Cei mai fericiți suntem atunci când descoperim și împlinim voia lui Dumnezeu (Mt 5, 6). Și suntem îndemnați prin această Fericire să ne modelăm voința după voința lui Dumnezeu. O cerință pe care încercăm să o împlinim. Fiecare dintre noi luăm decizii importante în viață. Care sunt însă criteriile în procesul discernământului nostru? În ce măsură putem să ne inspirăm din cuvântul lui Dumnezeu? Pe de o parte există această dorință umană de a descoperi ce dorește Domnul de la noi, pentru că este fericirea noastră, dar pe de altă parte, spune Domnul, „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre./ Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre.” (Is 55, 8‒9) Ce șansă avem atunci să putem afla voința lui Dumnezeu în contextul vieții noastre?
Scriptura ne oferă multe exemple pentru a înțelege că această cunoaștere nu este doar posibilă și necesară, ci chiar obligatorie pentru mântuirea noastră. Dar de ce trebuie să căutăm această voință a lui Dumnezeu? Nu este suficientă prudența, știința noastră, experiența personală sau a altor persoane cu care putem să ne sfătuim în acest proces al căutării alegerilor bune din viața noastră? Mai mult, această căutare a sugestiilor din partea lui Dumnezeu și obligația ce decurge de a le împlini, nu afectează cumva libertatea noastră? Dacă deja sunt stabilite lucrurile și Dumnezeu știe ce e mai bun pentru noi, avem sau nu libertatea de a decide să trăim așa cum vrem noi?
Problema conformării voinței lui Dumnezeu în lumina Sfintei Scripturi a constituit subiectul conferinței susținute de preotul iezuit de origine poloneză, Henryk Urban SJ, care de 26 de ani lucrează în România, la Cluj, Iași și de puțin timp și la București, continuând colaborarea la Casa de exerciții spirituale, pentru diferite categorii de persoane. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 26 ianuarie, începând cu ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți și masteranzi din al doilea an ai grupei Comunicare Biblică și Eclezială. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice.
În deschidere, pr. Urban a explicat că din textele biblice cunoaștem că omul caută voința lui Dumnezeu, sau Dumnezeu, din propria inițiativă, apare și își manifestă voința sa. Provocarea în a ne conforma voinței lui Dumnezeu este faptul că trăim într-o lume foarte complexă și mai degrabă imprevizibilă, iar omul contemporan este de multe ori incoerent, dezorientat, cumva pierdut. O imagine pe care o regăsim în Evanghelia după Matei, capitolul 9, v. 36: „Și văzând mulțimile, [Lui Isus] I s-a făcut milă de ele că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor”. Oamenii, a continuat pr. Urban, de multe ori nu știu de ce trăiesc, nu știu încotro s-o ia, nu văd orizontul, nu văd scopul, sunt ca niște oi fără păstor. De aceea Isus alege să strângă turma, ca aceasta să știe și să înțeleagă să trăiască viața cu o anumită identitate și demnitate, cu conștiință și cu fericire întru Domnul. Dificultatea în a căuta sau în a aprofunda reflexia despre voința lui Dumnezeu, este însă ritmul alert al vieții. Se spune că în secolul 20 s-au făcut mai multe descoperiri în domeniul tehnic și științific decât în toată istoria omenirii. Suntem acum în pragul celei de a 4-a revoluții industriale iar lumea este într-o viteză accelerată fără precedent. Oamenii nu au timp să se distanțeze de acest tumult și zgomot al vieții și sunt ca atare în dificultate de-a descoperi și de-a auzi vocea Domnului. Soarta lumii este imprevizibilă iar viețile noastre de multe ori sunt o mare enigmă. Mai mult există forțe care au intenția să complice viețile noastre, să creeze haos, neclaritate, întuneric, dezorientare, în mod intenționat și conștient – iar noi suntem ca niște „copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Ef 4, 14 ). Nimeni nu are vreo garanție privind viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Unica persoană care știe acest lucru este Dumnezeu. Pentru El nu există noțiunea timpului. Pentru El este mereu prezentul-acum.
Cum putem ajungem la acest bine al nostru? Răspunsul este că trebuie să-l urmăm pe Isus, El este modelul. El are un fel de obsesie de a împlini voința Tatălui și practic nu vrea altceva decât căutarea și împlinirea voinței Tatălui. El știe ce dorește Tatăl de la El și de la noi, așa cum spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui.”(In 4, 34) Această comuniune dintre Tatăl și Isus se formează la nivelul voinței. Așadar prin legătura voinței se creează cea mai strânsă comuniune între ei. În Grădina Ghetsimani, când se ajunge la potirul suferinței, Isus îl acceptă pentru că știe că de la Tatăl provine, iar prețul nu contează. Dacă este de la Tatăl este sigur ceva bun, chiar dacă e și dureros. Pentru Isus această decizie a Tatălui nu este nicio surpriză. De la început el anunță ceasul pentru care a venit, conștient fiind că el este acel misterios slujitor al lui Yahve, de care vorbește profetul Isaia, care trebuie să sufere pentru că aceasta este voința Tatălui Său. Dar când vine momentul, și Isus este un om care are sentimente și instinctul de a-și păstra viața. De aceea rostește rugăciunea, căutând amânarea primirii potirului. Îngerul vine însă, și-l consolează, confirmând că a sosit timpul. Și atunci Isus nu mai discută, nu mai este o problemă pentru el. Odată ce Tatăl a confirmat, faptul e ca și realizat. Cu această ocazie vedem că și Isus are o altă voință decât a Tatălui, sunt două voințe separate cum El spune, „Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu.” (Mt 14, 36). Și atunci există dorință de comuniune și de conformare, Isus fiind mereu preocupat de o conformitate ideală. Deci și El este mereu în căutare, și are nevoie, ca om, să discearnă această voință a Tatălui. Și, face asta prin rugăciune. Atunci când trebuie să selecteze din grupul ucenicilor pe cei 12 Apostoli, Isus se roagă toată noaptea, pentru a dobândi claritate: „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Lc 6, 12)
Așa cum Isus caută mereu voința Tatălui în viața sa, tot așa dorește să ne învețe și pe noi s-o căutăm. Un text paradoxal poate părea cel în care spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri./Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut?/ Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelege.” (Mt 7, 21‒23) Din aceste versete rezultă că numai împlinirea voinței Tatălui este mântuitoare. Doar rugăciunea nu este suficientă. Și dacă luăm drept exemplu situația fariseilor care se rugau, dar rugăciunea nu i-a deschis la recunoașterea identității trimisului Tatălui, ne întrebăm atunci la ce s-au rugat, pentru ce s-au rugat, de vreme ce rugăciunea nu i-a deschis spre adevăr?
Din formularea lui Isus rezultă că voința Tatălui este posibil de găsit și de împlinit. Împlinirea voinței lui Dumnezeu este un imperativ, o obligație, o necesitate pentru binele și mântuirea noastră, iar procesul acestei căutări și descoperiri este uneori ușor sau mai rapid, alteori poate necesită mai mult efort, răbdare și poate chiar îndeplinirea unor condiții. Sunt exemple în Scriptură în acest sens, fie când omul nu trebuie să facă prea mult efort pentru că Dumnezeu pornește din proprie inițiativă și îl surprinde pe om. De exemplu, în Paradis, când Adam și Eva sunt în dialog direct cu Dumnezeu, ei știu ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă; să nu mănânce din fructul oprit. Apoi, Dumnezeu intră în viața lui Abraham și asistăm la un dialog continuu, la fel și cu Moise, cu profeții și chiar cu David. Urmează apoi aparițiile îngerești: Arhanghelul Gabriel care se arată Mariei, lui Zaharia, în Templul de la Ierusalim lui Iosif, care află în somn ce trebuie să facă, apoi păstorilor de trei ori cu corurile îngerești. Când Dumnezeu are inițiativa, omul nu trebuie să se străduiască prea mult pentru că evidențele sunt venite de sus. Apoi avem și exemple ale descoperirii rapide a lui Dumnezeu, (1 Sm 23, 2‒5; 9‒13; Flp 9, 1‒18) sau altele care necesită mai mult timp și răbdare în căutarea voinței lui Dumnezeu (1 Rg 19; Ier 42, 7). Trebuie spus, așa cum indica teologul Thomas Merton, că prima regulă a vieții spirituale este cinstirea și sinceritatea. Trebuie să fim conștienți de pericolul unei atitudini imature, iresponsabile în căutarea voinței lui Dumnezeu din pură curiozitate și nu din seriozitate. Nu lipsesc dovezile biblice când omul caută voința lui Dumnezeu iar după ce o descoperă nu o împlinește (Ier 38, 20‒21; 42, 6, 21‒22; 43, 4‒7; Ios 9, 15; 1 Sm 15, 22‒23; 1 Rg 11, 1‒14). Un alt exemplu este în Evanghelia după Luca, capitolul 19, v. 44, unde Isus plânge distrugerea Ierusalimului. Această vizită a lui Isus a fost unică; odată respinsă, Dumnezeu nu va mai trimite altă dată pe Fiul Său. A fost ceva irepetabil iar unele haruri poate nu se pot repeta dacă nu le alegem atunci când vin.
Acestea fiind spuse, pr. Urban a continuat expunerea cu indicațiile concrete privind modul prin care putem ușura procesul de căutare și de descoperire a voinței lui Dumnezeu în viața noastră. Asta se poate face apelând la metoda care deja se bucură în Biserică de o existență de 450 de ani, provenind de la Sfântul Ignațiu de Loyola. El a dezvoltat un mod de luare a deciziilor/discernământ pornind de la propriile experiențe. Când se afla în convalescență, rănit fiind în urma unei bătălii, a început să viseze cu ochii deschiși la viitorul său, observându-și propriile trăiri interioare. A numit acele trăiri ce i-au însuflețit inima și i-au dat energie spre a merge pe o anumită cale ‒ consolare. Iar pe cele care l-au neliniștit, l-au golit și l-au dezgustat le-a numit, dezolare. A ajuns astfel să înțeleagă că mângâierea/consolarea venea de la Duhul Sfânt care-i atingea inima și gândurile. Iar starea bolnăvicioasă de neliniște și goliciune venea de la dușmanul naturii umane pe care îl vedea ca pe cel rău.
Cu această conștientizare a modului în care Dumnezeu conduce o persoană, Ignațiu a dezvoltat un set de linii directoare pentru cei ce doresc să ia decizii cu privire la locul în care Dumnezeu îi cheamă (Reguli pentru discernerea spiritelor). Acestea sunt decizii care se referă la aspectele bune, concurente și nicidecum nu privesc o alegere între bine și rău. Așadar, când cineva se confruntă cu alegeri importante – ce cale de viață să urmeze, ce ocupație se potrivește cel mai bine darurilor și talentelor sale, dacă să-și schimbe locul de muncă etc., în abordarea ignațiană există de obicei trei timpi pentru a face o alegere. Această noțiune a „timpurilor” nu este liniară, ci mai degrabă se referă la nivelul de conștientizare al unei persoane în procesul de discernământ privind alegerea. Uneori, când cineva se gândește la o alegere, poate exista o mare claritate cu privire la calea pe care ar trebui să meargă. Există un sentiment de felul „Asta este!”. Cel de-al doilea timp este atunci când există certitudini și îndoieli alternante, de consolare și dezolare, de putere și slăbiciune. Al treilea timp este atunci când nu există nicio înclinație, pentru o variantă sau alta ci o stare de calm și sentimentul de blocaj în propria minte. Ignațiu a indicat că primii doi timpi sunt potriviți pentru a cântări faptele și sentimentele și pentru a lua o decizie. Când cineva nu are însă timp pentru a observa aceste alternanțe este nevoie de o muncă mult mai atentă ce poate implica: enumerarea avantajelor și dezavantajelor, o privire a deciziei din perspectiva unui străin sau imaginarea sinelui în momentul morții privind retrospectiv decizia. De obicei, când cineva cugetă la aceste realități, există consolare sau dezolare în inima sa, fapt ce poate lumina calea către o decizie. În cele din urmă, spunea Ignațiu, atunci când s-a luat o decizie, trebuie adusă în rugăciune și oferită lui Dumnezeu iar El va face persoana să simtă consolarea, confirmând astfel alegerea făcută. Astfel, acea persoană va experimenta o atracție subtilă a inimii față de alegerea făcută. Discernământul se află în centrul spiritualității ignațiene. Căutarea voinței lui Dumnezeu presupune maturitatea credinței dar și libertate interioară față de dorințele și de prejudecățile care ne condiționează și nu ne fac pe deplin liberi pentru a primi ceea ce Dumnezeu ne revelează.
Alina Pelteacu
Masterand CBE anul II
Foto: Alina Pelteacu
