Două săptămâni petrecute pe meleagurile portugheze. Două dieceze diferite: Porto și Lisabona. O concluzie certă: Biserica este pe un drum bun. Credința tinerilor pelerini de la Ziua Mondiala a Tineretului (ZMT) mi-a demonstrat, fără putință de tăgadă, acest lucru.
Pentru noi, tinerii din Arhidieceza de București, itinerarul spiritual a avut ca punct de plecare Dieceza de Porto. Parcursul spiritual – concretizat prin numeroase Sfinte Liturghii, celebrate alături de pelerini din numeroase națiuni, la parohia-gazdă, Nossa Senhora da Maia, momente de rugăciune comunitară stil Taizé ori de rugăciune particulară, vizite la diferite lăcașuri de cult – s-a îmbinat cât se poate de armonios cu partea culturală a pelerinajului. Organizatorii din Porto au avut grijă să creeze și momente de destindere pentru tinerii pelerini, acestea având ca scop apropierea participanților. Aici îmi vin în minte două exemple: serata tradițională (unde doar mâncarea a fost specific portugheză, dar dansurile și muzica au reflectat diversitatea de patrimonii culturale ale participanților) și concertele de după Sfânta Liturghie, prezidată de Episcopul de Porto. Aici, mulți ne-am făcut și prieteni noi, dar am întâlnit și prieteni vechi, cum ar fi episcopul Matthias König, din Arhidieceza de Paderborn, Germania – un apropiat al Arhidiecezei de București.
La finalul săptămânii petrecute în Porto, ne-am luat rămas-bun de la familiile-gazdă (cărora nu putem să le mulțumim prin cuvinte pentru cât s-au îngrijit de noi, dar pe care le asigurăm de rugăciunile noastre) și am pornit spre Lisabona. Pe drum, primim un anunț pe cât de așteptat, pe atât de fantastic: ne vom opri la Fatima, să vizităm locul unde, în 1917, Sfânta Fecioară Maria s-a arătat timp de șase luni la trei copii: Lucia, Francisc și Iacinta. Cuvintele sunt de prisos pentru a explica bucuria și utilitatea acestei vizite. Mă voi rezuma la a spune că ea este rodul rugăciunilor tuturor pelerinilor din grupul nostru.
Am trăit într-o lume utopică
… și totuși atât de reală! Nu m-am gândit niciodată că voi trăi „pe viu” într-o lume pe care mi-o imaginam fie in vise, fie în visuri. Știți ce înseamnă să fii înconjurat de tineri care cântă cu bucurie pe străzile Lisabonei, să vezi străini care, în ciuda faptului că nu se înțeleg între ei din cauza barierelor lingvistice, se strâng în brațe și își zâmbesc de parcă sunt prieteni de o viață, deși până acum cinci secunde nici nu se cunoșteau? Știți ce înseamnă să fii înconjurat de oameni care râd și care dansează ori de bătrâni care îți fac cu mâna de la balcoanele apartamentelor lor, privind cu nostalgie marea de tineri care trece pe sub ele, rememorând, parcă, anii tinereții lor? Este un sentiment pe care cuvintele nu-l pot descrie, creierul nu-l poate înțelege, dar inima îl poate cuprinde.
Am simțit că trăiesc într-o lume fantastică, pe care nici măcar mintea nu îndrăznește să o schițeze. Unde mai pui ineditul peisaj al preoților care stau nonșalant pe bănci, oferind milostivirea lui Dumnezeu în Sacramentul Spovezii…
O explozie de bucurie cuprinde străzile Lisabonei de fiecare dată când Papa Francisc își face apariția printre noi. Și a fost suficient de darnic: pe lângă grupul unde stăteam eu a trecut de patru ori; în momente și zile diferite, ce-i drept, dar radiind aceeași seninătate. Toată bucuria exterioară se interioriza brusc în momentele de rugăciune prezidate de Sfântul Părinte și își făcea înapoi simțită prezenta, negreșit, imediat ce acestea se sfârșeau.
Pentru mine, esența ZMT este aceasta…
Sigur că da, orice moment petrecut alături de Papa este unic, dar, pentru mine, momentul Adorației Euharistice va rămâne întipărit multă vreme în sufletul meu. Ajunși în Parcul Tejo, am fost întâmpinați de o priveliște pe cât de frumoasă, pe atât de demnă de-a-ți pune la încercare credința. Locul unde urma să înnoptăm era o câmpie plină de praf fin de nisip și de pietre – și nu orice fel de pietre, ci bucăți de bolovani, de tipul acelora pe care îi vedem pe căile ferate. Summumul experienței mele a fost să văd 1.5 milioane de tineri că se așază în genunchi, în același timp, în fața Sfântului Sacrament, pe acele pietre care, după maximum două minute de prosternare, erau gata-gata să-ți sfâșie pielea de pe picioare.
Într-un acompaniament simfonic de înaltă ținută, volens-nolens, am trecut printr-o ușoară penitență, cauzată de ascuțișul bolovanilor, dar care, după câteva momente, parcă nici nu mai existau. Mărturisesc că, în momentele când mă îndoiam că mai puteam sta în genunchi, parcă auzeam o voce care îmi spunea tainic și blând: „Eu am îndurat chinul Crucii, iar tu nu poți îndura câteva momente de durere?”. Așa este, Doamne… tăceam, interiorizam durerea și îmi continuam adorația. Și, dintr-o dată, s-a lăsat o tăcere curioasă: peste un milion și jumătate de oameni nu mai scoteau niciun cuvânt. Se prea poate, mi-am zis, să fi rămas doar eu și Domnul. Același lucru, sunt sigur, și-l spuneau și ceilalți tineri. Fiecare i se destăinuia în tăcere; bucurii, aspirații, neajunsuri, suferințe… Domnul le-a auzit pe toate, însă tot el ne spune „(…) curaj, eu am învins lumea!” (In 16, 33). Ce trăiri concrete și adânci ale celor studiate la cursurile de Teologie spirituală!
Și ce mare bucurie a fost în sufletul meu să văd, ziua următoare, tineri cu lacrimi pe față după ce l-au primit pe Cristos în taina Sfintei Euharistii. Ce întâlnire magnifică, unde Cerul s-a unit cu pământul. Fiecare l-a primit pe Cristos-Euharisticul așa cum știe el mai bine, dar cu aceeași reverență: în genunchi, pe limbă, ori în picioare, în palme. Nu pot să uit această imagine: tineri care, primindu-l pe Cristos în palme, după consumarea Ostiei consacrate, își lingeau palmele, pentru a se asigura că-l consumă pe Cristos întreg și că nicio fărâmă nu este sortită sacrilegiului. Ce foame mare după Cristos!
„Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârșite!”, spuneau apostolii, când Isus li s-a arătat la Emaus.
„Și pe când stătea la masă cu ei, [Isus] luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut (…) Iar ei spuneau unul către altul: << Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? >>” (Lc 24, 29-32).
Matei Pieca
Absolvent licență ST
Foto credit: Matei Pieca
