„A recunoaște Învierea lui Isus Christos înseamnă a intra pe acel parcurs al speranței în învierea din morți, pentru a atinge noua creație ex nihilo, adică, dincolo de moarte.”
Paul Ricoeur, „Approche philosophique du concept de liberte religieuse” (1968)
Dacă Învierea este învierea din morți, toată speranța și libertatea noastră se situează în afară morții. Adică în acel hiatus, așa cum formula Ricoeur „care face din noua creație o creatio ex nihilo”. O pauză atât de profundă încât identitatea lui Cristos înviat cu cea a lui Isus răstignit este marea problemă a Noului Testament. Între Cruce și apariția celui Înviat, mormântul gol este expresia acestui hiatus.
Ce este atunci această Înviere și ce importanță are pentru noi? Ce fel de dovezi avem? Noul Testament nu oferă în acest sens nimic similar unui fenomen miraculos de dragul acceptării noastre. Nici nu lasă loc ideii că Învierea, ce stă în inima kerigmei creștine, a epuizat această promisiune, împlinind-o. Mai degrabă ne invită să vedem în evenimentul Pascal o revelație a iubirii și a scopului universal al lui Dumnezeu.
Tema Învierii, prezentată de autorii biblici, a fost subiectul conferinței pr. lect. dr. Tarciziu-Hristofor Șerban, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, sâmbătă 20 mai, ora 10:00, la Brașov, într-o sala din incinta Parohiei Romano-Catolice, Blumăna. La întâlnire au fost prezenți 20 de participanți: cursanți ai școlii, foști studenți și masteranzi ai facultății noastre, actuali masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș.
Părintele și-a început discursul prezentând Învierea ca un eveniment care a schimbat percepția ființei umane despre sine, despre moarte și sensul vieții. Dar sensul acestei Învieri poate rămâne în suspans atât timp cât nu se împlinește într-o nouă creație, într-o nouă totalitate a ființei.
Noul Testament nu prezintă nicio relatare cu privire la Învierea efectivă. Iar povestirile primilor discipoli ai lui Isus despre experiența prezenței Învierii Sale printre ei nu oferă certitudini absolute. Se pune întrebarea dacă documentele menționează un eveniment autentic. Cert este că istoricii nu pot confirma evenimentul Învierii pentru că nu există nicio sursă. Doar mărturii.
Un lucru însă trebuie clarificat, a continuat, pentru ca dovezile scrierilor Noului Testament să fie evaluate în mod corespunzător. Faptul că Isus a fost răstignit este privit de orice istoric autentic ca un fapt indiscutabil. Mai mult, în Noul Testament un lucru este foarte clar. Evenimentele Pascale nu au anulat sau corectat cele petrecute în Vinerea Mare, dimpotrivă, au glorificat-o, revelând-o ca parte a planului lui Dumnezeu. Vestea bună predicată în biserica Noului Testament nu este așadar doar Învierea, ci în mod inseparabil „răstignirea și învierea”. Ambele sunt părți integrante ale mântuirii lui Dumnezeu.
Din sală, din primele rânduri s-a auzit imediat întrebarea: Dacă Învierea nu se poate dovedi istoric, în ce termeni o definesc evangheliile?
Părintele aproape neîntrerupându-și discursul a argumentat imediat faptul că mărturia fundamentală privind Învierea este cea a Sf. Paul. În prima sa scrisoare către Corinteni (cf.1 Cor 15,1-11), Paul amintește cititorilor săi că le-a transmis sumarul autoritar al Evangheliei, care i-a fost încredințat. Paul afirmă că Isus a murit pentru păcate noastre, a fost îngropat și a înviat a treia zi, și s-a arătat lui Chefa, celor 12, apoi celor 500, lui Iacov și apoi tuturor apostolilor. Făcând astfel legătura între aceste apariții ale lui Cristos Înviat și cea din viața sa, Paul demonstrează cea mai mare seriozitate și convingere privind autenticitatea lor reală.
Când studiem episoadele pascale din Evanghelii, a subliniat, studiem nu doar relatarea unui scriitor, ci memoria și proclamarea acelor evenimente, ajungând în cele din urmă înapoi la prima comunitate creștină care a sărbătorit Paștele. Evangheliile sunt lucrări de credință învăluite de lumina pascală. Ele sunt scrise ca să putem deține credința că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și prin această credință să putem avea viața în numele Lui. (cf. In 20,31).
Prelegerea a trecut apoi la episoadele evanghelice care relatează aparițiile lui Cristos cel Înviat, insistând în fiecare dintre acestea atât pe elementele comune cât și pe cele specifice fiecărui autor. A rezumat apoi în contururi largi temele și elementele pe care acestea le împărtășesc. În primul rând, este comună ideea ca una sau mai multe dintre femeile care îl urmaseră pe Isus să fi fost primele care au descoperit mormântul, deschis și gol, în ziua de Paște. Deși nu există unanimitate cu privire la toate numele, Maria Magdalena pare să fi fost una dintre ele.
În sală senzația că putem intra oricând în dialog a devenit o certitudine. Și întrebarea aproape imediată a fost: Care este explicația acestui accent remarcabil asupra prezenței femeilor? Având în vedere că la acea vreme mărturia femeilor nu era acceptată pentru a decide lucrurile într-o instanță de judecată.
Cu același firesc al discursului și un zâmbet calm, părintele profesor a explicat că mormântul gol nu este totuși folosit ca dovadă a învierii. Apoi mormântul gol, în primele tradiții, este strâns legat de vizita femeilor. Numai evanghelia după Ioan pare să simtă nevoia să întărească acest lucru cu dovezile a doi ucenici bărbați. Modul în care femeile au găsit piatra deja rostogolită la intrarea în mormânt putea însemna că cineva a luat trupul. Cine rostogolise piatra? Matei și Ioan sunt amândoi conștienți de acest fapt dar, numai în evanghelia după Matei găsim argumente care să contracareze această presupunere: un cutremur și un înger mișcă piatra, și tot îngerul dă mesajul învierii lui Isus.
Chiar dacă acest lucru este acceptat, tot trebuie să ne întrebăm care ar putea fi semnificația mormântului gol. Iar pentru asta trebuie luate în considerare relatările privind aparițiile lui Cristos și mărturiile cu privire la natura trupului Său înviat. Un element comun acestor povestiri îl constitue prezentarea unor trăsături neobișnuite ‒ El apare și dispare în camere închise, nu este întotdeauna imediat recunoscut, pare să poarte haine ‒ cu toate acestea reiese clar că nu este vorba de o prezență spirituală și nici că s-ar fi comportat ca atare. Mai degrabă acesta este un nou mod de existență, o plenitudine a vieții umane și nicidecum o manifestare „imaterială”.
Foarte probabil aceste aspecte care nu fac parte din experiența obișnuită și sunt imposibil de exprimat prin cuvinte, l-au determinat pe Sf. Paul să-și elaboreze teoria despre „trupul duhovnicesc” (cf. 1 Cor 15,35‒37 și 2 Cor 5,1‒4). El compara corpul fizic coruptibil cu o sămânță, sau un bob de grâu. Așezat în pământ acesta dispare, dar în locul său răsare grâul, ceva mai mare și mai glorios. Un miracol similar, spunea Paul, îi va transforma pe cei care sunt în viață în Ziua Judecății. Trupurile noastre vor fi făcute ca trupul glorios al Domnului (cf. Flp 3,21). Cu siguranța Sf. Paul a fost influențat de propria experiența pe drumul Damascului unde apariția a fost sub forma luminii orbitoare din care Isus îi vorbea. Ceea ce diferă foarte mult de episoadele Învierii din Evanghelii.
În acest context, a conchis părintele, mormântul gol își revelează sensul. Miracolul divin al învierii nu are nimic de-a face cu „resuscitarea”. Vechiul corp ca atare nu mai este necesar, și nici al nostru nu va mai fi. Dar viața în înviere nu este un lucru pur spiritual. Existența trupească primește o formă nouă, eternă. Dacă mormântul nu ar fi fost gol, acest adevăr ar fi fost mult mai greu de înțeles. De asemenea, corpul înviat exprimă perfect realitatea interioară a persoanei. De aici, probabil, dificultățile de la început ale discipolilor de a-l recunoaște pe Isus. Astfel, rănile din mâinile, picioarele și coasta Domnului înviat proclamă evanghelia răstignirii și a învierii la un loc. Semnele morții sale aparțin chiar inimii ființei sale, care este iubirea ce se dăruiește pe sine.
Un freamăt ușor a animat sala. Fețele noastre s-au luminat imediat și ne priveam de-a lungul băncilor lungi cu speranța că mai avem timp să punem întrebări. Trecuseră 3 ore mult prea scurte! Chipul luminos al sorei Mareș, moderatoarea întâlnirii, ne-a dat de înțeles că putem să ne hotărâm la o ultimă problematică care să întregească dezbaterea de până atunci. Și întrebarea a fost formulată imediat: Unde au avut loc aparițiile lui Isus Înviat ?
Plăcut surprins, părintele a afirmat că aceasta este o chestiune majoră pe care o ridică dovezile Noului Testament. Deși evanghelia după Luca, care înfățișează Ierusalimul ca loc al evenimentelor, a modelat povestea tradițională, Galileea are rezonanțe mai puternice. Marcu, cel mai vechi evanghelist, pare să aibă în vedere numai Galileea. De asemenea evanghelia după Matei indică același loc. Anexa la evanghelia după Ioan conține două povestiri în Galileea și într-un context foarte semnificativ. Ucenicii s-au întors la îndeletnicirea de pescari, și aici îl întâlnesc pe Isus fără să-l recunoască la început. Apoi iau împreună micul dejun, Isus invitându-i la masă și împărțindu-le pâine și pește. Din punct de vedere psihologic, locul corect inclusiv al împăcării cu Petru, este Galileea. Aici discipolii sunt autorizați să anunțe vestea cea bună și apoi se întorc la Ierusalim, unde, prin puterea Duhului, proclamă biruința lui Dumnezeu chiar în locul în care Isus a fost răstignit.
Poate cea mai puternică dintre toate dovezile Învierii este faptul că prima Biserică aștepta sfârșitul iminent al lumii și venirea noii împărății a lui Dumnezeu, inaugurată de Isus. Fără îndoială că în parte motivul este că Isus a prezis asta. Dar ceea ce a convins a fost cu siguranță Învierea însăși. Așa cum proclama Sf. Paul, „ Dar acum, Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.” (1 Cor 15,20). Învierea lui Isus însemna că sfârșitul lumii e aproape. Iar convingerea atât de puternică a Bisericii despre acest lucru, mărturisește realitatea evenimentelor Învierii.
În atmosfera înviorată a sălii, vocea blândă a sorei Cristina Mareș, anunța cu autoritatea moderatorului, încheierea dezbaterii dar nicidecum a reculegerii minunate de care avusesem parte cu toții. A adresat mulțumiri părintelui profesor Tarciziu Șerban pentru acceptarea invitației la dezbatere, celor care au participat atât fizic cât și online și nu în ultimul rând colegului nostru masterand Adrian Surdilă pentru organizarea întâlnirii la Brașov.
Ne-am hotărât cu greu să părăsim sala. Brusc privirile ne-au fost atrase de crucifixul aflat pe peretele lateral, care își revărsa frumusețea, indicând Calea către Adevăr și Viață. Am înțeles atunci că în viața noastră suntem conștienți de ceea ce am putea numi modelul „crucii și învierii”. În multe feluri acesta poate fi darul unei noi puteri atunci când resursele proprii sunt cu totul cheltuite. Însă, indiferent de forma pe care o ia acest dar, în mod constant este legat de încrederea rugătoare în Domnul răstignit și înviat și ne vorbește despre puterea și prezența Sa continuă.
Alina Pelteacu
Masterand Anul II CBE