva a luat trupul. Cine rostogolise piatra? Matei și Ioan sunt amândoi conștienți de acest fapt dar, numai în evanghelia după Matei găsim argumente care să contracareze această presupunere: un cutremur și un înger mișcă piatra, și tot îngerul dă mesajul învierii lui Isus.
Chiar dacă acest lucru este acceptat, tot trebuie să ne întrebăm care ar putea fi semnificația mormântului gol. Iar pentru asta trebuie luate în considerare relatările privind aparițiile lui Cristos și mărturiile cu privire la natura trupului Său înviat. Un element comun acestor povestiri îl constitue prezentarea unor trăsături neobișnuite ‒ El apare și dispare în camere închise, nu este întotdeauna imediat recunoscut, pare să poarte haine ‒ cu toate acestea reiese clar că nu este vorba de o prezență spirituală și nici că s-ar fi comportat ca atare. Mai degrabă acesta este un nou mod de existență, o plenitudine a vieții umane și nicidecum o manifestare „imaterială”.
Foarte probabil aceste aspecte care nu fac parte din experiența obișnuită și sunt imposibil de exprimat prin cuvinte, l-au determinat pe Sf. Paul să-și elaboreze teoria despre „trupul duhovnicesc” (cf. 1 Cor 15,35‒37 și 2 Cor 5,1‒4). El compara corpul fizic coruptibil cu o sămânță, sau un bob de grâu. Așezat în pământ acesta dispare, dar în locul său răsare grâul, ceva mai mare și mai glorios. Un miracol similar, spunea Paul, îi va transforma pe cei care sunt în viață în Ziua Judecății. Trupurile noastre vor fi făcute ca trupul glorios al Domnului (cf. Flp 3,21). Cu siguranța Sf. Paul a fost influențat de propria experiența pe drumul Damascului unde apariția a fost sub forma luminii orbitoare din care Isus îi vorbea. Ceea ce diferă foarte mult de episoadele Învierii din Evanghelii.
În acest context, a conchis părintele, mormântul gol își revelează sensul. Miracolul divin al învierii nu are nimic de-a face cu „resuscitarea”. Vechiul corp ca atare nu mai este necesar, și nici al nostru nu va mai fi. Dar viața în înviere nu este un lucru pur spiritual. Existența trupească primește o formă nouă, eternă. Dacă mormântul nu ar fi fost gol, acest adevăr ar fi fost mult mai greu de înțeles. De asemenea, corpul înviat exprimă perfect realitatea interioară a persoanei. De aici, probabil, dificultățile de la început ale discipolilor de a-l recunoaște pe Isus. Astfel, rănile din mâinile, picioarele și coasta Domnului înviat proclamă evanghelia răstignirii și a învierii la un loc. Semnele morții sale aparțin chiar inimii ființei sale, care este iubirea ce se dăruiește pe sine.
Un freamăt ușor a animat sala. Fețele noastre s-au luminat imediat și ne priveam de-a lungul băncilor lungi cu speranța că mai avem timp să punem întrebări. Trecuseră 3 ore mult prea scurte! Chipul luminos al sorei Mareș, moderatoarea întâlnirii, ne-a dat de înțeles că putem să ne hotărâm la o ultimă problematică care să întregească dezbaterea de până atunci. Și întrebarea a fost formulată imediat: Unde au avut loc aparițiile lui Isus Înviat ?
Plăcut surprins, părintele a afirmat că aceasta este o chestiune majoră pe care o ridică dovezile Noului Testament. Deși evanghelia după Luca, care înfățișează Ierusalimul ca loc al evenimentelor, a modelat povestea tradițională, Galileea are rezonanțe mai puternice. Marcu, cel mai vechi evanghelist, pare să aibă în vedere numai Galileea. De asemenea evanghelia după Matei indică același loc. Anexa la evanghelia după Ioan conține două povestiri în Galileea și într-un context foarte semnificativ. Ucenicii s-au întors la îndeletnicirea de pescari, și aici îl întâlnesc pe Isus fără să-l recunoască la început. Apoi iau împreună micul dejun, Isus invitându-i la masă și împărțindu-le pâine și pește. Din punct de vedere psihologic, locul corect inclusiv al împăcării cu Petru, este Galileea. Aici discipolii sunt autorizați să anunțe vestea cea bună și apoi se întorc la Ierusalim, unde, prin puterea Duhului, proclamă biruința lui Dumnezeu chiar în locul în care Isus a fost răstignit.
Poate cea mai puternică dintre toate dovezile Învierii este faptul că prima Biserică aștepta sfârșitul iminent al lumii și venirea noii împărății a lui Dumnezeu, inaugurată de Isus. Fără îndoială că în parte motivul este că Isus a prezis asta. Dar ceea ce a convins a fost cu siguranță Învierea însăși. Așa cum proclama Sf. Paul, „ Dar acum, Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.” (1 Cor 15,20). Învierea lui Isus însemna că sfârșitul lumii e aproape. Iar convingerea atât de puternică a Bisericii despre acest lucru, mărturisește realitatea evenimentelor Învierii.
În atmosfera înviorată a sălii, vocea blândă a sorei Cristina Mareș, anunța cu autoritatea moderatorului, încheierea dezbaterii dar nicidecum a reculegerii minunate de care avusesem parte cu toții. A adresat mulțumiri părintelui profesor Tarciziu Șerban pentru acceptarea invitației la dezbatere, celor care au participat atât fizic cât și online și nu în ultimul rând colegului nostru masterand Adrian Surdilă pentru organizarea întâlnirii la Brașov.
Ne-am hotărât cu greu să părăsim sala. Brusc privirile ne-au fost atrase de crucifixul aflat pe peretele lateral, care își revărsa frumusețea, indicând Calea către Adevăr și Viață. Am înțeles atunci că în viața noastră suntem conștienți de ceea ce am putea numi modelul „crucii și învierii”. În multe feluri acesta poate fi darul unei noi puteri atunci când resursele proprii sunt cu totul cheltuite. Însă, indiferent de forma pe care o ia acest dar, în mod constant este legat de încrederea rugătoare în Domnul răstignit și înviat și ne vorbește despre puterea și prezența Sa continuă.
Pe data de 29 aprilie 2023, m-am întâlnit în Gara de Nord cu 6 pelerini de la parohia ,,Sfânta Maria a Harurilor“ din București, pentru a merge împreună la întâlnirea cu Sfântul Părinte Papa Francisc. Evenimentul a avut loc la Budapesta. Am dorit prin aceasta să răspundem afirmativ invitației Sfântului Părinte din anul 2019: ,,Să mergem împreună!“.
Trenul a pornit la ora 14:45. Atmosfera de 15 ore pe care am petrecut-o în vagon a fost una distinsă, familiară, plină de umor și voie bună. Trenul a ajuns pe la ora 5:30 dimineața în gara din Budapesta.
Având impregnate pe fețele noastre „cicatricile” somnului adânc din care tocmai ne trezisem de curând, am coborât din tren și ne-am dus în stația de metrou. Această stație este modernă, primitoare, a cărei construcție a fost inițiată în anul 1896 și finalizată pe 17 septembrie 1950. A doua rută a metroului a fost construită în anul 1970, fiind dată în folosință în anul 1972. A fost restaurat în 2008, devenind un loc foarte primitor. Lungimea totală a metroului este de 39,4 km. Stația de metro din Budapesta este compusă din 4 linii, situate la o adâncime de 26,97 de metri sub pământ.
După ce am ieșit la suprafață din acest loc, cu ajutorul scărilor rulante care se mișcă amețitor de repede, ne-am îndreptat către piața Kossuth Lajos, unde Papa Francisc urma să celebreze la ora 9:30 Sfânta Liturghie. Străzile și clădirile spațioase, aerisite ale orașului Budapesta, m-au întors în timp, amintindu-mi mai degrabă de stilul gotic, neogotic, neobaroc și secesionist care doresc a fi o copie fidelă a orașului Viena. Simetria și armonia clădirilor este bine proporționată așteptând parcă venirea Sfântului Părinte.
Este data de 30 aprilie 2023, duminica. Deodată liniștea străzilor, este întreruptă brusc de mulțimea de pelerini care se îndreaptă dinspre toate direcțiile spre piața Kossuth pentru a se întâlni cu Papa Francisc la primele ore ale dimineții. Atmosfera este una de așteptare și de emoție. Toată lumea se grăbește să treacă de punctele de control instalate de autorități pentru a putea intra la timp în piața unde se va desfășura marele eveniment. Se verifică bagajele și persoanele. Este necesar acest pas, pentru siguranța Sfântului Părinte. După ce am reușit să intru în Piața Kossuth Lajos, am remarcat prezența autorităților, polițiștilor, mass-media, preoților, episcopilor, a persoanelor consacrate, a tinerilor și bătrânilor. La acest eveniment participă inclusiv chinezi, africani, francezi, precum și persoane de alte naționalități pe care i-am remarcat în jurul meu.
,,Să mergem împreună!“… Am ajuns și noi. Deo Gratias!
La ora 7:26, am început să ne rugăm rozariul, o rugăciune atât de dragă Sfântului Părinte Papa. Este rugăciunea care dă pace și speranță. Am recitat împreună rozariul de lumină, și da, este lumină din plin, soarele ne mângâie fețele obosite, iar vântul adie ușor. Este un vânt răcoros de dimineață. Încet se așterne Pacea Divină. Este ziua Învierii și așteptăm venirea Bunului Păstor, iar harul lui Dumnezeu este cu noi. La un moment dat, arhitectura impunătoare a pieței Kossuth mă poartă cu gândul la Piața San Pietro din Roma. Astăzi, Papa Francisc este Roma, care deja își face apariția în automobilul tradițional, pe traseul bine stabilit de autorități. Este ora 9 și 20 de minute. Momentul pe care l-am așteptat cu sufletul la gură se aproprie și privesc cu speranță înspre direcția de unde va apărea, ca să-l pot vedea și eu. Sfântul Părinte este cu noi! La un moment dat distanțele se contopesc în orizontul pieței Kossuth și caut cu privirea prezența Sfântului Părinte. Este greu de reperat din cauza mulțimii de oameni care îmi taie câmpul vizual. Reușesc în schimb să-l surprind pe giganticele monitoare instalate în piață. Îl localizez în papamobil, chiar în momentul când se îndreaptă către altarul principal. Îmi scot telefonul și îi fac o poză din spate. Nu am cum să ratez un astfel de eveniment!
Deodată, ropote de aplauze și de bucurie perturbă atmosfera de pace și de așteptare a pieței. Sfântul Părinte Papa dorește ca noi să ieșim din zona de confort și să devenim vestitori ai evangheliei. Liturghia a început în fața a peste 80.000 de credincioși. Sfântul Părinte Papa Francisc are o voce domolă, dar fermă. El este un om simplu, umil, direct și la obiect care vrea să ieșim din egoismul nostru. Papa Francisc are o statură sobră, marcat de ușoara oboseală a trupului, de povara anilor volatizați, dar și de o tristețe a inimii pe care o poartă pentru tot ceea ce se întâmplă în lume… Totuși are puterea, de a ieși în lume și a-l mărturisi pe Isus-Bunul Păstor. El nu dorește ca noi să fim închiși. ,,Vă rog deschideți porțile. Fiți uși deschise, fiți uși deschise!“ „Isus ne cheamă pe fiecare după nume – să ne lăsăm acompaniați de Păstorul nostru. El este poarta și oricine intră prin El are viață veșnică“ – răsună ca un ecou ce pare să se repete la nesfârșit cuvintele Sfântului Părinte. ,,Cristos este viitorul nostru!“- a concis papa Francisc.
Sfânta Liturghie a fost celebrată de Eminența Sa Cardinalul Erdő Péter în limba latină, iar cîntecele celeste au însuflețit jertfa eucharistică. Qui bene cantat, bis orat. Ajunși la momentul împărtășaniei, sute de preoți au venit în mulțimea de oameni ca să ni-l aducă pe Bunul Păstor. ,,Cristos este viitorul nostru!“- (Papa Francisc)
La finalul Sfintei Liturghii, am primit: Binecuvântarea Sfântului Părinte Papa Francisc. Valoarea acestei binecuvântări este dincolo de modul nostru de percepere al lucrurilor și unește lumea sacră cu cea profană… După aceste momente sublime, Sfântul Părinte sa urcat în papamobil și în aplauzele mulțimii, a plecat. În tot acest timp am avut ocazia de a-l mai conduce odată cu privirea pe bătrânelul îmbrăcat în alb, care î-mi făcea cu mâna și binecuvânta mulțimea. A fost un moment istoric la care i-am adus pe toți colegii mei de facultate și nu numai…. Mulțumim Sfântului Părinte Papa Francisc! Ad multos annos!
„…Manifestarea (trinitară) unică a jertfei euharistice a Fiului … Trupul Său care se frânge, Sângele care se varsă ‒ nu va fi niciodată abolită, pentru că Euharistia este cea care trebuie să adune toată creația în trupul Său. Ceea ce Tatăl a dat, el nu va lua înapoi niciodată.”
Hans Urs von Balthasar, Mysterium Paschale (Theologie dei Der Tage, 1970)
Euharistia, sacramentul prin excelență al misterului pascal este cea care îl actualizează de-a lungul veacurilor. În Taina Euharistiei ne întâlnim real cu Iisus Cristos, cel care, așa cum spunea von Balthazar, „va fi pentru totdeauna Mielul sacrificat, pe tronul slavei Tatălui”. Dar misterul pascal nu ar putea fi o relatare a morții și Învierii lui Cristos, dacă nu am vedea mai departe soarta însăși a celui Răstignit. Acceptarea de către Tatăl a jertfei Sale, pe care o numim Înviere.
Mormântul gol este la urma urmei, cu limitările pe care le implică acest cuvânt, un semn că Tatăl prin înălțarea la viața eternă a Fiului nu revine la Întrupare: ci îL aduce în vizibilitate fără a-L întoarce la condiția Lumii invizibile din momentul pre-întrupării. Învierea însăși nu poate fi înțeleasă în mod adecvat prin intermediul niciunui concept sau al vreunei comparații. Manifestarea Învierii nu reprezintă o experiență vizionară, ci o întâlnire personală.
Biserica este cea care emană din taina pascală a lui Cristos. Iar Paștele îl sărbătorim în fiecare an, dar nu la o dată fixă și nu toți creștinii în aceeași zi. Ne întrebăm cum se calculează această dată și dacă importanța sărbătorii este legată de data calendaristică la care celebrăm Paștele?
Această problematică a fost dezbătută de către pr. conf. dr. Lucian Dîncă, din perspectiva exegetului creștinismului timpuriu și al studiilor patristice și bizantine, în cadrul conferinței ce a avut loc joi, 13 aprilie ora 19:00, la sediul Fundației România ProCulture din București.
Într-o sală primitoare, amenajată pentru 20 de locuri, părintele conferențiar a fost întâmpinat de studenți ai facultății noastre din primul an al programelor de masterat: Patrimoniu Creștin European și Comunicare Biblică și Eclezială, inclusiv câțiva dintre foștii săi studenți doctoranzi, studenți români și străini ai Universității din București și directorii de programe ai fundației.
Cu aceeași condescendență cu care ne-a obișnuit, pr. conf. Dîncă și-a salutat pe rând studenții, și-a pregătit laptopul pentru prezentare și a început discursul cu naturalețe, mărturisindu-ne că problema computului pascal (sau calculul datelor succesive ale sărbătorii mobile a Paștelui în Biserică), l-a preocupat în mod special. Iar perioada dintre data sărbătoririi Paștelui catolic și cel ortodox la români era momentul cel mai potrivit de a vorbi despre asta. Atenția ne-a fost captată imediat de argumentația sa privind importanța înțelegerii contextului istoric și ecleziastico-politic care a stabilit computul pascal, conducând lumea creștină, așa cum știm astăzi, la celebrarea Învierii Domnului la date diferite.
Într-o istorie condensată dar fascinantă au fost surprinse textele care vorbesc despre data Învierii lui Isus Cristos. Așa cum ne spun evangheliile aceasta corespunde primei zile a săptămânii. Pr. conf. Dîncă a făcut referire la calendarul iudaic, tradiția primelor veacuri creștine privind Paștele și la primul comput pascal. Acest calcul punea astfel în discuție însemnătatea cosmică a Paștelui creștin prin simbolistica misterului primordial reglementat de Creator atunci când a creat ciclul solar, lunar și echinocțiul. Noutatea Paștelui creștin – jertfa Mielului, astfel evidențiată, stabilea o teologie a Euharistiei, justificând apariția unor calcule tot mai sofisticate pentru determinarea datei „sărbătorii sărbătorilor” tuturor creștinilor.
În acest crescendo istoric, care a ținut sala într-o conexiune permanentă, părintele conferențiar a citat din Teodoret de Cyr spusele împăratului Constantin, „Trebuie ca marea sărbătoare a Paștelui să fie celebrată de toți creștinii în aceeași zi”. Susținând acest deziderat, Bisericile din Apus și din Răsărit, au adoptat ca unică modalitate de calcul data Paștelui bazată pe echinocțiu. Au interzis cu desăvârșire, să se mai ține cont de calculul iudaic, realizând astfel comuniunea între Biserici.
Un freamăt ușor s-a auzit din sală când toți ce prezenți ne-am poziționat mai aproape unii de alții și de vorbitor, întrebându-ne din priviri. Ce ar fi putut modifica această comuniune odată obținută? Anticipând nedumerirea noastră, pr. conf. Dîncă a punctat momentul reformei calendarului gregorian în 1582, când Papa Grigore al XIII-lea, pentru a corecta derivele calendarului iulian (introdus de Iulius Cezar în 46 î.Hr și acceptat în actele liturgice de Conciliul de la Niceea în 325 ), implementa un nou calendar solar în toate statele pontificale (astfel, ziua de 4 octombrie 1582 devenea 15 octombrie 1582). Acest calendar se impune astăzi la nivel planetar, chiar dacă la nivel religios rămân în vigoare și alte calendare.
Aproape instantaneu atmosfera a devenit emulativă, câțiva colegi au ridicat mâna, iar părintele conferențiar i-a dat cuvântul unui tânăr student la facultatea de matematică care a formulat prompt: cum ar putea un calendar cu mult mai precis decât cel iulian să fie un diferend?
Pr. conf. Dîncă a apreciat întrebarea cu un zâmbet fin, și a răspuns fără a lasă impresia că își întrerupe discursul. Deși calendarul nu era în sine o chestiune teologică, situaţia ecleziastico-politică era una problematică. Iar atunci când Papa Grigore a înștiințat Răsăritul despre noul calendar, a adăugat și un set de „inovații” teologice precum: purgatoriul, vânzarea indulgentelor, filioque etc. – care erau cu totul inacceptabile pentru Biserica Ortodoxă. Astfel, calendarul iulian a rămas ca referință liturgică doar în Bisericile răsăritene.
Un moment notabil abordat a fost sinodul convocat de patriarhul Constantinopolului în 1923, în vederea trecerii Bisericii Ortodoxe la calendarul gregorian. Dar contextul politic defavorabil de atunci a făcut ca reprezentativitatea să fie foarte redusă pentru a hotărî în numele întregii Biserici Ortodoxe, adoptarea calendarului gregorian. Din aceste motive, nu toate Bisericile Ortodoxe și-au îndreptat Calendarul. În prezent, aproximativ 90% din ortodoxie folosește calendarul iulian, 10% adoptând calendarul gregorian.
Biserica Ortodoxă Română (BOR) folosește în prezent, un dublu calendar: calendarul gregorian, cel îndreptat la Constantinopol, pentru sărbătorile cu dată fixă: Crăciunul, sfinții etc. și vechiul calendar iulian, neîndreptat, pentru sărbătorile Sfintelor Paști, a căror dată este calculată după echinocțiu. În anii când echinocțiul calendarului iulian și echinocțiul calendarului gregorian (în prezent fiind cu 13 zile mai târziu) coincid, data Paștelui este comună; în caz contrar, diferențele între cele două calendare pot merge de la o săptămână la cinci săptămâni.
În atmosfera din sală totul evolua spre o mai creștinească înțelegere mutuală, așa cum simțim că răzbate din tabloul ecumenismului local românesc. Și atunci ne-am întrebat cum se face că astăzi, în condițiile în care calendarul gregorian este standardul temporal folosit peste tot în lume ca punct de referință în măsurarea timpului, nu este folosit de toată creștinătatea în cadrul calendarului liturgic? Pr. conf. Dîncă a conchis că deși nu calendarul, fie că este cel vechi sau cel nou, este cel care ne mântuiește, pare greu de înțeles că nu se folosește același calendar în actele liturgice în întreaga lume creștină. Mai mult, în lipsa adoptării unei soluții comune trăim fiecare Paștele la date diferite, și acest lucru nu rezonează cu spusele Mântuitorului: „ca toți să fie una…, pentru ca lumea să creadă” (In 17, 20-21).
Fără îndoială există soluții, care pot fi găsite prin întruniri la nivel interconfesional sau/și ecumenic. Recent, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, teologul Vasile Bănescu exprima ideea posibilității sărbătoririi Paștelui la aceeași dată în toată lumea creștină, subliniind că soluționarea problemei nu este „una de natură dogmatică, ci una de unitate inter-bisericească, care presupune reînceperea unor consultări între Bisericile Ortodoxe şi decizia unui viitor şi necesar Sinod pan-ortodox”.
Cu siguranță BOR are o misiune esențială în acest proces de coeziune europeană, pentru că reprezintă unica Ortodoxie „de matrice lingvistică latină”. Și ilustrează această unicitate. Noutatea absolută pe care o reprezintă nașterea Mântuitorului, așa cum o definea Sfântul Ioan Damaschin, o sărbătorim de Crăciun împreună cu lumea catolică. Cu atât mai mult aceasta nu poate fi ruptă de Învierea Sa și atașată vechiului absolut al calendarului.
Reuniți în jurul pr. conf. Dîncă, ne-am convins că la urma urmelor, contactele umane directe contează cel mai mult, căci pregătesc calea spre un viitor de conlucrare pastorală. Dezbaterea a fost una împărtășită într-o atmosfera infuzată de idea că misterul pascal nu poate fi despărțit de data celebrării sale și aceasta nu poate fi decât una.
E greu de precizat momentul când au încetat să mai ruleze pe ecran slidurile prezentate de pr. conf. Dîncă, sau când ne-am oprit să-i adresăm întrebări și să primim răspunsuri. Nimeni nu a simțit dorința de a părăsi sala nici când ora înaintată l-a făcut pe pr. conferențiar să-și strângă laptopul și să-și așeze pe umeri, rucsacul de culoare violet, așa cum îi stă bine pelerinului.
Se lăsase întunericul dar cerul orașului era luminat. Aerul răcoros răspândea miresmele arbuștilor abia înfloriți, impregnând memoria cu aroma vindecătoare a înnoirii naturii. E luna aprilie, a Sărbătorii Pascale, când înnoirea are loc la nivel cosmic. Cristos este înnoitor și se înnoiește permanent.
Ana și Cristian Voiculescu, studenți în primul an ai programului de masterat Patrimoniu Creștin European, au fost promotorii și organizatorii unei serate de poezie religioasă. Evenimentul a avut loc în București, pe 9 martie 2023, la ora 20.00, la sediul ONG-ului, Fundația România ProCulture, ai cărui fondatori sunt chiar colegii noștri.
La eveniment au participat 15 invitați, majoritatea colegi de facultate din clasa lor și din cea a primului an de la Comunicare Biblică și Eclezială, alături de managerii de programe ai fundației, oameni din mediul de afaceri susținători ai ONG-ului și publiciști.
Organizatorii au asigurat o primire călduroasă, într-o sală micuță special pregătită, ce degaja o atmosferă confortabilă și relaxantă: câteva mese și scaune suple, lumină și muzică ambientală, ceai aromat și un bufet cu startere pregătit de unul dintre invitați, bucătar amator, în laboratorul bucătăriei fundației.
Grupului i s-a alăturat cu entuziasm publicistul, analistul politic și poetul, Cristian Pătrășconiu, cel care toamna trecută, s-a remarcat în calitate de moderator al evenimentelor lansării de carte a Pr. Prof. Wilhelm Dancă, Mircea Eliade Definitio Sacri.
Atmosfera a devenit emulativă, s-au împărtășit impresii, iar momentul de poezie a venit cât se poate de firesc. Protagonistul serii a fost Ioan T. Morar, scriitor, jurnalist, diplomat și activist din România, recent sosit din Franța, unde locuiește de 10 ani, reședința sa actuală fiind în orașul occitan La Ciotat. Timpul petrecut pe meleagurile franceze i-a adăugat în 2017 un nou titlu, și anume cel de „paharnic la Chateauneuf du Pape”, odată ce a fost primit în cadrul „Echansonnerie des Papes”, celebra confrerie a degustătorilor de vin, la scurt timp după Prințul Albert de Monaco și Mika Häkinnen, celebrul campion de Formula 1.
Îmbrăcat în jeanși și cu un tricou sugestiv verde pe care era imprimată planeta Pluto, cea rămasă fără statut (1913-2006), Ioan T. Morar a vorbit cu melancolie și gust de poantă inspirată despre începuturile activității sale scripturistice și a recitat cu o vădită sensibilitate vechi-religioasă multe dintre poeziile sale, cuprinse în volumul Cînd plouă mă numesc altfel, publicat în 2021 de editura Baroque Books &Arts (ediție îngrijită de Cristian Pătrășconiu și prezentări de Mircea Mihăieș și Horia Roman Patapievici).
La finalul unui recital emoționant autorul, ca un amabil și adevărat expert, ne-a invitat la un vin d’honneur. Deși evenimentul s-a constituit practic într-o inedită lansare a volumului de către autor în mijlocul prietenilor, am învățat că poezia se degustă precum vinul adevărat, regăsindu-se împreună ca nutrienți ai sufletului.
Pandemia nu a revoluționat, dar a accelerat modul de a comunica din zilele noastre. Dacă tehnologia începuse să i-a locul comunicării prin contact fizic, spațiul virtual a devenit astăzi locul fundamental al întâlnirilor. Biserica, deși nu renunță la prezența vie a comunității rugătoare și la contactul direct pentru împărtășirea harului dumnezeiesc, a trebuit să-și întâmpine credincioșii acolo unde aceștia stau mai mult, adică chiar în spațiul virtual.
Comunicarea în spațiul virtual este pe cât de complexă, pe atât de schimbătoare. Totuși, în ultimii ani se remarcă un anumit transfer de limbaje non-verbale într-un spațiu media tradițional vocal sau textual. Este momentul în care oamenii, pentru a comunica eficient, aduc în mediul on-line cât mai multe limbaje sau coduri lingvistice. Și nu este un secret, pentru că videoclipurile multimediale sunt în preferința oamenilor de a primii informații.
Așadar, ce face Biserica? Cum comunică în mediul on-line? Studenții de la Masterul de Comunicare Biblică și Eclezială au răspuns la aceste întrebări, analizând discursul on-line a doi papi – Ioan Paul al II-lea și Francisc –, oferind chei de lectură a comunicătii lor. De fapt, premisa de la care s-a pornit este că nu de puține ori, cei doi papi comunică ceva ce se comunică. Multă lume discută ulterior ceea ce au auzit sau au văzut. Ori, aceasta este una dintre caracteristice comunicării eficiente.
CORPUL CONVINGĂTOR
Dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte, atunci, putem spune că, un videoclip poate crea adevărate lumi de emoții. Un astfel de exemplu este și filmarea în care Papa Francisc consolează un copil (Emanuele – parcă predestinat simbolic), ce datorită unui blocaj emoțional nu reușește să pună o întrebare, în fața publicului.
Cu sau fără sunet, limbajul corporal este atât de „asurzitor”, încât sparge barierele fizice și temporale, făcându-ne părtași și purtători de intimitate. Crisparea copilului (umerii ridicați, corpul întors față de scenă, mersul fix și împotrivit, respirația scurtă, superficială și deasă) își va găsi alinare și transformare în brațele Papei Francisc. În îmbrățișarea părintească, făcută parcă prin întreg corpul, putem observa că mângâierea creștetului, atingerea frunților, siguranța și familiaritatea apropierii Papei Francisc vor liniști (Emanuele se abandonează, cu totul, în îmbrățișarea papei) și îl vor încuraja pe copil, dându-i puterea de a pune întrebarea la urechea Sfântului Părinte, făcând astfel ca intimitatea proxemică a acestora să devină intimitatea noastră fizică.
Papa Francisc sesizează, se face părtaș și transformă, astfel, un moment tensionat, în tărie de caracter și îndrumare, pentru copil, și în agapă a iubirii, pentru public.
Alin Costea
CHIPUL CARE EMANĂ EMPATIE
Zâmbetul, primul dintre gesturile corpului cu care stabilim o legătură tacită, este larg și cald – de altfel, un accesoriu nelipsit al Papei. Acesta transmite liniștea, bucuria și pacea interioară pentru fiecare creștin. Buzele subțiri și ușor deschise ne duc cu gândul la curiozitatea pe care o manifestă în diverse situații; mai ales în mijlocul copiilor, trăiește și simte asemenea unui copil, se contopește în joaca și jocul lor. Atunci când se roagă, tot Universul se roagă, vibrează cu glasul lui, asemenea unei opere de mare succes.
În rugăciune, Sanctitatea Sa nu este prea vocal. De ce? Răspunsul este simplu: se roagă cu inima, își înalță întreaga ființă spre Creator. Fie că mulțumește, fie că cere ajutorul, reușește să creeze o comuniune în rugăciune alături de credincioși. Capul plecat este semn al umilinței, al efemerității pe pământ, al unui om mic și „greșitor“ în fața lui Dumnezeu.
De cele mai multe ori, privirea este curioasă, concentrată, prietenoasă, carismatică și caldă. Totodată, transmite aprobare, acceptare, încredere. Este imaginea unui om învingător. La polul opus, Papa Francisc trăiește cu intensitate fiecare durere pe care o percepe de la cei din jur –cei suferinzi și întristați, biciuiți de vitregiile vieții, părăsiți –, iar apăsarea și greutatea privirii vin și din neputința de a-i putea ajuta pe toți cei care au nevoie de sprijin și ajutor. Ochii mici și migdalați stârnesc mereu curiozitate, continuitate și stabilesc un contact permanent cu interlocutorul.
Încruntarea sprâncenelor ne ajută să percepem modul natural de a comunica al Sanctității Sale: le arcuiește ca semn al nedumeririi, al uimirii, dar și ca părtaș la durerile celor neajutorați. Mimica ne duce cu gândul la fericire, surpriză, hotărâre, uimire, dar și tristețe, meditație și tăcere. Orice creștin trăiește odată cu Papa Francisc bucuria sau durerea, teama sau curajul, energia sau descumpănirea, empatia reciprocă încurajează întreaga ființă, stabilește lungimea de undă potrivită existenței noastre.
Antici (Păncescu) Camelia
CENTRUL DE GRAVITAȚIE AL SIMPLITĂȚII
În aceeași videoclip, când îl vedem pe Papa Francisc în mijlocul copiilor, ne vin în minte cuvintele Mântuitorului: „Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei.“ (Lc 18;16)
Recunoaștem în prezenta personală a Papei, în gesturile, în proximitatea față de interlocutori, în mimica și privirea sa, pe de o parte dorința sinceră de cooperare, încurajare și grija transmiterii credinței, iar pe de altă parte bucuria dată de întâlnirea cu copii, ca o proprie oglindire a copilului din interior sau. Acordarea permanenta a posturii sale la nivelul copiilor, inclinându-se, aplecându-se, coborând la înălțimea lor, ne duce cu gândul la un copil care își împărtășește bucuria sincer, liber, familiar. Papa Francisc se apropie de copii cu o curiozitate onestă, plină de afecțiune, depășind barierele formale și astfel devenind un interlocutor de încredere și un model plin de vivacitate de urmat pe drumul de sfințenie l-a care sunt invitați creștinii.
Face self-uri, gesturi de încurajare amicale (jucăușe chiar) într-un mod natural și liber. Își oferă afecțiunea în îmbrățișări, ca o persoană dragă care se bucură că te-a întâlnit. Și în tot acest timp, prezența personală într-o haină simplă, de „culoare albă, culoarea bucuriei, purității, curățeniei, culoarea îngerilor.“ (Daniel 7;3), privirea caldă și calmă, retragerea smerită în timpul rugăciunii cu copiii, comunică angajamentul său de păstor dedicat transmiterii credinței către generațiile viitoare.
Prezenta Papei se întregește armonios cu cântecul copiilor și rugăciunea „Bucura-te Marie“, care aduc acea vibrație de bucurie și speranță.
Anca Ionescu (Tulba)
MAGNETISMUL SUFLETESC
Papa Francisc comunică foarte bine în spațiul și distanța dintre el și celelalte persoane, traversează cu multă naturalețe toate spațiile, de la zona publică, la cea socială, trecând la zona personală și ajungând cu ușurință în zona intimă. Aceasta este, de fapt, proxemica, studiul despre modul în care oamenii percep, structurează și utilizează spațiul de comunicare. El abandonează zona publică a discursului verbal, pentru a ajunge în zona intimă, de comunicare profundă.
În sfârșit, am priceput de unde vine renumele Papei, de maestru al comunicării online, de revoluționar al comunicării religioase. Folosește constant tehnica cuceririi teritoriilor (fixe sau semifixe, în acord cu proxemica), pentru a intra în spațiile intime de comunicare, prin punerea la bătaie a capacităților, a abilităților, a talanților proprii, sau prin însăși vulnerabilizarea sa. E un fel al său de a se dărui în relaționare. Spre exemplu, pleacă de la discursul public pentru ca, în final să intre în spațiul intim, prin atingere, prin a săruta picioarele unor lideri rebeli dintr-o țară africană, chiar prin a-i ruga să permită acest gest de maximă deschidere, de expunere și atenționare, deopotrivă, dar respectând regulile celor al căror teritoriu îl cucerește, respectând contextele lor culturale. Pentru a apăra valorile fundamentale pornește de la cuvântul în limba celui ce ascultă, până la a comunica, într-un mod în care nu mai este deloc verbal, lăsând vizibilă trăirea sa.
Madalina-Veronica Haidemak
CUVÂNTUL CARE MIȘCĂ
In videoclip este redată o parte din omilia papei. Papa vorbește credincioșilor despre Sfântul Duh care ne face să renaștem din „limitele noastre, morțile noastre“ pentru că avem atâtea „necroze în viața noastră, în suflet”. Mesajul lui Isus către Nicodim ne arată cum se face renașterea: să lăsăm loc Sfântului Duh.
Modul de comunicare verbal al Papei Francisc este rapid, simplu, direct, spontan, profund. Propozițiile sunt scurte, incisive, esențiale. Rareori recurge la subordonate, la complexitatea și limbajul ascuns. Papa simte urgența de a comunica, de a fi înțeles, de a-și trezi audiența. Simplitatea limbajului său nu înseamnă simplitatea raționamentului. El ajunge în centrul interogativelor și aduce la suprafață profunzimile. Papa utilizează simboluri, imagini, vorbește pentru toți, recuperează modul de limbaj al pildelor lui Isus și creează imagini prin cuvinte simple, dar de o incredibilă putere simbolică. Stilul Papei Francisc amintește de fervoarea Sfântului Apostol Paul. Este diferit de limbajul politic (care este închis, autoreferențial). Despre genul discursului Papei se poate spune că este caracterizat de tipuri diafazice, determinate de context și de scop; discursurile nu sunt informale, nu pot fi reduse la discursuri exclusiv religioase. Cu toate acestea comunicarea Papei are o strategie discursivă și cu alte obiective: să ofere credincioșilor cheile interpretative cu privire la fapte și evenimente și să evanghelizeze cât mai mulți necredincioși.
Varietatea lingvistică, tipul limbajului cu termenii de specialitate de nivel mediu și cu vocabular comun conduc la receptarea corectă a discursul papei de către majoritatea oamenilor. Repetiția este una dintre cele mai utilizate figuri retorice ale Papei Francisc care îi garantează eficacitatea discursului. Este un papă pastoral: discursurile sale au coerență, invită la unitate realizând “evenimente comunicative”. Realizează o reconfigurare a limbajului, care stabilește diferite accente și noi priorități; astfel mesajul și codul verbal trebuie să fie imediate. De asemenea, folosește metafore stabilind un contact imediat cu interlocutorul și care rămân tipărite în memoria colectivă. Papa explică folosirea imaginilor și metaforelor pentru a comunica puterea umilă a Împărăției Cerurilor, care este o formă milostivă lăsând ascultătorului „spațiul libertății să-l primească și să-l adapteze la el însuși”. Metaforele sunt folosite nu doar în limbaj, dar și în gândire și acțiune având rol în realizarea viziunii despre lume și de a uni lumea. Papa Francisc a inventat cuvinte, expresii devenite “bergolionisme” și care dau discursului său verbal o notă pozitivă.
Cuvintele Papei folosite în această predică sunt foarte puternice, grele, invită la ieșirea din nepăsare și trecerea la acțiune, la renaștere lăsând loc Sf. Duh pentru aceasta. În timpul rostirii acestor cuvinte papa gesticulează cu mâinile (sunt gesturi largi, ample), este convingător și comunică prin mimică (expresia feței, a ochilor), prin inflexiuni ale glasului, prin postură, astfel că limbajele non verbale îi susțin cuvintele. Comunicarea este totală și eficientă.
Aida Bătrînu
BRAȚELE FERICIRII
Am ales pentru analiză un filmuleț cu Papa Ioan Paul al II-lea, unde sunt mai multe secvențe din vizite apostolice sau de la diferite celebrări, secvențe în care se poate observa căldura cu care îi sar în brațe copiii.
Chipul Papei radiază de bucurie la fiecare contact cu cei mici. Are pentru fiecare un zâmbet, ba chiar îi sărută precum un tată blând. Îl vedem cu brațele larg deschise, așteptându-i și îmbrățișându-i cu căldură. De fiecare dată își apleacă corpul spre ei, îi privește cu fericire, fapt ce denotă că le acordă mare importanță, deși e înconjurat de mulți oameni. De remarcat în acest videoclip că și copiii sunt foarte încântați când ajung alături de Papa, simt dragostea sa, fiind parcă o chimie bună între ei și o legătură puternică.
Am văzut în acest material un bun răspuns din partea papei Ioan Paul al II-lea la îndemnul Mântuitorului care spune: „Lăsați copiii să vină la mine, nu le interziceți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu!” (Mt 19,13-15)
Enășel Roberto Daniel
ECUMENISMUL TRUPURILOR
Bogăția limbajului gestual și simbolic m-a atras de nenumărate ori în acest video, de imensă valoare istorică, unde calamitatea mișcărilor și siguranța gesturilor Papei denotă hotărâre și încredere în ceea ce face și dorește să transmită lumii întregi. Gesturile mici devin punți de legătură ce conduc la apropiere și bucurie sufletească, mai ales între Bisericile surori.
Poziția Papei Francisc este una de smerenie – puțin încovoiat, ochii în pământ – iar gesturile capului sunt în corelație cu vorbele, punctând prin înclinație ușoară ceea ce vrea să transmită. Are o foaie în mână dar nu citește, vorbește liber, vorbește din suflet, iar acest aspect creează o stare de emoții greu de uitat pentru cei prezenți dar și pentru cei care privesc acest filmuleț. Atitudinea este una ponderată, dorește să explice mai mult prin gesturi intențiile, dar deși simte o oarecare teamă merge înainte.
De remarcat deschiderea mâinii, degetele desfăcute în concordanță cu ochii închiși – acest lucru denotă aspecte pozitive: încredere, bucurie, acceptare. De asemenea aș puncta egalitatea și echilibrul existent între cei doi, în ceea ce privește distanțarea brațelor și deschiderea spre persoana celuilalt: mâinile creează liantul de legătură, comunicarea nu este întreruptă, de aceea atingerea este permanentă, iar acest lucru simbolizează acceptarea reciprocă, incluzând aici, și respectul unuia față de celălalt.
Odată cu îndepărtarea Patriarhului Bartolomeu, poziția Papei Francisc este și mai smerită. Are privirea în pământ. Mâna cu degetele desfăcute (simbolizează deschidere spre comunicare) rămâne pe Patriarh, părând să arate implorare sau un gest de iertare, de împăcare. Reacția Patriarhului este una în concordanță cu ceea ce a transmis Papa Francisc: sărutul pe creștetul capului simbolizează atitudinea de apropiere, înțelegere și acceptare.
Simona Banu
UN SALUT PENTRU FIECARE
În timpul vizitei in Kenya, Papa iese ferm din avion, salutând și zâmbind. O salută pe persoana oficială care l-a întâmpinat, cuprinzându-i mâna cu ambele mâini, privindu-l în ochi și cu zâmbetul pe față.
După ce salută delegația oficială, este întâmpinat de copiii care îi oferă flori. Papa reține pentru mai mult timp buchetul de flori pentru a glumi cu copii și apoi îi binecuvântează, după care îi răsplătește cu cadouri.
Șeful delegației îi face Papei prezentările celorlalți membri ai delegației. Papa îi salută pe fiecare în parte cu zâmbetul larg, privindu-i în ochi. Se îmbrățișează cu unul din clerici, urmând apoi și ceilalți reprezentanți ai Bisericii, cărora le strânge călduros mâinile, glumind și având același zâmbet. Postura lor este ușor aplecată în semn de respect pentru Papa.
Papa saluta cu bucurie publicul prezent la aeroport care îi răspunde cu urale. Asistă la o demonstrație de cântece și dansuri tradiționale specifice tarii respective. Urmărește cu interes spectacolul oferit, pe fata i se citește uimirea, fiind vizibil impresionat. Gesturile sale sunt semne de aprobare si de apreciere a prestației lor.
Balint Mihăiță Maricel
CONTACT SAU „CU-TACT“
Papa Francisc vizitează un cartier de la periferia Romei. Din momentul în care i se deschide ușa, Papa are un zâmbet larg pe față, exprimă bucurie și se apropie de oameni ca și cum i-ar cunoaște de mult și a venit în vizită la niște persoane dragi, apropiate sufletește de el.
Femeia la care ajunge prima dată este atât de emoționată de vizitatorul din casa ei, încât își duce palma la gură apoi își împreunează mâinile spunând o rugăciune de mulțumire. Papa îl îmbrățișează pe copilul acesteia și îl mângâie pe cap, jucându-se puțin cu părul lui, arătându-i prietenie. Un gest tineresc pe care copilul îl poate înțelege ușor.
Papa oficiază în casa lor o Slujba de sfințire pe care gazdele o urmăresc cu capul plecat, cu smerenie și recunoștință. Se simte în aer mirosul de tămâie arsă care creează armonie și echilibru, având și scopul de a îmbunătăți starea fizică și psihică a celor de față.
Mergând mai departe din casă în casă, Papa întinde mâinile către oameni, îi îmbrățișează și îi sărută pe frunte, stă de vorbă cu fiecare în parte, apoi le oferă daruri. Papa are o atitudine naturală, gesturile sunt relaxate, pline de voiciune si veselie. Când le strânge mâna, o păstrează câteva secunde între palmele lui în timp ce le vorbește. Ascultă cu răbdare ce îi spun oamenii, privindu-i in ochi. Se bucură de îmbrățișarea copiilor, chipul i se luminează, zâmbește și îi binecuvântează pe frunte.
Capacitatea Papei de generare a iubirii, de acceptare a oamenilor, cu dorință sinceră de a pătrunde în inima dramei lor și de a înțelege punctul lor de vedere, va duce la vindecarea rănilor sufletești și, în final, îi ajută să trăiască mai bine.
Nicoleta Stănescu
„HOȚUL” DE INIMI
Discursul Papei cu ocazia unei vizite la o închisoare din Philadelphia în data de 27.09.2015 i-a emoționat pe deținuți până la lacrimi. Papa s-a folosit de oglindire, corpurile deținuților imitând poziția corpului Papei. Distanța dintre Papă și deținuți este intimă, familiară, se apropie de fiecare, le strânge mâinile. Pe fața Papei se observă un zâmbet larg ce exprimă bucurie, chiar prietenie; îi privește cu acceptare, încredere și compasiune.
Se bucură de îmbrățișarea spontana a unui deținut, chipul i se luminează, zâmbește, se arată surprins de gestul lui. Îi răspunde îmbrățișându-l la rândul său cu căldură și îl binecuvântează pe frunte, făcând semnul sfintei cruci.
Îi tratează egal pe fiecare, atât pe bărbați, cât și pe femei. Când dă mâna cu una dintre deținute, îi atinge rozariul timp de câteva secunde, încurajând-o în credință.
Când vorbește de la tribună, intonația vocii este calmă, liniștitoare ca și cum i-ar cunoaște pe fiecare. Papa le transmite că toți avem nevoie de purificare începând cu el însuși, gesticulând cu degetul arătător de jur împrejur: „Judecata este ușoară dar iertarea, compasiunea și pocăința sunt mai puternice” (traducere proprie).
Credit foto: Marta Bogdan
Dr. Hu Yeping este director executiv al Consiliului de Cercetare a Valorilor Filosofice din Washington.
Prof. Dr. Asna Husin din Indonesia predă la Universitatea Ar-Raniry State Islamic. Iar Karim Douglas Crow este expert în filosofie și religie islamică, raționalism islamic, etică islamică, membru al Centrului de Studii McLean MCSCV, a Universității Catolice din America.
Au fost astfel alături de noi colegii noștri Mihaela, Tiberiu și Ciprian, care urmăreau atent de la distanță. Deși separați de mulți kilometri, aveam toți, împreună, o misiune… Eram în timpul orelor, însă nu „chiuleam” de la facultate, ci făceam o oră practică cu profesorul nostru, Paul Scarlat, strângând informații pentru articolul prezent.
Părintele și-a început discursul prezentând Învierea ca un eveniment care a schimbat percepția ființei umane despre sine, despre moarte și sensul vieții. Dar sensul acestei Învieri poate rămâne în suspans atât timp cât nu se împlinește într-o nouă creație, într-o nouă totalitate a ființei.
