… puternică precum moartea este iubirea!

Neîmblânzită precum iadu-i gelozia!

Jarul ei, cărbuni de foc,

flacără Domnului.

Ape multe n-ar putea s-o stingă,

râuri mari s-o-nece n-ar putea.

De-ar da omul tot avutul casei lui pentru iubire,

îndată ar fi disprețuit.

            (Cântarea Cântărilor 8.6-7. Trad. sr. lect. dr. Cristina Mareș).

În contextul Cântării Cântărilor, singurul poem de dragoste al Bibliei, aceste versuri dețin cheia rațiunii de a fi a poemului. Pare că ele conțin singura afirmație didactică din Cântarea Cântărilor. Este singura dată când în acest poem de dragoste ni se spune ceva despre natura iubirii în general. Autorul sacru pune aceste cuvinte, ca orice altceva din Cântarea Cântărilor, pe seama unuia dintre personaje, pentru că este un poet prea bun, prea subtil, prea sofisticat, pentru a ne predica direct despre iubire. În aceste versuri, aproape de finalul poemului, protagonista feminină (Șulamita) îi vorbește Preaiubitului ei nu despre iubirea lor, așa cum a făcut-o până atunci, ci despre iubirea însăși. Dovada că dragostea este puternică ca moartea este tocmai această Cântare. Atât timp cât este citită, dragostea pe care o celebrează trăiește. Totuși, nu se poate spune că mesajul poemului se găsește în afirmația culminantă a acestor câteva versuri. Mesajul este Cântarea Cântărilor însăși.

Această fascinantă carte biblică a încântat deopotrivă comentatorii și exegeții iudaismului și creștinismului, dar a creat și numeroase probleme de interpretare. Întrebări precum:  În ce scop a fost reținută această carte printre lucrările bibliei canonice? Cum trebuie interpretată pasiunea iubirii dintre cei doi protagoniști? și-au găsit răspuns în cadrul mesei rotunde prilejuită de apariția traducerii inedite a Cântării Cântărilor cu comentariile alegorice ale sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice „Nazaret” alături de interpretarea alegorică spirituală a  pr. conf. dr. Lucian Dîncă,  directorul bibliotecii de studii bizantine „Centrul Sfinții Petru și Andrei”.

Într-o adevărată gală a epitalamului iubirii biblice, unde Mireasa, Biserica /Sufletul este mereu în căutarea Mirelui iubit, Isus Cristos ‒ Cântarea Cântărilor a fost celebrată, povestită și interpretată alegoric, miercuri 17 ianuarie, ora 18:00, la Centrul Sfinții Petru și Andrei. Alături de autorii fascinantului volum, au participat la dezbatere pr. lect. dr. Șerban Tarciziu, exeget al Noului Testament, director de departament și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti și prof. dr. Madeea Axinciuc, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, director al programului interdisciplinar de „Studii Religioase – Texte și Tradiții”, alături de un numeros public participant fizic și online.

Sr. Cristina Mareș a deschis dezbaterea introducând Cântarea Cântărilor (Shir ha-Shirim în ebraică) ca ilustrare poetică și simbolică a iubirii desăvârșite: Legământul sacru pecetluit de Dumnezeu cu poporul său dar și alegoria uniunii mistice dintre Isus Cristos și Biserică. La o primă lectură cartea este o epopee a iubirii, care de-a lungul celor opt capitole scurte, surprinde taina unei alianțe neclintite dintre Mire și mireasă. În timp ce tradiția atribuie paternitatea cărții regelui Solomon (Cântarea Cântărilor Rabbah 1,1), care a trăit în secolul al X-lea î.C., cercetătorii moderni notează numeroasele paralele literare cu alte poezii de dragoste și cântece de nuntă atât din Babilon, cât și din Egipt și sugerează o dată ulterioară a compoziției, probabil în jurul secolelor IV‒VI î.C.

Având în vedere natura plină de eros a Cântării Cântărilor, includerea sa în canonul biblic a fost o chestiune controversată. Se spune că rabbi Akiba – cu siguranță cel mai mare rabin al erei sale (sf. sec. I, începutul sec. al II-lea) – a afirmat că „în timp ce toate scrierile sacre sunt sfinte, Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor!” (Mishnah, Yadayim 3,5). Comentariile sugerează că afinitatea lui rabbi Akiba pentru Cântarea Cântărilor provine din înțelegerea metaforică a conținutului său, citind cartea ca pe o alegorie extinsă a relației de iubire dintre Dumnezeu și Israel. Într-adevăr, tradiția de-a înțelege această carte ca o metaforă pentru erosul divin, mai degrabă decât pentru cel uman, a continuat să inspire profund astfel de texte mistice din Zohar, precum și scrierile filosofului Maimonide, care spunea:

Care este modul corect de a-l iubi pe Dumnezeu? Ar trebui ca bărbatul să-l iubească pe [Dumnezeu]Adonai cu o iubire mare, copleșitoare, feroce, ca și cum ar fi bolnav din dragoste pentru o femeie, stăruind constant asupra acestui lucru…La asta se referă Solomon alegoric când spune: „Căci sunt bolnav de dragoste” (Cântarea Cântărilor 2,5), pentru că întreaga carte este o parabolă pe această temă. (Hilchot Teshuvah, 10,3)

Primul tratament alegoric complet, a continuat sr. Mareș, se regăsește în Targumul Cântării care interpretează textul ca alegorie a istoriei Israelului din timpul Exodului până la venirea lui Mesia și construirea celui de-al Treilea Templu, văzându-l astfel în rolul „celui iubit” pe Domnul și în rolul feminin pe Israel.

Continuând ideea, pr. Tarciziu a subliniat importanța unei lecturi atente a textului care practic nu are un fir narativ – doi tineri, un el și o ea, se urmăresc unul pe celălalt prin câmpuri verzi și văi pline de flori înmiresmate; entuziasmul lor de a fi împreună este palpabil, surprins poetic în dialoguri de iubire dintre cele mai pasionale. Într-adevăr, versul cel mai faimos din Cântare este: „Preaiubitul meu e al meu și a lui sunt eu!” [Dodi Li WaAni Lo] (2.16). Aspecul erotic e foarte viu, iar absența oricărei referințe la Dumnezeu face practic imposibilă orice încercare de-a rezuma cartea. Este util să revenim însă la ideea propusă de rabbi Akiba, fără a afecta frumusețea textului inițial. El a interzis nu un anume tip de lectură ci contextul ei nupțial, mult prea elocvent, spunând: „Cine va rosti Cântarea Cântărilor cu voce vibrată, în casa de ospăț a mirilor, profanând [poemul] în acest fel, acela nu are parte de lumea viitoare.” (Sanhedrin  12,10)

Cântarea cântărilor este considerată una dintre cele Cinci Megillot (Hamesh Megillot / Cele cinci suluri) care sunt citite la marile festivaluri. Este cântată în mod tradițional în sinagogă în timpul Paștelui, datorită legăturii sale tematice cu primăvara. Urmând tradiția mistică, există chiar obiceiul de a recita textul în fiecare săptămână în seara de Sabat, ca o reînnoire a jurămintelor iubitoare dintre Dumnezeu și poporul evreu. Așadar, a conchis pr. Tarciziu, această scriere trebuie citită cu toate cele cinci simțuri alerte și, nu în ultimul rând, cu inima.

În susținerea acestei argumentații doamna prof. dr. Madeea Axinciuc, a subliniat importanța înțelegerii ideii de alegorie în spațiul semitic, unde este văzută ca un lucru viu. Cântarea Cântărilor, este un mashal, o poveste care nu duce la altceva decât la ceea ce este. Iar interpretarea oricărei astfel de narațiuni are un prim sens literal, simplu, exterior, dar conține și multe alte sensuri interioare. Așadar nu există o ruptură între povestea de iubire dintre cei doi protagoniști ai poemului și unirea la care ajunge sufletul care-l iubește pe Dumnezeu. Iubirea este cea care înțelege frumusețea întregii lumi. Revenind la faptul că nu există nicio referință la numele lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor, trebuie spus că în Sfânta Sfintelor, Dumnezeu nu are chip, El se face prezent deplin deasupra Chivotului fară discurs. Este lumină, energie, forță infinită, Ein Sof.

Exegeza creștină a ales alegorizarea, a subliniat pr. Lucian Dîncă, Origen, Sf. Augustin, ceva mai târziu Sf. Bernard, toți au oferit o meticuloasă interpretare alegorică. De fapt spun Sf. Părinți, Shir ha-Shirim nu se referă la erosul lumesc, ci prezintă iubirea de ordin mistic dintre Isus Cristos și Biserică, dintre Logos și suflet. Origen este cel care a dat tonul acestor interpretări într-un sens profund spiritual, insistând asupra dorinței sufletului de a progresa ascensional spre desăvârșirea spirituală. Pentru el, conversia erotică a celui ce iubește și a celei iubite e o alegorie a unirii mistice a divinului cu Biserica și a sufletul individual.

Este important de menționat că o înțelegere alegorică nu a însemnat o negare completă a sensului literal al textului. Origen însuși a acceptat acest „sens simplu”, deși în plan secundar și doar ca fundament pentru alegorie. Pentru Origen, alegoria transcende literalul, deoarece relațiile conjugale dintre bărbat și femeie, deși sunt un dat divin, sunt doar o imitație diluată și fragmentată a unirii sufletului sau a bisericii cu Dumnezeu.  Ca atare, insistența asupra sensului simplu este riscantă pentru că poate diminua capacitatea sufletului de a recunoaște bucuria supranaturală a unirii cu Dumnezeu pentru care a fost cu adevărat menit.

Mistica face așadar focul erotic acceptabil. Această fervoare declamativă se integrează la Augustin singurei iubiri ce acceptă ardorile – cea dintre sufletul inocent al persoanei umane însetate de divinitate și Isus. Numai iubirea față de Mirele celest admite flacăra fără a-l distruge pe cel/cea care iubește.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

În mod surprinzător vorbim astăzi despre trei cărți ale lui Enoh: Enoh 1 ‒ versiunea etiopiană, apoi Enoh 2 ‒ versiunea slavonă, ambele fiind traduceri ale textului original care s-a pierdut. Teoretic traducerile se referă la aceeași poveste, dar ele sunt diferite. Mai mult, Enoh 3 este o cu totul altă relatare fiind scrisă mult mai târziu, direct în ebraică. Deși urmează modelul celor două traduceri nu este nici același autor și nici aceeași poveste, Cum explicăm atunci faptul că fiecare dintre cele trei cărți aduce o poveste nouă, actualizată cu evoluțiile personajului?

Cartea lui Enoh în literatura rabinică intertestamentară a constituit subiectul conferinței susținute de conf. univ. dr. Felicia Waldman, coordonatoarea Centrului de Studii Ebraice al Universității din București, colaborator al Școlii Biblice „Nazaret”, departamentul de iudaism. Dezbaterea a avut loc în cadrul Centrului de formare din Brașov, sâmbătă 16 decembrie, ora 10:30, într-o sală din incinta Parohiei Romano-Catolice Blumăna. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, foști studenți și masteranzi ai facultății noastre, și actuali masteranzi din al doilea an al grupei Comunicare Biblică și Eclezială.  Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice „Nazaret”.

În deschidere, dr. Waldman a precizat că înainte de-a vorbi despre Enoh, trebuie să cunoaștem contextul în care apare această poveste și anume cel al evoluției angelologiei în tradiția iudaică. Citim în textul biblic despre creaturile lumii divine. La început ele sunt descrise ca niște creaturi fantastice: combinații de animale ieșite din comun, grifoni (lei cu aripi), tocmai pentru a se diferenția de realitatea lumii vizibile. Se considera că există 10 categorii de îngeri și acestea rămân valabile de-a lungul istoriei, chiar dacă ierarhia lor se schimbă. La început cei mai importanți erau heruvimii și nu întâmplător în descrierea Chivotului Legii aceștia apar ca fiind păzitori (grifoni, în ilustrarea imaginii). Mai apoi, ierarhia se schimbă și mai importanți decât heruvimii ajung serafimii, dar în evoluția angelologiei cele 10 categorii rămân aceleași. Una dintre ele numită Bnei Elohim (Fiii lui Dumnezeu, cf. Gn 6, 2; 4), care îl conține pe Lucifer ‒ cel care avea asupra lui un smarald pe care erau înscrise secretele divine ‒ este cea a îngerilor care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Aceștia fiind îndepărtați din lumea divină se numesc Nefilimi (îngerii căzuți).

Legenda spune că aceștia au căzut pe pământ și au luat soții dintre fetele oamenilor și au dat naștere uriașilor din vechime (despre care se vorbește în mai multe legende din diverse tradiții, nu doar în tradiția iudaică). Acești uriași erau posesorii secretelor divine dar, odată cu căderea pe pământ a îngerilor și apariția noii generații, aceste secrete au fost ocultate, pervertite și nu au mai reprezentat cheia de citire a secretelor divine, devenind în cele din urmă informații generale. Această legendă alături de multe alte mituri face parte din tradiția iudaică în sens religios, nefiind considerată „în afară” ci parte integrantă din religie și din tradiție. Scopul fiind unul educațional, acela de a avea un model prin care să poată fi evaluate situațiile într-o tradiție viitoare.

În acest context al angelologiei trebuie văzută și demonologia pentru că inițial, în tradiția iudaică îngerii și demonii nu erau diferențiați. Ei sunt creaturi ale lumii divine și doar oamenii prin faptele lor îi determină să se manifeste ca îngeri sau ca demoni (adică să se manifeste pozitiv sau negativ). Mai târziu însă, sub influența celorlalte culturi cu care iudaismul a venit în contact (în special cea babiloneană și canaanită), s-a stabilit o ierarhie a demonilor care au căpătat nume și individualitate separată. S-au dezvoltat astfel o angelologie și o demonologie care sunt paralele. Fiecărui înger îi corespunde un demon pentru că iudaismul consideră că binele și răul sunt în oglindă. E opera noastră, umană, dacă determinăm să se manifeste o față sau cealaltă a oglinzii. În acest context se situează povestea lui Enoh, personajul biblic, care pentru faptele lui, pentru că a respectat poruncile divine, nu a murit ci a fost luat la ceruri (Gn 5, 24; Evr 11, 5). Acesta este de fapt motivul pentru care Enoh are un tratament special. Și de aici, s-a născut întreaga interpretare a personajului Enoh, care așa cum spune tradiția a ajuns în lumea divină și a devenit înger păstrându-și trăsăturile umane. În ce sens își păstrează umanitatea?

În primul rând pe tărâmul divin Enoh își păstrează înțelegerea față de oameni, și într-o prima fază este avocat al omului în fața lui Dumnezeu. Rolul lui însă evoluează devenind din ce în ce mai important în angelologie. În contextul în care poporul evreu a suportat multe vicisitudini, Enoh devine avocatul lui Israel. Ca atare, în ierarhia cerească ajunge în final să fie cel mai important dintre îngeri. Și așa cum ne spune tradiția, el este conducătorul liturghiei divine. Conform legii universale a corespondenței, „Ceea ce este sus este și ceea ce este jos, Ceea ce este jos este și ceea ce este sus”. În această idee, tradiția consideră imaginea Templului de la Ierusalim ca imagine a Templului Ceresc, a Palatului Ceresc al lui Dumnezeu. Această imagine a lumii celeste ca o curte regală cu toată organizarea sa ierarhică se dezvoltă în tradiția iudaică pe măsura  procesului de inculturație. În acest fel și angelologia are o evoluție ce influențează povestea lui Enoh, care capătă un nou nume: Metatron. Un nume adoptat care nu e de origine evreiască și a cărei proveniență rămâne necunoscută. Cert este că marchează evolutia personajului a cărui importanță crește în ierarhia angelică. El împrumută nu numai trăsăturile altor îngeri, ci preia cu totul pe îngerul Yahoel, cel mai important în ierarhie după căderea îngerilor și, pe care tradiția îl abandonează datorită numelui său prea apropiat de numele lui Dumnezeu („YHWH” pronunțat Yahweh). Așadar, Metatron e o combinație de Enoh cu Yahoel și trasăturile altor îngeri. Mai mult pentru a diferenția între cele două origini (Yahoel și Enoh ca personaj biblic) exista o diferenta de scriere a numelui Metatron (scris cu o literă în plus (w) sau fără „vav”). Această diferență fiind foarte importantă pentru lumea preocupată de angelologie. Așadar, conducătorul liturghiei divine este și intendentul Palatului, singurul care putea să spună numele lui Dumnezeu pe 7 voci și singurul care putea pronunța cele 72 de nume divine (create prin diverse combinații de consoane, nefiind practic cuvinte, vocalizarea lor este codificată).

Al doilea aspect foarte important al personajului este faptul că având origine umană își păstrează încheieturile. Astfel, este singurul înger care poate sta jos. Acest aspect este esențial pentru tradiția mistică. Pentru a exemplifica, Felicia Waldman a făcut referire la o parabolă foarte scurtă din Talmud, care spune că patru înțelepți au intrat în Pardes (Paradis ‒ joc de cuvinte pentru grădină sau rai): unul a intrat și a ieșit sănătos; altul a intrat și-a înebunit; un altul a intrat și a devenit eretic; ultimul a intrat și-a murit. Ideea este că acestea sunt de fapt cele patru rezultate posibile ale unei experiențe mistice. Poți ieși sănătos dacă știi tradiția, tehnicile, metodele de intrare în transă și de meditație și ascensiune spre Dumnezeu. Dacă ai toate aceste cunoștințe, conform tradiției poți să urci către și să cobori de la Dumnezeu ca pe o scară, fără niciun risc. Dacă însă nu înțelegi, nu ești în cunoștință de cauză, nu ești în posesia tehnicilor necesare, există două riscuri: să devii nebun sau eretic. De ce? Pentru că dacă intri nepregătit, fără informațiile sau tehnicile necesare, riscul este să îți pierzi mințile. Acest risc este dovedit medical în zilele noastre. Există de altfel o literatură medicală (valabilă pentru experiența mistică din mai multe tradiții nu doar cea iudaică) care arată că dacă intri într-o stare de transă necontrolată, sunt toate șansele să-ți pierzi memoria sau să nu mai ai contact cu realitatea. De asemenea, necunoașterea temeinică a detaliilor tradiției  presupune un alt risc și anume ca ceea ce vezi în experiența respectivă să te conducă la erezie. Riscul de a vedea lucruri în afara tradiției (care nu sunt parte din învățătură) în cele din urmă se numește erezie.

Sunt așadar mai multe interpretări pentru cel ce dorește să intre într-o astfel de experiență. Această persoană trebuie să fie avizată de ceea ce se poate întâmpla. Există 2 rezultate pozitive și 2 negative. Sunt pozitive variantele: celui care a intrat și a ieșit sănătos, și a celui care a intrat și a murit. În timp, a căpătat o mai mare importanță cel care a murit. Însă interpretarea morții este una inițiatică în sensul că odată ajuns acolo nimeni nu vrea să se mai întoarcă la limitele sale lumești ci dorește să rămână alături de Dumnezeu. În acest context este analizată și varianta negativă și anume erezia. Interpretarea a pornit de la imaginarul misticii iudaice și anume povestea biblică a lui Ezechiel, care în somn s-a ridicat la ceruri și a văzut un palat de cristal și un palat de foc în care a văzut tronul divin și carul lui Dumnezeu (Ez,1). Toată această descriere a constituit un model pe care îl regăsim și în cartea lui Enoh. El urmează același model al misticismului de tip iudaic reprezentat de Ezechiel. Orice experiență mistică iudaică echivalează cu această urcare către Dumnezeu și cu viziunea Templului de la Ierusalim (în ideea jocului dintre cele două imagini în oglindă: cerul și pământul). Cel care are o experiență mistică, a intrat în meditație și în transă și vede acest Palat divin și trece prin cele șase săli ale Palatului ceresc (ceruri), în cea de-a șaptea îl vede pe Dumnezeu. În călătoria lor, misticii urmăresc acest traseu. Iar în acest context, în parabola cu cel care a devenit eretic, interpretarea este că, trecând prin palate, el trece și prin angelologie. Ajuns în a șasea sală, unde stă Metatron și, văzându-l stând jos, el a crezut că există doi dumnezei, unul în cerul al șaselea și unul în al șaptelea, pentru că nu era suficient de bun cunoscător al tradiției și nu știa că Metatron are încheieturi și stă jos în al șaselea cer. Metatron poate fi și o capcană pentru cel ce intră în această experiență fără să cunoască temeinic tradiția. Pe de altă parte, pentru cineva pregătit pentru experiența mistică, Metatron poate servi drept ghid, pentru că având originea umană știe ce înseamnă pentru o persoană  această experiență. Există mărturii ale unor mistici care au trecut printr-o astfel de experiență și care spun că l-au invocat pe Metatron și au fost ghidați pentru călătoria lor în lumea divină. În tradiție, îngerul  călăuzitor pentru cel ce intră într-o astfel de experiență, se numește Maghid, tocmai pentru rolul său de ghid. Toate acestea fac să crească responsabilitatea fiecărei persoane, a fiecărui mistic față de ceea ce înseamnă detaliile tradiției. Povestea lui Enoh, a conchis dr. Waldman, este și ea un model, pe care misticii în mod special îl urmăresc, având în vedere că Enoh a reușit să obțină această bunăvoință a lui Dumnezeu de-a fi ridicat la ceruri, în loc să moară, pentru că a făcut tot ceea ce Dumnezeu aștepta de la el. Orice mistic speră să ajungă, dacă nu neapărat un înger, în mod sigur, la unirea cu Dumnezeu. Să se apropie de lumina divină și să pătrundă în ea. În tradiția iudaică, în general, Dumnezeu este privit ca lumină, energie, forță infinită (Ein Sof) și nicidecum ca o figură umană. În Enoh există așadar un deziderat pe care misticii încearcă să-l obțină. Această apropiere de Dumnezeu, angelică sau nu, sau altfel spus prin transformarea lui Enoh în înger sau pur și simplu prin intrarea în această lumină divină, este scopul oricărei experiențe mistice.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu; Adrian Surdilă

Darul neprețuit a lui Dumnezeu făcut sufletelor este viața veșnică iar experimentarea ei, se face prin moarte. Astfel, ajung fericiți toți cei care mor pentru lume în Isus Cristos prin Sacramentul Botezului, devenind proprietatea Lui. Nemurirea, devine bucuria tuturor creștinilor, care nu se va lua de la ei niciodată. Căci: „suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela.ˮ (Rom 8, 18)

Pentru această „glorieˮ și-au dat viața trei părinți Asumpționiști: Kamen Vitchev A.A., Pavel Djidjov A.A. , Josaphat Chichkov A.A. și episcopul Pasionist de Nicopole Msgr. Eugène Bossilkov, fiind aleși pentru nemurire în odum fidei. Au fost executați de către regimul comunist bulgar pe data de 11 noiembrie 1952, la orele 23:30, în Penitenciarul Central din Sofia, Bulgaria. Osemintele lor au fost date uitării într-o groapă comună, deoarece: ,,în ochii celor nepricepuți, păreau că mor și ieșirea lor era considerată o nenorocire, plecarea de la noi, distrugere, dar ei sunt în pace.ˮ (Înț 3,2)

Servul lui Dumnezeu Kamen Vitchev Ionkov A.A. (de 55 de ani) a fost superiorul Misiunii de Orient și al Seminarului din Plovdiv. Născut la data de 23 mai 1893 și martirizat în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1952 pentru fidelitatea sa față de Cristos și Biserică. Al doilea Martir a fost Servul lui Dumnezeu Pavel Iozov Djidjov A.A. (de 33 de ani) părinte econom Asumpționist al Misiunii de Orient și al Seminarului din Plovdiv, născut la data de 19 iulie 1919 și executat la aceeași dată și oră. Celor doi martiri li s-au alăturat: părintele Josaphat Andréev Chichkov A.A. (de 66 de ani), curatorul Bisericii Romano-Catolice de Varna-Bulgaria, născut la data de 9 februarie 1884 și episcopului Passionist de Nicopole-Eugène Bossilkov (de 52 de ani), născut pe data de 16 noiembrie 1900.

Care a fost motivul execuției lor?

1. Trădare și spionaj în contact cu misiunile anglo-americane, primind remunerație pentru aceasta și
2. Trafic de valută.[1]

Un adevărat complot împotriva sistemului comunist bulgar. Un fiasco premeditat și regizat à la carte de către autorități, care pe 29 septembrie 1952, au publicat în ziarul Rabotnicesko Delo capete de acuzare împotriva organizației catolice care a complotat și spionat în Bulgaria pentru răsturnarea regimului. Două caricaturi din 25, respectiv 27 septembrie 1952, aduceau acuzații grave Papei Pius al XI-lea: de spionaj, dezordine și sabotaj. Asumpționiștii au fost catalogați drept niște spioni ipocriți ai Vaticanului, care făceau trafic de arme.

Totul a fost premeditat, deoarece articolul apare înaintea lichidării lor. Protocolul de execuție a Servilor lui Dumnezeu este notat cu data de 11 septembrie 1952 și a fost pus în aplicare în conformitate cu art. 263 și 272 din Codul Penal. Aceștia au fost arestați de către Curtea Supremă a Republicii Populare Bulgare, doc. Nr. 452/52, departamentul 3, fiind ridicați de către autorități chiar din incinta mănăstirii. Sentința de execuție nr. 895a din data de 3.X.1952 a fost aplicată în prezența Procurorului Parchetului General de la Sofia, a medicului și a Directorului penitenciarului. Notificarea execuției a fost mai apoi prezentată Președintelui Consiliului de Administrație Municipală de la Sofia, fiind semnată un an mai târziu pe data de 28 ianuarie 1953 cu numărul: N 452.52.III. Cauza survenirii decesului a fost: plagă împușcată.[2] Pe data de 26 mai 2002, cei trei părinți Asumpționiști împreună cu episcopul Pasionist au fost beatificați de către Papa Ioan Paul al II-lea. Amintirea acestui eveniment a fost imortalizată printr-o placă comemorativă așezată în Piața Centrală din Plovdiv.

Pe 12 noiembrie 2023, începând cu orele 10:30, în Biserica Sfânta Înălțare a Domnului, membrii comunităților Asumpționiste din România, Franța și Italia, împreună cu Mons. Christo Proykov, episcop greco-catolic de Sofia, s-au adunat pentru a sărbători mucenicii martirizați.

În omilia sa, Preasfințitul Christo, a trecut în revistă istoria Asumpțiunii din Bulgaria care s-a întins până la Papa Pius al IX-lea, atunci când fondatorului congregației, Părintelui Emmanuel dʹAlzon i sa cerut să meargă în Bulgaria pentru a lucra la educarea copiilor, a tinerilor proveniți din familii sărace, precum și a unității creștinilor.  Pentru îndeplinirea acestei misiuni, Părintele dʹAlzon l-a delegat pe Pr. Victor Galabert A.A. în 1862 la Constantinopol pentru a vedea conjunctura. Astfel, în primăvara anului 1863 s-a deschis comunitatea fraților Augustinieni Asumpționiști. La scurt timp, pe data de 24 aprilie 1868, primele surori misionare sunt trimise în Bulgaria, unde deschid comunitatea Notre Damme de Bulgarie/ Sfânta Fecioară a Bulgariei. „După câțiva ani Frații și Surorile Asmpționiste au deschis mai multe școli, colegii, seminarii, unde au lucrat împreună. Au primit copii și tinerii din diferitele confesiuni. Nu conta religia din care făceau parteˮ– a concluzionat Preasfințitul Christo. Iată așadar marea trădare pe care Biserica Catolică a făcut-o regimului comunist bulgar… Slujba comemorativă, a  fost urmată de un agapae frățesc la care a participat întreaga comunitate greco-catolică adunată la acest eveniment. Papa Ioan Paul al II-lea spunea următoarele la ceremonia de beatificare: ,,Acest gest nu poate să nu aibă un caracter și o semnificație ecumenică. Poate că cea mai convingătoare formă de ecumenism este ecumenismul sfinților și al martirilor.ˮ ,,Fidelitatea curajoasă în fața suferinței și a închisorii de care au dat dovadă Părinții Djidjov, Kamen și Pavel a fost recunoscută de foștii lor elevi – catolici, ortodocși, evrei și musulmani -, de enoriașii lor, de membrii comunităților lor religioase și de colegii lor de închisoare. Prin dinamismul lor, prin fidelitatea față de Evanghelie, prin slujirea dezinteresată a națiunii, noii Fericiți se disting ca modele pentru creștinii de astăzi, în special pentru tinerii bulgari, care caută să dea un sens vieții lor și care doresc să îl urmeze pe Cristos.ˮ (din omilia Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia beatificării martirilor de la Plovdiv, duminică, 26 mai, 2002.)[3]  Martirii din Plovdiv: „au dat un exemplu bun întregului popor bulgar, prin modul lor de a lucra, prin fidelitatea lor, credința lor, simplitatea lor.ˮ- a concluzionat Presfințitul Christo Proykov. „Poate că cea mai convingătoare formă de ecumenism este ecumenismul sfinților și al martirilor.ˮ- Papa Ioan Paul al II-lea

„Speranța lor este plină de nemurire.ˮ (Înț  3, 4)

Achim Vasile

Masterand anul II. CBE

Credit foto/ prelucrare proprie: Positio Super Martyrio, Tipografia Guerra s.r.l., Roma 2002

https://www.vagabond.bg/45-years-roofless-prison-2592 accesat la data de 27.11.2023

[1] Positio Super Martyrio, Beatificationis seu Declarationis Martyrii Servorum Dei Petri Vitchev et Pauli Djidjov necnom Iosaphat Chichkov, Tipografia Guerra s.r.l., Roma 2002

[2] Idem 1

[3]Apostolic visit of His Holiness Pope John Paul II to Azerbaijan and Bulgaria, Homily of the Holy Father în https://www.vatican.va/content/john-paul-ii/en/homilies/2002/documents/hf_jp-ii_hom_20020526_beatification-plovdiv.html accesat la data de 17.11.2023, 22:23

Sinagoga, ca instituție, nu constituie doar o „inovație revoluționară” ci mai ales un act de cultură materială, care cuprinde idei, concepte și arta unei comunități care atingea cândva în România peste o jumătate de milion de suflete. Cultura și tradiția evreilor din România au evoluat în cadrul cultural local, devenind parte integrantă din acesta.

Istoria și tradiția sinagogală în România a constituit subiectul conferinței susținute de doamna conf. univ. dr. Felicia Waldman, coordonatoarea Centrului de Studii Ebraice al Universității din București. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 24 noiembrie, începând cu ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș,

În deschiderea conferinței dr. Waldman a precizat că în tradiția ebraică, sinagoga este un loc dedicat celor trei lucruri egale ca importanță: loc de adunare (casa adunării – Beit knesset), loc de rugăciune (Beit t’filah) și loc de educație (Beit midrash). Dacă pentru primele două, conexiunea cu sinagoga este aceeași până azi, în ceea ce privește școala, trebuie spus că până în secolul al XIX-lea aceasta era în interiorul sinagogii. Inițial  fiind chiar în interiorul clădirii, mai apoi situându-se în afară dar, în curtea sinagogii. Începând însă cu sfârșitul secolului al XIX-lea școlile au fost complet separate, în sensul că le corespundeau clădiri diferite situate oriunde în oraș.

Școala era inițial una religioasă, fiind o instituție dedicată băieților – și fetele învățau dar numai acasă. Școala începea la vârsta de 3 ani și dura 10 ani („școala primară”). În tradiția iudaică la  împlinirea vârstei de 13 ani, băiatul devine major (bar mitzvah – ceremonia și  actul de trecere de la copilărie la maturitate). Se pune întrebarea de ce este nevoie de 10 ani?  În primul rând  trebuie cunoscut faptul că în sinagogă, până în prezent, Tora e păstrată pe suluri de hârtie pânzată, scrise de mână, pentru ceremoniile religioase (există până astăzi scribi care scriu Tore). Desigur separat de ceremoniile religioase ea există și sub formă de carte ca oricine să o poată citi. De la începuturi până azi, Tora (pe suluri) este păstrată în scrierea fără separarea în cuvinte. Sunt 314 mii de litere la rând (doar consoane) care trebuie împărțite de cititor în cuvinte și vocalizate. Așadar acest deceniu de pregătire făcea posibilă citirea pentru testul de maturitate. Nu s-a consemnat în istorie ca cineva să nu fi trecut acest test, ceea ce demonstrează seriozitatea cu care toată lumea privea această învățătură. Școala nu se limita însă la cititul Torei, se învăța limba ebraică de cult, pentru citire și scriere, elemente de religie, tradiție și sărbători  iar  în plus, pentru că vorbim de comunități care erau în diverse locuri din lume, se învăța limba locală și, noțiuni de matematică de bază. Se poate spune că școala aceasta care pregătea pentru bar mitzvah era o pregătire pentru viață. Pentru evrei educația este esențială și s-a investit în ea ca în singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni atunci când ești gonit, expulzat, persecutat sau discriminat. După această școală cei care aveau posibilități puteau continua: liceul, diverse școli comerciale, și apoi facultatea dar, în zorii epocii moderne se putea face doar medicina la universitate în anumite țări, și abia din secolul al XIX-lea a fost posibilă înscrierea la mai multe discipline precum inginerie, arhitectură sau drept.

De-a lungul istoriei până în secolul al XIX-lea, comunitățile iudaice erau atât segregate (de majoritate) cât și auto-segregate pentru a-și putea păstra limba, obiceiurile, tradițiile, identitatea. În mod paradoxal antisemitismul a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului. I-a obligat permanent pe evrei să fie împreună, să încerce să depășească persecuțiile și discriminările, ajutându-se unii pe alții și păstrând tradițiile proprii (vechea tradiție) pentru că erau în afara societății majoritare.

Așadar era important să se întâlnească și să discute problemele comunității. În general comunitatea este prin definiție o structură democratică, în sensul că toată lumea este implicată în ce se întâmplă și nu există neapărat structuri de conducere. Există într-adevăr de-a lungul istoriei un conducător religios și un conducător laic (administrativ). De fapt singura structură de conducere era reprezentată de rabin sau liderul spiritual și de conducătorul administrativ. Restul erau societăți din structura interioară a comunității. Prima dintre societăți era Sacra care se ocupa de înmormântări. Cel mai important aspect la stabilirea unei comunități fiind construirea cimitirului, și asta pentru că în tradiția ebraică, omul când moare trebuie să fie îngropat în pământ, fără să mai fie deranjat până la venirea vremii de apoi. De acest aspect trebuie să se ocupe comunitatea. Așa, poate putem înțelege mai bine, a spus Felicia Waldman de ce statul Israelul a fost în stare să elibereze mii de teroriști pentru recuperarea unui singur corp neînsuflețit care trebuie îngropat așa cum se cuvine ca să poată aștepta venirea vremii de apoi. Sacra asigură așadar perpetuarea obligației privind grija pentru cei ce nu mai sunt. Din această societate făceau parte notabilii, cei mai bogați oameni ai comunității, și ei se ocupau de ritualuri și de costuri. Până astăzi Sacra se ocupă de înmormântări, totul fiind asigurat de comunitate în ideea că „în moarte toți suntem egali”.

În comunitatea evreiască pe lângă Sacra și școală funcționează orfelinatul, azilul de bătrâni, policlinica, asigurările sociale, dând posibilitatea membrilor care au nevoie de ajutor să-l primească din partea comunității. Dar trebuie spus aici că tradiția ebraică nu încurajează sărăcia în sensul dependenței de alții. Tradiția îndeamnă că dacă cineva are nevoie de ajutor trebuie sprijinit să se pună pe picioare și nu doar să supraviețuiască (nu asistat social pe viață). Și astăzi putem vorbi de existența acestor societăți în cadrul comunității dar unele lucruri s-au schimbat după cel de-al doilea război mondial. Referitor la școala pentru copii, acum ea este mixtă, este o singura zi pe săptămână, duminica, unde se învață lucruri de bază. În rest se merge normal la școală, după cum știm.

În ceea ce privește sinagoga ca loc de rugăciune, trebuie clarificat de la început faptul că nici locul și nici clădirea nu trebuie să respecte anumite reguli. După căderea celui de Al Doilea Templu, nu mai putem discuta de existență preoților (kōhănīm). Deși acest rol nu a fost preluat, cumva, în continuarea acestei categorii se situează rabinul sau conducătorul spiritual. Orice comunitate vrea un rabin înțelept și respectat – dar trebuie să înțelegem că acesta este un job. Înainte de a deveni rabin, el  merge la școală și urmează un program academic de specialitate pentru a căpăta aceasta calitate. Așadar, o comunitate își caută, își alege și își plătește rabinul. Acesta poate da lecții ca învățător, poate fi judecător, consilier matrimonial sau financiar, poate ține predici dar nu conduce rugăciunea. Aceasta este condusă de cantor.

Rolul rabinului este cel al înțeleptului. Când apare ceva nou, necunoscut, care nu e  menționat în Tora, el trebuie să explice acel lucru. Și poate face asta în două moduri: fie citind din Tora un pasaj care indică cum trebuie procedat, fie manipulând textul pentru a putea justifica ceea ce propune. Ambele variante sunt valabile atât timp cât sunt ancorate în Tora. Iar interpretarea odată acceptată de mai multă lume, devine tradiție. Practica devine regulă de viață. Până la urmă adaptabilitatea este cea care a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului atâtea mii de ani.

Ideea că sinagoga ca  loc de rugăciune nu are nevoie de o construcție sau structură predefinită își găsește justificarea și în faptul că înainte de căderea celui de al doilea templul existau sinagogi (case de rugăciune). Asta pentru că erau multe comunității evreiești în afara templului, pe drumurile comerciale sau la Roma și veneau la templu o dată pe an de Yom Kippur (cea mai importantă sărbătoare pentru iudaism) dar în timpul anului se întruneau în aceste case. Așadar, orice loc poate fi casă de rugăciune dacă,  într-o cameră se așază dulapul sfânt în care se află sulurile Torei iar dulapul este orientat spre Ierusalim.

Astfel se explică diversitatea foarte mare și a sinagogilor din patrimoniul românesc, construite în diferite perioade și contexte. Pentru exemplificare dr. Waldman a prezentat 5 exemple de sinagogi semnificative. Cea mai veche sinagogă din România fiind Sinagoga Mare din Iași (1671). Construcția a fost refăcută de curând dar nu mai este folosită ca sinagogă. Interiorul este complet modernizat, dedicat evenimentelor culturale. Este important de reținut faptul că din secolul al XVII-lea când a fost ridicată sinagoga, până în secolul al XIX-lea, în Moldova clădirile evreiești nu puteau fi mai înalte decât cele creștine. Dar, în interiorul unei sinagogi se respecta ideea separării femeilor de bărbați, iar în secolul al XVI-lea se ajunsese deja la o structură de separare numită „balconul femeilor”. Pentru a putea respecta ambele condiții, clădirea s-a construit din piatră, conform regulilor locale, dar în adâncime cu structura de separare în sol.

A doua ca vechime este Sinagoga de la Piatra Neamț (1766). Construcția este din lemn așa cum prevedeau regulile de atunci pentru clădirile evreiești. Ridicată pe locul unei sinagogi de piatră ea urmează aceeași structura în adâncime. Construcția devenită azi centru cultural, face parte din patrimoniul UNESCO fiind una dintre cele 2 sinagogi de lemn din Europa, păstrată cu toate elementele de construcție originală. Sinagoga poartă numele „Baal Șem Tov” (Cel cu nume bun), după porecla lui Israel ben Eliezer, fondatorul Hasidismului, curent de gândire mistică evreiască.  Baal Șem Tov s-a născut în Moldova, în jurul anului 1700, și se spune că a predicat în sinagoga din Piatra Neamț pe vremea construcției de piatră pe baza căreia avea să se ridice construcția din lemn pe care o vedem și astăzi.

Specific  celor 2 sinagogi  este faptul că altarul (Bimah-scena) e în mijloc. Ne imaginăm astfel că rugăciunea era condusă de cantor din mijlocul congregației. În tradiția ebraică, rugăciunea trebuie rostită de fiecare în parte, nu există deci preot în sensul creștin și nici în sensul intermediarului. Rugăciunea trebuie să fie sonorizată pentru a-l pune pe cel care se roagă în rezonanță cu Dumnezeu și într-un soi de transă pentru că prin rostire, zgomotul din jur dispare. În tradiția ebraică există această viziune talismanică asupra rugăciunii care rostită corect, cu voce, are valoare magică.

Sinagoga din Hârlău, județul Iași ( 1812) ‒ În secolul al XIX-lea, apare o noutate în sinagogă, în condițiile în care nu e voie să fie reprezentat chipul uman. Specifică zonei noastre (dar și în Republica Moldova și Ucraina) este pictura specială care începe să împodobească sinagogile. Este vorba de peisaje, (practic Ierusalimul, imaginea cetății), animale reale sau fantastice, în Bucovina vedem cerbii ‒ simbol hasidic, ei își schimbă coarnele ceea ce duce cu gândul  la reînnoire, renaștere – dar și animale din zona Orientului Mijlociu precum lei (simbolul lui Iuda și ulterior al întregului Israel) elefanți, cămile sau semne zodiacale. Mai mult, apar ilustrate instrumente muzicale. Importanța muzicii renăscute în hasidism fiind în corelație cu Tora (regele David mergea în fața oștirii cântând și dansând) iar instrumentele muzicale reprezintă cele 12 triburi ale lui Israel. Sinagogile pictate din Bucovina la fel ca renumitele sale biserici pictate sunt unice. Din păcate sinagogile nu sunt încă suficient  promovate.

Tempul Coral din București (1854-1866) ‒ este loc de rugăciune. Clădirea  reproduce în miniatură  o sinagogă din Viena – distrusă în Kristallnacht, 1938. Replica din București a fost  proiectată de același  arhitect vienez dar la scară mai mică. Clădirea prezintă elemente  de arhitectură maură (sefardă ‒ a evreilor spanioli) pentru că la Viena sinagoga aparținea comunității sefarde care era foarte importantă. La București însă, construcția a fost comandată după modelul vienez de comunitatea askenază (a evreilor de origine germană).  Interiorul de tip catedrală arată influență bisericilor creștine.

Sinagoga din Fabric, Timișoara – (1897-1899) este construită în stil eclectic, cu elemente neo-maure, gotice și elemente de stil neo-renascentist italian. Aspectul este de biserică, cu  interiorul pe modelul catedralei. Modelul vechi al scenei centrale s-a schimbat, structura  fiind foarte mult influențată de noul context și asta pentru că nu există nici o restricție privind arhitectura. Clădirea a fost clasată de curând în listele de protecție naționale ca monument istoric și urmează a fi reabilitată pentru a deveni obiectiv turistic și cultural.

În finalul prezentării doamna conferențiar a subliniat că în Transilvania sinagogile sunt mari, având ca model biserica din imperiu, pe tipicul majestuos ce evidenția statutul evreilor încetățeniți în 1867 în Ungaria, care aveau drepturi egale, deci fără limitări  în construcții. Spre deosebire, în Moldova sinagogile au rămas mici, restricționate de regulamentele de construcție. Deși din secolul al XIX-lea aceste restricții au dispărut, obiceiul a rămas același ca tipic moldovenesc al sinagogii. În sud, în Valahia comunitatea era mică, situată mai ales pe rutele comerciale dunărene: Drobeta, Calafat, Giurgiu. Existau puține sinagogi  mai degrabă erau case de rugăciuni și dintre acestea multe nu s-au păstrat. Deși istoria s-a schimbat – comunitatea evreiască din România fiind acum foarte mică – cu patrimoniul construit reprezentat de sinagogi, teoretic se mai poate face ceva. Dacă, așa cum s-a întâmplat la Timișoara, autoritățile locale se implică, ele pot contribui la păstrarea clădirilor și la transformarea lor în centre culturale de care să poată beneficia mai departe toții cetățenii și vizitatorii orașului.

Este evident că un patrimoniu fără o comunitate care depășește o anumită masă critică este extrem de vulnerabil. Dar o șansă decurge tocmai din mutația contemporană prin care arhitectura risipitoare de resurse a devenit generatoarea acestora. Mai mult se întrevede speranța că pot fi extinse și eforturile de cunoaștere și recunoaștere a bogatei tradiții culturale și religioase evreiești, care sunt parte integrantă a Patrimoniul Cultural Național și Universal.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

Biserica Romano-Catolică celebrează în fiecare an, pe 1 noiembrie, Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Originea acestei sărbători nu poate fi însă identificată cu exactitate. Pe 13 mai, în Bisericile Orientale era celebrată o zi pentru toți martirii. Prima atestare  a sărbătorii de pe 1 noiembrie datează de pe timpul papei Grigore al III-lea (+741), care a dedicat o capelă cinstirii Tuturor Sfinților. Astfel, Sărbătoarea Tuturor Sfinților a început să fie celebrată din anul 800, făcându-și apariția în calendarul englezesc încă din secolul IX. Sărbătoarea a fost stabilită definitiv de către papa Grigore al IV-lea pe data de 1 noiembrie.[1]

Multe persoane confundă Sărbătoarea Tuturor Sfinților care este pe data de 1 noiembrie cu Ziua Morților care se ține pe 2 noiembrie. Însă, sunt două evenimente complet diferite. În primul rând, sfinții slujesc lui Dumnezeu, se roagă necontenit, sunt ascultați, mijlocesc ajutor spre binele nostru, trăiesc pentru Dumnezeu și în unire cu El, îndeplinind voința Lui sfântă. În al doilea rând, Sărbătoarea Tuturor Sfinților a venit ca un răspuns dat celebrărilor păgâne. De exemplu, Romanii sărbătoreau pe 21 februarie Feralia în cinstea spiritelor celor decedați.[2] Binecunoscutul Haloween, sărbătorit azi pe 31 octombrie, înaintea zilei Tuturor Sfinților, își are originile într-o altă sărbătoare păgână numită Samhain, ținută de către celții din Britania și Irlanda.[3] Antica sărbătoare Samhain avea loc pe data de 1 noiembrie, când se credea că toții zeii lumii se făceau vizibili oamenilor.[4] Însă noi, care ne considerăm creștini, suntem chemați la celebrări sfinte.

Dumnezeu ne invită să: „Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfântˮ (1 Pt 1,16). Așadar, lui Dumnezeu nu-i plac jumătățile de măsură pentru că „Cine nu este cu mine este împotriva mea și cine nu adună cu mine risipește.ˮ (Mt. 12, 30). Starea de sfințenie a unei persoane este dată de prezența reală a lui Dumnezeu în viața sa. Pe de altă parte, am putea spune că nu există sfinți „pentru că toţi au păcătuitˮ (Rom 5, 12). Însă „cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristosˮ (Rom 5, 17) deoarece „nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Isus Cristos, căci legea Duhului vieții în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morțiˮ (Rom. 8, 1-3) întrucât Duhul „intervine în favoarea sfinților după voința lui Dumnezeu.ˮ (Rom 8, 27).

Isus Cristos este cel care este Sfânt în om! Astfel, titlul onorific de sfânt sau kadosh în ebraică, respectiv de – sanctus în latină, este folosit și atribuit doar lui Dumnezeu. În sfinți, noi nu cinstim persoana canonizată, ci manifestarea puterii lui Dumnezeu, care este mare în sfinții lui. Iată de ce sunt importanți sfinții: pentru că ei conțin urmele „ADN-ului lui Cristos”, în caracterul lor. Aceștia sunt „mama mea și frații mei!ˮ (Mc 3, 34-35), după cum-spune Isus. Ei sunt persoane care s-au lăsat îmbibate de prezența reală a iubirii continue a lui Dumnezeu. Pentru un creștin, sfințenia devine astfel normalitatea unei vieți autentice trăite pentru Dumnezeu, în conformitate cu voința Sa și nu după voința personală. Pentru că «Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!ˮ va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu care este în ceruri» (Mt 7, 21) iar „oricine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamăˮ (Mc 3, 35).

Așadar, trăind în strânsă legătură cu Dumnezeu, sfinții nu caută să placă lumii, ci lui Dumnezeu. Ei, nu caută voința lor, ci a lui Dumnezeu. Sfinții servesc și reprezintă interesele lui Dumnezeu pe acest pământ și în viața veșnică. Ei sunt ca niște luminițe aruncate în bezna acestei lumi sufocate de păcat. Sfinții s-au lăsat modelați precum aluatul în mâinile artistului „au fost torturați și n-au acceptat eliberarea, ca să dobândească o înviere mai bună. Alții, apoi, au primit batjocură și biciuire, ba chiar lanțuri și închisoare, au fost bătuți cu pietre, tăiați cu fierăstrăul. Au murit uciși cu sabia, au rătăcit în piei de oaie și de capră, în lipsuri, asupriți, maltratațiˮ (Evr 11, 35-38). Care a fost răsplata pe care au primit-o pentru acest devotament față de Cristos? Suferința! Sfințenie fără suferință nu există, iar cine dorește să preia trăsăturile înfățișării lui Cristos în totalitate, va trebui să se gândească de două ori, pentru că aceasta nu însemnă o viață fără griji.

Biserica de la începuturi a crezut că apostolii, martirii, îngerii și Fecioara Maria pot mijloci într-un mod special la Dumnezeu. Astfel, deja din primele secole ale creștinismului au existat suflete care au practicat virtuțile creștine în mod eroic. Martirizarea creștinilor a început deja din primul secol și a ținut până prin secolul al IV-lea, atunci când Împăratul Constantin a pus capăt prigoanei prin Edictul de la Milano și a permis ca necropola de la Vatican să devină loc de veci pentru creștini.[5] Primul martir al Bisericii a fost Sfântul Ștefan diaconul, dar să nu uităm nici de uciderea pruncilor nevinovați din ordinul lui Irod cel Mare, rege numit pentru evrei de către romani. Ar trebui să ne amintim de sfinți? Aceasta ar putea fi transformată într-o altă întrebare: Ar trebui să ne amintim de faptele Domnului? Da, ar trebui să ne amintim de tot binele pe care ni l-a făcut, prin sfinții săi. Dumnezeu are colaboratori – i-a avut pe Moise, David, pe Ilie și mulți alții. Isus Cristos a avut 12 apostoli, mai apoi 72 și  alții care i-au urmat.

Dumnezeu lucrează împreună cu cei care sunt deschiși spre El, care vor să contemple, să ia chipul și asemănarea Sa. Însuși Dumnezeu a fost cel care și-a protejat de cele mai multe ori sfinții, pentru că erau importanți pentru El. Aici să ne amintim doar de „arhanghelul Mihael, când se certa cu diavolul, disputându-și trupul lui Moiseˮ (Iuda 1, 7-9) sau de Isus Cristos când îl învie pe Lazăr din mormânt spunându-i „Lazăr, vino afară!ˮ. Astfel „sfințiiˮ ajung să fie cinstiți și înălțați la rang de sfințenie de însuși Dumnezeu. De aceea se potrivesc foarte bine în acest context cuvintele Tatălui ,,Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare, Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurămˮ (Lc 15, 22-23). Dacă Dumnezeu îi cinstește pe cei ce îl slujesc, și noi avem obligația de a-i cinsti în mod corespunzător. Iar titlul de sfânt acordat de către Biserică unei persoane nu aduce nimic nou cuiva care deja este ca atare. Doar autentifică lucrarea lui Dumnezeu și apără poporul de falsități.

Ziua Tuturor Sfinților celebrată de către Biserică în fiecare an pe 1 noiembrie reprezintă nu doar sfinții care au fost canonizați și recunoscuți în mod oficial ca atare, dar mai ales cei anonimi, pe care nu-i cunoaște nimeni.

Binecuvântat să fie Dumnezeu în toți îngerii și sfinții săi!

Achim Vasile

Masterand anul II. CBE

Foto credit: allaquerciadimamre.it

[1] cf. „All Saints Dayˮ, Encyclopaedia Britannica Online, https://www.britannica.com/topic/All-Saints-Day accesat la data de 26.10.2023, 21:40

[2] cf. ,,Feralia (21 February)ˮ, https://imperiumromanum.pl/en/roman-religion/roman-feasts/feralia/ accesat la data de 27.10.2023, 16:03

[3] cf. „Halloweenˮ, Encyclopaedia Britannica Online, https://www.britannica.com/topic/Halloween accesat la data de 27.10.2023, 16:08

[4] cf. „Samhainˮ, Encyclopaedia Britannica Online, https://www.britannica.com/topic/Imbolc accesat la data de 27.10.2023, 16:48

[5] Kovács Gergely, Szentéavatás régen és ma, Budapest 2014, 26

„Isus Cristos, așa cum ne arată Sfânta Scriptură, este Cuvântul lui Dumnezeu pe care trebuie să-L auzim, în care trebuie să ne încredem și căruia trebuie să-i dăm ascultare în viață și în moarte.”

Karl Barth (Church Dogmatics, IV.3.i, p. 86)

Logosul este categoria supremă a înțelegerii activității revelatoare a Dumnezeului Triun, așa cum ne arată Prologul Evangheliei după Ioan. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu fiind vizibil atât în ordinea creației, în mesajul profetic către poporul Său, în persoana Sa întrupată și în lucrarea Sa, cât și în răspunsul de credință al comunității la gloria Sa revelată.

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu iar raportul nostru cu acest Cuvânt viu se instaurează atunci când îl citim și îl asumăm prin credință. „Cercetarea Scripturilor”presupune așadar, deopotrivă accesul la întreaga Biblie și disponibilitatea noastră de-a urma calea pe care ne conduce (Fp 17, 11; In 5, 39). Se pune așadar întrebarea dacă astăzi, în pragul celei de a 4-a revoluții industriale, când accesul la cunoaștere pare nestingherit, putem să ne considerăm creștini fără a citi Biblia?

Importanța Cuvântului lui Dumnezeu pentru viața spirituală a constituit subiectul conferinței susținute de pr. conf. dr. Lucian Dîncă, din perspectiva exegetului creștinismului timpuriu și al studiilor patristice și bizantine. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 27 octombrie, ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, cea care cu multă grijă îndrumă activitatea școlii biblice de aproape 17 ani.

În deschiderea conferinței, pr. Dîncă a afirmat că prezentarea sa este centrată pe documentul papei Francisc Aperuit Illis, un motu proprio care stabilește ca Duminica a III-a din timpul liturgic de peste an să fie dedicată Cuvântului lui Dumnezeu. Papa introduce astfel o tradiție nouă în Biserica Catolică, dând indicații pastorale episcopilor pentru ca această zi să fie implementată în inima credincioșilor și aceștia să atingă prin lectură Cuvântul Domnului. Pr. Dîncă a explicat că este sensibilizat de fiecare dată când se iau astfel de decizii pontificale. Așa cum s-a întâmplat când papa Benedict a proclamat Anul credinței și am meditat în particular Crezul niceeano-constantinopolitan sau când papa Francisc a implementat Anul milostivirii și ne-am familiarizat cu milostivirea. De ce ajung papii la asemenea decizii? A întrebat retoric părintele conferențiar. Cu siguranță, motivul e că undeva există o lacună.

Pentru a înțelege mai bine problematica, a continuat, trebuie să pornim de la obstacolele care ne împiedică să vizualizăm Cuvântul lui Dumnezeu sau Biblia. Timp de 7-8 secole aceasta a fost unica carte a creștinilor. Foarte mulți o învățau pe dinafară de la un cap la altul: în limba ebraică Vechiul Testament și în limba greacă Noul Testament. Cuvântul Domului era „stânca”. După această perioadă însă, au apărut provocările. În acest context, Biserica a retras din mâna credincioșilor Cuvântul Domnului. Iar odată luată Biblia din mâna credincioșilor trebuia înlocuită cu un altceva. Așa devenim martori începând cu mileniul al II-lea, la aparițiile mariane, devoțiuni, pelerinaje la moaște, tradiții și superstiții care s-au suprapus unele peste altele în multe văluri peste Cuvântul lui Dumnezeu. Și au fost atât de bine implementate în trăirea credincioșilor încât erau convinși că toate se găsesc în Biblie. Aceste obstacole au dăinuit de-a lungul veacurilor până la Conciliul Vatican II, în 1962. Conciliarii și-au dat seama că în rândul credincioșilor Biblia nu este cunoscută. Credincioșii nu mai știu Cuvântul Domnului. Astfel a apărut Dei Verbum, documentul care a promulgat pentru prima dată în creștinismul occidental ideea că nu putem fi creștini fără a cunoaște Biblia. Papa Francisc în Aperuit Illis evocă Dei Verbum prin celebrul citat din Sf. Ieronim „Cine nu cunoaște Scripturile nu-l cunoaște pe Cristos”. (In Is. Prol).

Deși Dei Verbum a fost marea realizare a Conciliului Vatican II în redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu, se pare că episcopii, nu au reușit să implementeze decizia în rândul credincioșilor. Așa cum s-a mai întâmplat în istorie, la conciliul de la Niceea I din 325, când s-a proclamat termenul cheie al credinței creștine prin cuvintele „Fiul este consubstanțial cu Tatăl” și a fost înscris în Crez, odată întorși acasă, părinții conciliari nu au mai predicat asta. Abia după 25 de ani, Sf Atanasie de Alexandria avea să scrie o lucrare pentru a explica credincioșilor acest termen. În același mod, putem spune că după 60 de ani de la Conciliul Vatican II, papa Francisc prin Aperuit Illis cheamă la acțiune.

Problema care mă frământă când mă gândesc la credincioșii noștri, a subliniat pr. Dîncă, este răspunsul pe care îl dăm la întrebarea lui Isus:„ Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc 18, 8). Biblia este cartea noastră de credință, dar atât timp cât vom sta departe de Cuvântul Domnului și nu vom face o obișnuință zilnică din a ne hrăni cu asta, suntem departe de a-l cunoaște pe Cristos.

Răspunzând parcă la întrebarea devenită paradigmatică, ce se intuia pe chipurile noastre, „Eu /noi ce trebuie să facem?”, părintele a vobit despre cele trei provocări referitoare la vestirea Cuvântului Domnului: schisma, erezia și păcatul ce se află la originea celorlalte două. De-a lungul veacurilor creștinii au avut Biblia drept scut împotriva schismei, ereziei și păcatului. Astăzi, ne-am obișnuit atât de mult cu schisma încât nu mai simțim că ne face rău. În secolul al IV-lea însă, pentru Sf. Augustin schisma era un păcat grav pentru că e împotriva spuselor lui Isus, „ca toți să fie una…, pentru ca lumea să creadă” (In 17, 20-21). Așadar unitatea creștinilor, a accentuat pr. Dîncă, ar trebuie să ne preocupe atât de tare încât să n-avem somn.

Părintele a arătat în continuare importanța cunoașterii Logosului pentru devenirea noastră spirituală, în conexiune cu documentul papei Francisc Aperuit Illis care face referire la cuvintele evanghelistului,,,le-a deschis ochii”(Lc 24). Luca se folosește de acest episod al lui Isus Înviat ce se arată celor doi discipoli care merg spre Emaus pentru a transmite auditoriului său (format din credincioși ai națiilor păgâne, care nu cunoșteau iudaismul), modul în care creștinii înțeleg să celebreze liturghia, adică misterul Pascal. Astfel Luca arată că în acest episod se află ritul derulării liturghiei creștine. Acesta este și ritul pe care Conciliul Vatican II l-a redescoperit în reforma liturgică din 1962-1965.

Textul biblic pus în iconografia artei bizantine sugerează demersul nostru liturgic în a-l recunoaște pe Isus, sau altfel spus, explică pedagogia lui Isus care ia de mână pe cel necăjit și-l conduce pe cale cu atâta gingășie încât la final, acesta să rămână doar cu credința sa. Acesta este momentul (Lc 24, 30-31) când Isus cel Înviat stă cu cei doi discipoli la masă, frânge pâinea dăruindu-le, și le deschide astfel ochii spre a-l recunoaște. Liturghia noastră începe din momentul trimiterii noastre din biserică. După ce ne-am hrănit, am descoperit acel ceva, ne-am încărcat cu credință, acum e rostul nostru să facem liturghia în lumea în care trăim (sacerdoțiul comun). Toată această mărturie se dă în biserică. Maica Domnului, este Icoana Bisericii este cea care primește în ea Cuvântul și-l oferă umanitații și, este cea care crede. „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”(Lc 1, 45). Biserica mărturisește apoi, până la sfârșitul veacurilor, Cristos a Înviat! Acesta este demersul propus de papa Francisc în Aperuit Illis pentru a ne convinge că trebuie să citim și noi Cuvântul Domnului și să-L facem normă de viață.

A ne familiariza așadar cu Cuvîntul Domnului, a concluzionat pr. Dîncă, înseamnă a citi din Scriptură zilnic, înseamnă a urma exemplul lui Ioan, adică a ne apleca cu capul pe pieptul Domnului. Până atunci suntem încă săraci și lipsiți de substanța care dă coloană vertebrală creștinismului ‒ Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu e cuvânt omenesc ci este Cuvântul Divin. Nu este un cuvânt într-o carte ci este o persoană ‒Isus Cristos!

Ajunși la finalul prezentării părintelui Dîncă, răspunsul mult așteptat la întrebarea noastră Ce trebuie să fac/facem pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu?” a venit ca o adiere. Când Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și Îl lăsăm pe Dumnezeu să vorbească, atunci vom ajunge să înțelegem că al Său Cuvânt pentru noi nu este Da și Nu, ci în cele din urmă și pentru totdeauna este Da în Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos (2 Cor 1, 18-20).

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

Inteligența Artificială (IA) a pătruns în viețile noastre la niveluri fără precedent. Se vorbește tot mai mult despre faptul că reprezintă a 4-a revoluție industrială. Consecințele sunt uriașe pentru modul în care muncim, ne trăim viața și relaționăm unii cu alții. Posibilitatea ca mașinile să dobândească inteligență reală în viitorul apropiat este din nou în prim-planul dezbaterii. Această posibilitate ridică o serie de întrebări fundamentale – etice, filosofice și nu în ultimul rând teologice – despre natura inteligenței, personalitate și chiar dreptul umanității de-a se angaja într-un astfel de proiect cu consecințe nebănuite.

Un subiect important în dialogul științific și teologic despre IA este cel al imago Dei, creația omului după chipul lui Dumnezeu. Legătura sa cu IA ar putea părea surprinzătoare la început, dar cele două sunt legate în cel puțin două moduri. În primul rând, crearea ființelor inteligente de către oameni trasează paralele inevitabile cu creația divină a oamenilor. În al doilea rând, apariția pe scena istorică a inteligenței non-umane ridică întrebări cu privire la ceea ce înseamnă pentru oameni să fie după chipul lui Dumnezeu și, dacă e posibilă includerea IA în domeniul de aplicare al imago Dei?

Interacțiunea dintre religie și IA are loc zilnic în aproape toate părțile lumii. Dar IA face ceva mai mult cu religia decât să ofere doar suport tehnic. Cercetătorii în religie și teologie, inclusiv în studiile Bibliei ebraice, simt urgența angajării în IA pentru că aceasta confruntă unele dintre cele mai importante idei religioase și raționamente teologice.

În ce măsură evoluțiile actuale din științele informației (și biologie) se opun înțelegerii teologice a ceea ce înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu? Este bine sau este rău ca oamenii să creeze agenți artificiali? Dacă IA ar prelua vreodată controlul asupra lumii, ar fi un lucru rău? Pot oamenii să comită crime sau să păcătuiască împotriva roboților? Și invers, ar putea roboții să comită păcate și să fie trași la răspundere? Desigur, nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, dar ele trebuie totuși puse.

La Universitatea din Lund, Suedia, în cadrul Centrului pentru teologie și studii religioase, se desfășoară un proiect de cercetare ce abordează relația dintre narațiunile despre IA și narațiunile despre creație din cartea Genezei. Autorul proiectului este dr. Blaženka Scheuer, profesor asociat și director secund al Departamentului de Studii Biblice, președintă a Societății Exegetice Suedeze. Dr. Scheuer analizează conceptele fundamentale (imago dei / hominis, identitate personală) care stau la baza întreprinderii de a crea o entitate care poartă o esență a creatorului, dar care este fundamental diferită de creator. Contribuția sa exegetică își propune să reflecteze asupra dinamicii păcatului, a binelui și a răului într-un viitor tehnologic caracterizat de implementarea inteligenței artificiale în societate.

Preocupările mele pentru înțelegerea și aprofundarea acestui tip de abordare exegetică, m-au condus către cercetările doamnei dr. Blaženka Scheuer cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc și să discut, luni 18 septembrie a.c., ora 11:00, la sediul departamentului de studii biblice al Universității din Lund  (LUX-centre, Helgonavägen 3, entrance B).

Încă de la începutul întâlnirii Dr. Scheuer, a ținut să clarifice de ce numește contribuția sa la proiectul de cercetare ca fiind exegetică: „Analiza mea asupra subiectului se bazează pe narațiunea creației din Gn 2-3 pentru a identifica modurile în care rezonează cu discursul actual al IA”.

Povestea Edenului, am intervenit eu, a fost interpretată în moduri diferite în tradiția religioasă, în literatură și în artă. În prezent când ne aflăm la începutul celei de-a 4-a revoluții tehnologice, cum putem înțelege povestea Edenului în sensul dinamicii binelui și răului, într-o lume caracterizată de crearea IA și implementarea acesteia în societate?

În primul rând, a spus dr. Scheuer, povestea creației oamenilor din Gn 2-3 demonstrează că actul creației oamenilor – acea remarcabilă unire a divinului și a teluricului, a mișcării și a materiei, acea creație extraordinară a ceva care este asemănător Creatorului, dar nu întocmai – este bun, nicidecum nu este rău. Dumnezeu nu a creat o perfecțiune sterilă, ci o lume deschisă spre îmbunătățire, dezvoltare și upgrade. Primul upgrade în Eden a dus la crearea animalelor (Gn 2, 19), iar al doilea la împărțirea omului în două și la crearea cuplului uman (Gn 2, 20-21). Ultimul upgrade din Eden a avut consecințe serioase, rezultând într-un fel de singularitate teologică dincolo de care oamenii au fost capabili să se dezvolte fără ajutor divin.

Aceasta conduce la al doilea argument și anume că riscurile sunt inerente oricărui proces de inovare, nu mai puțin în crearea imaginii unui creator care cunoaște binele și răul (Gn 3, 22). De ce Dumnezeu a fost dispus să-și asume un astfel de risc este o întrebare la care autorii și editorii Bibliei ebraice se pare că nu au răspuns.

În al treilea rând, a continuat, nu răul a fost cauza, și nici singurul efect al auto-upgrade-ului agenților creați. Ca atare, uzurparea cunoașterii divine și pierderea vieții veșnice din Gn 2-3 nu este tocmai un exemplu al comiterii unui rău sau păcat uman, ci mai degrabă este un exemplu al imprevizibilității inerente oricărui sistem care combină divinul și teluricul. Problema celor 2 oameni din povestea Edenului nu era răutatea lor, ci competența lor, a accentuat Blaženka Scheuer, parafrazând faimoasa evaluare a lui Stephen Hawking despre pericolele IA. Oamenii încercau să optimizeze o funcție pe care Creatorul a programat-o pentru ei. Odată ce competența lor a sporit, imprevizibilitatea umană s-a amplificat, așa cum se arată în povestirile despre evoluția umană din Gn 4-11. Pe de o parte îi avem pe fiorosul Cain (Gn 4, 8), pe răzbunătorul Lameh (Gn 4, 23-24) și răutatea omenirii (Gn 6, 5). Pe de altă parte, avem viețile și faptele lui Abel, Enoh și Noe, ale căror scopuri au fost aliniate cu cele ale Creatorului. Binele, este de asemenea, un efect al cunoașterii amplificate.

Nu există așadar niciun motiv să credem că dinamica fundamentală a binelui și a răului se va schimba în viitorul tehnologic. Răul este, prin urmare, un factor cu care orice creator trebuie să se confrunte. Odată ce regula de siguranță a Edenului a fost încălcată și oamenii au fost expulzați din grădină, a fost necesar un nou set de reguli al Creatorului, pentru a-și ajuta creația să se țină la distanță de haos și de rău. Dinamica binelui și răului rămâne aceeași, a subliniat dr. Scheuer,  dar noțiunea de păcat este probabil să găsească noi înțelesuri în efortul nostru de-a ne asigura că sistemele IA continuă să funcționeze sub control uman.

Povestea Edenului citită în lumina percepută de Blaženka Scheuer, ne concentrează atenția nu atât pe problema păcatului cât mai ales pe momentul originar al pierderii prezenței protectoare a lui Dumnezeu. Sau altfel spus ne arată diferența dintre o viața în prezența lui Dumnezeu și o viață fără El, instruind cititorul să nu ia niciodată ca pe un dat prezența lui Dumnezeu, ci să o caute în mod repetat, mereu.

Dacă implicarea teologilor în provocările ridicate de cercetarea IA a fost până acum destul de limitată (deși unele subiecte, cum ar fi similitudinea și diferența dintre viziunile singulariste asupra viitorului și escatologia religioasă au fost abordate cu argumente solide și concluzii destul de clare) transformările radicale pe care implementarea IA le provoacă deja societății noastre și relațiilor dintre noi, au nevoie de o evaluare teologică profundă.

La întrebările ce se nasc nu suntem imuni mai ales cei ce suntem studenți la teologie (la licența, master sau doctorat). Iar găsirea unui răspuns înseamnă efortul de cercetare la finalul căruia lucrările noastre să constituie acea mică piesă pe care o așezăm în mai marele puzzle al cercetării teologice.

E timpul să luăm în considerare pentru lucrările noastre de disertație întrebări care pot clarifica concepte fundamentale. Ce înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu? Există limite ale creativității umane? Sunt oamenii mai mult decât o colecție de date? Teologia ne va furniza acel insight semnificativ care să contribuie la dialogul interdisciplinar privind ceea ce ar trebui să urmărim în crearea inteligenței artificiale.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: © www.ctr.lu.se;

©alina pelteacu

,,Strigaţi de bucurie către Domnul,

toţi locuitorii pământului,

slujiţi Domnului cu bucurie,

veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie!

 Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!

El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale.

 Intraţi pe porţile lui cu imnuri de laudă, intraţi cu laude în casa lui!

Lăudaţi-l şi binecuvântaţi numele lui!

 Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie

şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie“. ( Psalmul 100 )

Cea mai vârstnică persoană aflată în viață, consemnată în Cartea Recordurilor pe anul 2023 este o femeie de 116 ani și 191 de zile, pe nume Maria Branyas Morena din Spania. Călugării Asumpționiști chiar dacă nu au intrat în Cartea Recordurilor, au marcat Istoria Bisericii Catolice din România. Primii călugări Asumpționiști veniți în România la Blaj începând cu anul 1923 fiind: Pr. Evrard, și Pr. Ademar Mercks. La 100 de ani de când sunt prezenți la noi în țară și de 178 de ani de la înființare de către Părintele Emmanuel d̕ Alzon, Asumpțiunea este prezentă în 33 de țări cu 950 de membrii din toată lumea. Aceasta datorită faptului că: ,,Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie.“

Jubileul celor 100 de ani de Asumpțiune în România a fost deschis vineri, de ziua comemorativă a Sfintei Fecioare Maria Îndurerate printr-o serie de colocvii la Centrul Sfinții Petru și Andrei din București, la care au participat ÎPS Aurel Percă Arhiepiscop Mitropolit de București, Secretarul Eparhial Pr. Gabriel Popa, Vicarul Episcopal Pr. Daniel Bulai, Pr. Vicar General Benoît Bigard A.A., Directorul Centrului Sfinții Petru și Andrei Pr. Iulian Dancă A.A., fostul Superior General al Congregației Părinților Augustinieni Asumpționiști Pr. Benoît Grière A.A., 12 preoți și oaspeți din țară și de peste hotare, printre care amintim: cercetătorul Dr. Olivier Delouis din Paris și Profesorul Jean Noël de la Universitatea din Nancy. De la ora 12:00 a urmat Sfânta Liturghie prezidată de ÎPS Aurel Percă Arhiepiscop Mitropolit de București, iar predica a fost ținută de Pr. Vicar General Benoît Bigard A.A. Atmosfera din capelă a fost una luminoasă, plină de har dumnezeiesc și prezența Fecioarei Îndurerate.

De la ora 14:30 până pe la ora 17:30 Părintele Lucian Dîncă a condus oaspeții aflați la București prin locurile istorice care au marcat istoria Asumpțiunii (catedrala romano-catolică, greco-catolică, Patriarhia Ortodoxă, etc…) Apoi, de la ora 18:00 a urmat un concert de trio chitară susținut în capela mănăstirii.

Ziua următoare, pe 16 septembrie 2023, la ora 7:30, comunitatea Asumpționistă și oaspeții ei au pornit cu autocarul spre Blaj. Primul popas a fost la Curtea de Argeș unde au fost primiți în jurul orei 10:00. Palatul Arhiepiscopal și mănăstirea ortodoxă din Argeș a lăsat o urmă profundă în conștiințele celor prezenți datorită ospitalității și deschiderii venite dinspre partea ortodoxă. În timpul vizitei, părinții Asumpționiști au fost invitați să consemneze câteva gânduri în Cartea de Onoare a Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Un moment istoric. Biserica este întreagă, atunci când are doi plămâni sănătoși: cel oriental și cel occidental. Cei doi plămâni ajută la respirația profundă a creștinismului și formează Trupul întreg și nedivizat a lui Cristos. După vizita făcută la mănăstirea ortodoxă, pelerinii au celebrat Sfânta Liturghie în biserica romano-catolică „Sfântul Nicolae” din Curtea de Argeș, fiind primiți cu deosebită căldură de parohul acestei comunități, Pr. Iojă Nicolae, apoi și-au continuat pelerinajul spre Blaj, unde au ajuns pe la ora 19:00, trecând prin Cisnădioara.

Duminică 17 septembrie 2023 începând cu orele 8:45 în Catedrala Greco-Catolică Sf. Treime din Blaj, Comunitatea  Asumpționistă și pelerinii au fost primiți cu multă căldură de către Episcopul Auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș-Preasfințitul Cristian Dumitru Crișan în cuvintele: ,,Ne bucurăm tare mult!“. Sunt 100 de ani plini de emoții și istorie ce nu pot fi șterși. Este locul de unde Asumpționiștii și-au început activitatea de sprijin a Bisericii Greco-Catolice. Nume precum: Pr. Evrard A.A., și Pr. Ademar Mercks A.A., Pr. Bernard Ștef A.A., Pr. Gigi A.A., Pr. Cornie Nelissen A.A., sunt vii și astăzi în memoria credincioșilor. Iar acest lucru sa observat prin modul de primire de care s-au bucurat frații. Trăiri de emoție și de bucurie au infuzat sufletele celor prezenți. După sfânta liturghie care a fost transmisă live pe TVR 3, a urmat în jurul orei 11:15 vizita la Capela Arhiereilor, unde se află înmormântați marii episcopi greco-catolici. A urmat un pelerinaj la Sanctuarul Fecioarei Maria a Săracilor de la Cărbunari de lângă Blaj. Istoria acestui Sanctuar începe în anul 1933 la Banneux în Belgia, unde Fecioara Maria i-a apărut unei fete de 12 ani. Ea sa prezentat ca fiind Fecioara Săracilor și i-a indicat acestei fete un izvor tămăduitor unde a dorit să-i fie construită o capelă. Părintele asumpționist Ademar Mercks A.A. a fost cel care a construit la Cărbunari în anul 1937 o copie fidelă a capelei din Belgia. Pe 5 iunie 1938, capela a fost sfințită de către Mitropolitul Alexandru Niculecu. Până prin anul 1948 aici s-au organizat pelerinaje care mai apoi au fost interzise odată cu venirea regimului comunist. După 1990, pelerinajele au fost reluate tot cu sprijinul unui călugăr asumpționist: Pr. Bernard Ștef A.A. Acest loc a fost ridicat la rangul de Sanctuar Arhiepiscopal Major al Bisericii Greco-Catolice de către cardinalul Lucian Mureșan în anul 2014.[1] Membrii comunității Asumpționiste au fost primiți de către Rectorul Sanctuarului Pr. Petru Dumitru, care a prezentat istoricul acestui loc binecuvântat și ascuns în taina peisajului mirific al dealurilor în care rugăciunea și pacea rezonează cu inima. Este locul de întâlnire cu Fecioarei Maria a Săracilor de toate categoriile: materiale și spirituale deopotrivă. În acest loc Mama Săracilor își așteaptă copii acasă, în oaza păcii pentru a le oferi speranță, iubire și alinare.

După vizita făcută la Sanctuar, a urmat masa de prânz iar în jurul orei 16:00 au început mărturiile celor care au fost marcați de personalitățile istorice ale Asumpțiunii. Din aceste mărturii aș prezenta două.

Pr. Cristian Barta, Decanul Facultății de Teologie Greco-Catolică a Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca a subliniat faptul că ,,Venirea călugarilor la Blaj in 1923 a avut un rol de formare a preoților.“ ,,Prezenta părinților asumpționiști la Blaj a însemnat mult pentru mine.“ ,,Dacă ne gândim la contribuția asumpționistă, iată, în perioada interbelică, cu toții suntem de acord că a fost importantă. Au dat lumii sau au insuflat o nouă spiritualitate compatibilă“ ,,au format caractere, au contribuit la rezistența bisericii greco-catolice în timpul persecuției comuniste. Rolul lor fiind mai important după 1989.“-a concluzionat părintele Cristian.

Sora terțiar asumpționistă Ceșa Doina, din Cluj-Napoca, la cunoscut personal pe părintele  Bernard Ștef care a consacrat-o în casa părintelui Gheorghe Gherman. Din mărturia ei am putut descoperi figura terțiarei Sângeorzan Maria, care ia influențat benefic decizia de a intra la asumpțiune. ,,Pelerinajele făcute la Medjugorje cu Sângeorzan Maria au contribuit și ele la întărirea credinței mele, m-au apropriat mai mult de Biserică, de Isus și Fecioara Maria rezultând cu participarea mea zilnică la Sfânta Liturghie.“,,Înaintea depunerii solemnă a voturilor, nu am cunoscut alți asumpționiști în afară de părintele Bernard Ștef și Maria Sângeorzan.“– a concluzionat doamna Doina.

Încheierea mărturiilor a fost încununată de un buchet muzical susținut în Catedrală de la ora 18:00.

,,Cât priveşte prezentul, dacă ar fi întotdeauna prezent şi nu s-ar scurge în trecut, atunci el nu ar mai fi timp, ci eternitate.“[2], spunea Sfântul Augustin. Însă pentru că deocamdată nu facem parte din eternitate ci trăim în prezent, avem obligația morală de a ne aduce aminte trecutul care a marcat istoria celor 100 de ani de Asumpțiune în România. Și pentru că ,,o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca o strajă de noapte“ să ne bucurăm împreună cu psalmistul:

,,Strigaţi de bucurie către Domnul,

toţi locuitorii pământului,

slujiţi Domnului cu bucurie,

veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie!

 Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!

El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale.

 Intraţi pe porţile lui cu imnuri de laudă, intraţi cu laude în casa lui!

Lăudaţi-l şi binecuvântaţi numele lui!

 Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie

şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie.“

(Psalmul 100)

Achim Vasile

Masterand anul II. CBE

Credit foto:Achim Vasile

[1] cf. https://www.parohiigreco-catolice.ro/2017/06/sanctuarul-arhiepiscopal-major-greco.html, 9:33, 25.09.2023

[2] Sf. Augustin, Confesiuni XI, Ed. Humanitas, București 2018, trad. Eugen Munteaniu, 559

Două săptămâni petrecute pe meleagurile portugheze. Două dieceze diferite: Porto și Lisabona. O concluzie certă: Biserica este pe un drum bun. Credința tinerilor pelerini de la Ziua Mondiala a Tineretului (ZMT) mi-a demonstrat, fără putință de tăgadă, acest lucru.

Pentru noi, tinerii din Arhidieceza de București, itinerarul spiritual a avut ca punct de plecare Dieceza de Porto. Parcursul spiritual – concretizat prin numeroase Sfinte Liturghii, celebrate alături de pelerini din numeroase națiuni, la parohia-gazdă, Nossa Senhora da Maia, momente de rugăciune comunitară stil Taizé ori de rugăciune particulară, vizite la diferite lăcașuri de cult – s-a îmbinat cât se poate de armonios cu partea culturală a pelerinajului. Organizatorii din Porto au avut grijă să creeze și momente de destindere pentru tinerii pelerini, acestea având ca scop apropierea participanților. Aici îmi vin în minte două exemple: serata tradițională (unde doar mâncarea a fost specific portugheză, dar dansurile și muzica au reflectat diversitatea de patrimonii culturale ale participanților) și concertele de după Sfânta Liturghie, prezidată de Episcopul de Porto. Aici, mulți ne-am făcut și prieteni noi, dar am întâlnit și prieteni vechi, cum ar fi episcopul Matthias König, din Arhidieceza de Paderborn, Germania – un apropiat al Arhidiecezei de București.

La finalul săptămânii petrecute în Porto, ne-am luat rămas-bun de la familiile-gazdă (cărora nu putem să le mulțumim prin cuvinte pentru cât s-au îngrijit de noi, dar pe care le asigurăm de rugăciunile noastre) și am pornit spre Lisabona. Pe drum, primim un anunț pe cât de așteptat, pe atât de fantastic: ne vom opri la Fatima, să vizităm locul unde, în 1917, Sfânta Fecioară Maria s-a arătat timp de șase luni la trei copii: Lucia, Francisc și Iacinta. Cuvintele sunt de prisos pentru a explica bucuria și utilitatea acestei vizite. Mă voi rezuma la a spune că ea este rodul rugăciunilor tuturor pelerinilor din grupul nostru.

Am trăit într-o lume utopică

… și totuși atât de reală! Nu m-am gândit niciodată că voi trăi „pe viu” într-o lume pe care mi-o imaginam fie in vise, fie în visuri. Știți ce înseamnă să fii înconjurat de tineri care cântă cu bucurie pe străzile Lisabonei, să vezi străini care, în ciuda faptului că nu se înțeleg între ei din cauza barierelor lingvistice, se strâng în brațe și își zâmbesc de parcă sunt prieteni de o viață, deși până acum cinci secunde nici nu se cunoșteau? Știți ce înseamnă să fii înconjurat de oameni care râd și care dansează ori de bătrâni care îți fac cu mâna de la balcoanele apartamentelor lor, privind cu nostalgie marea de tineri care trece pe sub ele, rememorând, parcă, anii tinereții lor? Este un sentiment pe care cuvintele nu-l pot descrie, creierul nu-l poate înțelege, dar inima îl poate cuprinde.

Am simțit că trăiesc într-o lume fantastică, pe care nici măcar mintea nu îndrăznește să o schițeze. Unde mai pui ineditul peisaj al preoților care stau nonșalant pe bănci, oferind milostivirea lui Dumnezeu în Sacramentul Spovezii…

O explozie de bucurie cuprinde străzile Lisabonei de fiecare dată când Papa Francisc își face apariția printre noi. Și a fost suficient de darnic: pe lângă grupul unde stăteam eu a trecut de patru ori; în momente și zile diferite, ce-i drept, dar radiind aceeași seninătate. Toată bucuria exterioară se interioriza brusc în momentele de rugăciune prezidate de Sfântul Părinte și își făcea înapoi simțită prezenta, negreșit, imediat ce acestea se sfârșeau.

Pentru mine, esența ZMT este aceasta…

Sigur că da, orice moment petrecut alături de Papa este unic, dar, pentru mine, momentul Adorației Euharistice va rămâne întipărit multă vreme în sufletul meu. Ajunși în Parcul Tejo, am fost întâmpinați de o priveliște pe cât de frumoasă, pe atât de demnă de-a-ți pune la încercare credința. Locul unde urma să înnoptăm era o câmpie plină de praf fin de nisip și de pietre – și nu orice fel de pietre, ci bucăți de bolovani, de tipul acelora pe care îi vedem pe căile ferate. Summumul experienței mele a fost să văd 1.5 milioane de tineri că se așază în genunchi, în același timp, în fața Sfântului Sacrament, pe acele pietre care, după maximum două minute de prosternare, erau gata-gata să-ți sfâșie pielea de pe picioare.

Într-un acompaniament simfonic de înaltă ținută, volens-nolens, am trecut printr-o ușoară penitență, cauzată de ascuțișul bolovanilor, dar care, după câteva momente, parcă nici nu mai existau. Mărturisesc că, în momentele când mă îndoiam că mai puteam sta în genunchi, parcă auzeam o voce care îmi spunea tainic și blând: „Eu am îndurat chinul Crucii, iar tu nu poți îndura câteva momente de durere?”. Așa este, Doamne… tăceam, interiorizam durerea și îmi continuam adorația. Și, dintr-o dată, s-a lăsat o tăcere curioasă: peste un milion și jumătate de oameni nu mai scoteau niciun cuvânt. Se prea poate, mi-am zis, să fi rămas doar eu și Domnul. Același lucru, sunt sigur, și-l spuneau și ceilalți tineri. Fiecare i se destăinuia în tăcere; bucurii, aspirații, neajunsuri, suferințe… Domnul le-a auzit pe toate, însă tot el ne spune „(…) curaj, eu am învins lumea!” (In 16, 33). Ce trăiri concrete și adânci ale celor studiate la cursurile de Teologie spirituală!

Și ce mare bucurie a fost în sufletul meu să văd, ziua următoare, tineri cu lacrimi pe față după ce l-au primit pe Cristos în taina Sfintei Euharistii. Ce întâlnire magnifică, unde Cerul s-a unit cu pământul. Fiecare l-a primit pe Cristos-Euharisticul așa cum știe el mai bine, dar cu aceeași reverență: în genunchi, pe limbă, ori în picioare, în palme. Nu pot să uit această imagine: tineri care, primindu-l pe Cristos în palme, după consumarea Ostiei consacrate, își lingeau palmele, pentru a se asigura că-l consumă pe Cristos întreg și că nicio fărâmă nu este sortită sacrilegiului. Ce foame mare după Cristos!

„Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârșite!”, spuneau apostolii, când Isus li s-a arătat la Emaus.

„Și pe când stătea la masă cu ei, [Isus] luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut (…) Iar ei spuneau unul către altul: << Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? >>” (Lc 24, 29-32).

Matei Pieca

Absolvent licență ST

Foto credit: Matei Pieca

Se tot aude în spațiul public cum că tinerii s-ar îndepărta de Biserică. Nu știu cât de realistă este această ipoteză în spațiul românesc, majoritar ortodox, fiindcă nu cunosc realitățile pastorale din mediul ortodox, însă, cumva, îndrăznesc să mă pronunț asupra mediului catolic din trei motive simple: (1) sunt tânăr, (2) catolic și (3) experiența ZMT 2023 mi-a oferit un nesperat teren de sondare a acestei ipoteze.

Nu trebuie să ne ascundem după deget. Chiar dacă numărul catolicilor, la nivel global, este în creștere, datorită misiunilor și, probabil, a natalității crescute în rândul populațiilor din diferite regiuni ale lumii, situația nu este tocmai bună în țările unde creștinismul, în general, și catolicismul, în special, reprezentau, până nu de mult, tradiția spirituală a locului. Un studiu PewResearch, din 2015, arată cum indiferentismul religios crește în Statele Unite în detrimentul confesiunilor creștine. Ținând cont de trendul din antemenționatul studiu și de faptul că acesta are totuși opt ani vechime, statistica religioasă a SUA din anul de grație 2023 arată și mai dezarmant. Nici Europa nu scapă de acest val: doar în 2022, peste jumătate de milion de germani au părăsit în mod oficial Biserica Catolică – un număr record de persoane, care confirmă și accentuează trendul descrescător început în anul 1990. Numărul catolicilor germani a scăzut de la 28.3 milioane de catolici, în 1990, la 22.2 milioane, în 2022, ceea ce înseamnă o pierdere de peste 6 milioane de oameni în decurs de 32 de ani. Și totuși, chiar dacă pare că ne concentrăm cam mult pe cifre, nicio persoană nu este pentru Biserică doar un număr, ci întocmai o persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, al cărei suflet i-a fost încredințat Bisericii spre mântuire, în virtutea unui mandat cristic (Mt 28, 18-19), concretizat prin Botez.

Știindu-te înconjurat de aproximativ două milioane de tineri catolici este un sentiment unic și, totodată, reconfortant. Nu de puține ori m-am gândit la catolicitatea Bisericii, așa cum am studiat-o la cursurile de Ecleziologie, văzând multitudinea de steaguri și națiuni din jurul meu, fiindcă această catolicitate nu rezidă doar în chemarea universală a Bisericii la mântuire, ci și in caracterul ei universal, transnațional.

Am observat însă un aspect care este îmbucurător: tinerilor le este foame după Cristos! Fie conștient, fie inconștient, omul îl caută neîncetat pe Dumnezeu. Biserica trebuie să adopte o strategie coerentă pentru tineri, pentru a-i păstra în Biserică, deoarece, în afara acesteia, omul se pierde. Acesta caută în mod inerent sacrul, fiindcă este sătul de profan, de teluric. Așadar, Biserica trebuie să ofere Sfânta Jertfă a Liturghiei într-un mod demn, sacru, eliminând orice lucru profan, care distrage atenția omului de la Dumnezeu și-o îndreaptă către cele lumești. Totul trebuie rânduit spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Aceasta ar fi prima mea recomandare pentru strategia despre care vorbeam câteva rânduri mai sus: Liturghii celebrate solemn, care să-l facă pe om să se detașeze, preț de o oră, de cele lumești.

Semințele sunt sădite în ogorul lui Dumnezeu, pământul pare că este fertil, așa că este datoria prin excelență a lucrătorilor ogorului să ude pământul și să-l plivească de buruieni. Preoții să vorbească de la amvon despre pericolele spirituale ale acestei lumi, căci, dacă nu o vor face ei, cine o va face? Episcopii să ne călăuzească viața de credință în mod clar și să nu fie căldicei, căci stă scris ce se va întâmpla cu cei căldicei. Iar noi toți să ne orânduim viața coerent, nu una să spunem și alta să facem, fiindcă doar printr-o viață coerentă putem să evanghelizăm, nu printr-o viață dublă. Al doilea sfat ar fi acesta: toți și fiecare în pare să ne ducem la îndeplinire misiunea care ne-a fost încredințată în Biserică.

Evanghelizarea eficientă, în opinia mea, este dată de mărturia autentică de viață creștină – doar așa îi convingem pe ceilalți: mai întâi prin viața noastră, prin comportamentul nostru și, de-abia apoi, prin cuvânt. Dacă toți participanții la ZMT 2023 (episcopi, preoți, diaconi, persoane consacrate și laici) am face acest lucru, sunt sigur că și alții ne-ar urma nouă și ar ajunge să-l cunoască pe Cristos. În fine, cea de-a treia recomandare ar fi aceasta: să ne trăim viețile coerent, pentru a da o mărturie autentică.

Matei Pieca

Absolvent licență ST

Foto credit: Matei Pieca