Logica lui Dumnezeu depășește granițele unei rațiuni omenești bine stabilite. Chemarea lui Dumnezeu devine astfel universală adresându-se nu doar adulților, dar și copiilor: „Fiți Sfinți, căci Eu sunt sfântˮ (1Pt 1,16). Aceste cuvinte se adresează întregului neam omenesc, din care fac parte atât cei mici, cât și cei mari, fiind cu toții copii lui Dumnezeu.
Canonul 97 aliniatul § 2 din Codul de Drept Canonic spune că: „minorul înainte de a fi împlinit șapte ani, este numit prunc, fiind considerat iresponsabil de faptele sale, iar după vârsta de 7 ani se presupune că are uzul rațiunii.ˮ[1]
Cum putem însă constata cu certitudine că dețin uzul rațiunii persoanele care în plinătatea responsabilității lor conduc războaie ucigând oameni nevinovați? Cum poate fi responsabilă o persoană care încalcă legile lui Dumnezeu? Când putem constata cu certitudine maturizarea unei persoane? La ce vârstă? 1, 2, 3, 5, 6, 42, 50, 60 de ani? În ce constă această maturizare? Purtăm cu adevărat responsabilitatea faptelor noastre fiind oameni „care au uzul rațiuniiˮ ?
Cuvintele Mântuitorului nostru Isus Cristos par să ne contrazică, așezându-ne la nivelul copiilor sub 7 ani: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23, 34). Isus Cristos ne reduce la nivelul cel mai de jos, arătându-ne că suntem copii iresponsabili pentru faptele noastre, neavând uzul rațiunii și neștiind ceea ce facem. L-am omorât pe Fiul lui Dumnezeu, nu? „Căci nu fac binele pe care îl vreau/ ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau./ Așadar, dacă ceea ce nu vreau, aceea fac, nu mai sunt eu cel care fac, ci păcatul care locuiește în mine.ˮ (Rom 7, 14-25) Mă întreb însă dacă o persoană majoră în plinătatea actelor sale responsabile spune că: nu ştiu ce fac/ nu fac binele pe care îl vreau/ Aşadar, dacă ceea ce nu vreau, aceea fac, nu mai sunt eu cel care fac – ar putea avea uzul rațiunii și al responsabilității unui om „maturˮ care le știe pe toate?
Realitatea pare să contrazică acea premisă conform căreia omul ar avea uzul rațiunii după vârsta de șapte ani, din moment ce „nu știe ce faceˮ. Totuși, când anume putem identifica și afirma cu certitudine că omul devine matur, la ce vârsta poate fi considerat responsabil de faptele sale, conștient și rațional? Nu putem ști cu exactitate, pentru că suntem diferiți. Unii se maturizează devreme, alții mai târziu. Copii vizionari de la Fatima cu siguranță s-au maturizat cu mult înaintea altora.
Ce i-ar fi putut maturiza? Relația sinceră avută cu Dumnezeu care le-a transformat inimile! Astfel, fiecare dintre noi poate ajunge matur atunci când îl cunoaște pe Dumnezeu, iar acest lucru este întărit de cuvintele Sfintei Scripturi: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit bărbat, m-am lăsat de cele copilăreşti. 12 Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă.ˮ (1Cor 13, 11,12) Maturizarea devine astfel posibilă la orice vârstă, făcând sufletul capabil de a-l iubi pe Dumnezeu.
Nu în momentul împlinirii unei anumite vârste devenim responsabili, ci mai degrabă în momentul cunoașterii lui Dumnezeu. Sfântul Paul a devenit responsabil când l-a descoperit pe Cristos, Apostolul Toma s-a maturizat în momentul experimentării rănilor Mântuitorului fără a le atinge, Sfântul Apostol Petru s-a maturizat prin lacrimile vărsate în momentul conștientizării lepădării de Cristos.
Această responsabilizare, ne face capabili să-l iubim pe Dumnezeu în adevăr, devenind astfel copii lui. Avem poate ochii sufletului acoperiți cu solzi, neputându-l recunoaște pe Cristos, în timp ce copii care nu au gustat plăcerile vieții au ochii sufletului deschiși, fiind mai receptivi la chemarea lui Cristos la sfințenie. Astfel se explică întâietatea copiilor în fața lui Cristos: „împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca eiˮ (Mt 19, 14). Iar dacă această împărăție este a unora ca ei, toți acei copii care îl iubesc pe Isus Cristos în grad eroic, sub orice formă ar fi aceasta, ar trebui să aibă dreptul de a fi ridicați și ei la rang de altar având privilegiul celor mici în fața lui Dumnezeu.
Dacă ne gândim la copii martiri sacrificați de către împăratul Irod în odum fidei (în grad eroic) pentru Cristos, de jertfele celor trei copii de la Fatima, de sacrificiile micuței venerabile Antoinetta Meo, ale lui Elle Organ sau ale lui Corvin Anton, care așteaptă deschiderea cauzei de beatificare, putem spune că acești copii au dreptul de a fi beatificați. Isus Cristos ne oferă ca exemple vii acești copii, fiind modele de sfințenie, demne de urmat.
Conștientizarea apare odată cu experimentarea prezenței reale a lui Dumnezeu în viața și inima fiecărui om indiferent de vârstă. Momentul conștientizării/recunoașterii lui Dumnezeu devine astfel clipa în care devenim copii maturizați ai lui Dumnezeu Tatăl, fiind considerați responsabili de faptele noastre.
Putem identifica vârsta la care Dumnezeu lucrează în inima cuiva pe baza cărui criteriu? Acesta este poate cel mai mare mister pe care nu-l putem reduce la vârsta de șapte ani pentru că nu avem de unde știi. Chiar și Canonul 97 aliniatul § 2 este o presupunere și nu o certitudine. Un copil de șapte ani nu devine matur printr-o presupunere: „se presupune că are uzul rațiuniiˮ[2] ci prin sacramentul botezului, când acesta intră pentru prima oară în contact cu Puterea Divină care îl maturizează în numele Sfintei Treimi, făcându-l capabil de a-l iubi pe Dumnezeu (chiar și în grad eroic). Întâietatea copiilor în fața lui Isus Cristos se datorează faptului că: „împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca eiˮ (Mt 19, 14). Chemarea lui Dumnezeu devine astfel universală adresându-se nu doar adulților ci și copiilor. „Fiți Sfinți, căci Eu sunt sfânt (1Pt 1,16).
Pe data de 20 noiembrie 1989 a fost adoptată Convenția asupra Drepturilor Copilului de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care reglementează drepturile tuturor copiilor din lumea întreagă. În lumina acestor drepturi fundamentale ale copilului, am putea aduce în atenția Bisericii Catolice dreptul copiilor indiferent de vârsta pe care o au, de a fi beatificați, cu condiția ca aceștia să fie botezați, să-l iubească pe Isus Cristos și pe aproapele în grad eroic și să aibe loc miracole prin mijlocirea lor, investigate și recunoscute de către Biserică.
Aș numi-o chiar privilegium pueri (privilegiul copiilor), având întâietate înaintea lui Cristos. Cu atât mai mult când există certitudinea unei faime de sfințenie și o prezență a miracolelor (a prezenței puterii lui Dumnezeu.), aspect care nu ar trebui neglijat ci valorificat spre binele Bisericii și al sufletelor.
„Şi oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte. Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât [o piatră] de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării.ˮ (Mt 18, 5-7) căci însuși Isus Cristos intervine în favoarea lor.
Achim Vasile, absolvent CBE
Surse foto:
https://soundcloud.com/aftering_podcasts/aftering-spike-island-and-little-nellie-of-holy-god, accest la data de 10.09.2024, 16:30
https://www.ncregister.com/commentaries/getting-to-know-nennolina, accesat la dat de 10.09.2024, 16:30
https://mariethereseangeline.medium.com/the-three-children-of-fatima-8e3bb8876143, accesat la data de 10.09.2024, 16:32
[1] Codul De Drept Canonic, trad. Tamaș Ioan, Ed. Sapienția, Iași 2004, 89
[2] Codul De Drept Canonic, trad. Tamaș Ioan, Ed. Sapienția, Iași 2004, 89