Cei mai fericiți suntem atunci când descoperim și împlinim voia lui Dumnezeu (Mt 5, 6). Și suntem îndemnați prin această Fericire să ne modelăm voința după voința lui Dumnezeu. O cerință pe care încercăm să o împlinim. Fiecare dintre noi luăm decizii importante în viață. Care sunt însă criteriile în procesul discernământului nostru? În ce măsură putem să ne inspirăm din cuvântul lui Dumnezeu? Pe de o parte există această dorință umană de a descoperi ce dorește Domnul de la noi, pentru că este fericirea noastră, dar pe de altă parte, spune Domnul, „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre./ Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre.” (Is 55, 8‒9) Ce șansă avem atunci să putem afla voința lui Dumnezeu în contextul vieții noastre?

Scriptura ne oferă multe exemple pentru a înțelege că această cunoaștere nu este doar posibilă și necesară, ci chiar obligatorie pentru mântuirea noastră. Dar de ce trebuie să căutăm această voință a lui Dumnezeu? Nu este suficientă prudența, știința noastră, experiența personală sau a altor persoane cu care putem să ne sfătuim în acest proces al căutării alegerilor bune din viața noastră? Mai mult, această căutare a sugestiilor din partea lui Dumnezeu și obligația ce decurge de a le împlini, nu afectează cumva libertatea noastră? Dacă deja sunt stabilite lucrurile și Dumnezeu știe ce e mai bun pentru noi, avem sau nu libertatea de a decide să trăim așa cum vrem noi?

Problema conformării voinței lui Dumnezeu în lumina Sfintei Scripturi a constituit subiectul conferinței susținute de preotul iezuit de origine poloneză, Henryk Urban SJ, care de 26 de ani lucrează în România, la Cluj, Iași și de puțin timp și la București, continuând colaborarea la Casa de exerciții spirituale, pentru diferite categorii de persoane. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 26 ianuarie, începând cu ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți și masteranzi din al doilea an ai grupei Comunicare Biblică și Eclezială. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice.

În deschidere, pr. Urban a explicat că din textele biblice cunoaștem că omul caută voința lui Dumnezeu, sau Dumnezeu, din propria inițiativă, apare și își manifestă voința sa. Provocarea în a ne conforma voinței lui Dumnezeu este faptul că trăim într-o lume foarte complexă și mai degrabă imprevizibilă, iar omul contemporan este de multe ori incoerent, dezorientat, cumva pierdut. O imagine pe care o regăsim în Evanghelia după Matei, capitolul 9, v. 36: „Și văzând mulțimile, [Lui Isus] I s-a făcut milă de ele că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor”. Oamenii, a continuat pr. Urban, de multe ori nu știu de ce trăiesc, nu știu încotro s-o ia, nu văd orizontul, nu văd scopul, sunt ca niște oi fără păstor. De aceea Isus alege să strângă turma, ca aceasta să știe și să înțeleagă să trăiască viața cu o anumită identitate și demnitate, cu conștiință și cu fericire întru Domnul. Dificultatea în a căuta sau în a aprofunda reflexia despre voința lui Dumnezeu, este însă ritmul alert al vieții. Se spune că în secolul 20 s-au făcut mai multe descoperiri în domeniul tehnic și științific decât în toată istoria omenirii. Suntem acum în pragul celei de a 4-a revoluții industriale iar lumea este într-o viteză accelerată fără precedent. Oamenii nu au timp să se distanțeze de acest tumult și zgomot al vieții și sunt ca atare în dificultate de-a descoperi și de-a auzi vocea Domnului. Soarta lumii este imprevizibilă iar viețile noastre de multe ori sunt o mare enigmă. Mai mult există forțe care au intenția să complice viețile noastre, să creeze haos, neclaritate,  întuneric, dezorientare, în mod intenționat și conștient – iar noi suntem ca niște „copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Ef 4, 14 ). Nimeni nu are vreo garanție privind viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Unica persoană care știe acest lucru este Dumnezeu. Pentru El nu există noțiunea timpului. Pentru El este mereu prezentul-acum.

Cum putem ajungem la acest bine al nostru? Răspunsul este că trebuie să-l urmăm pe Isus, El este modelul. El are un fel de obsesie de a împlini voința Tatălui și practic nu vrea altceva decât căutarea și împlinirea voinței Tatălui. El știe ce dorește Tatăl de la El și de la noi, așa cum spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui.”(In 4, 34)  Această comuniune dintre Tatăl și Isus se formează la nivelul voinței. Așadar prin legătura voinței se creează cea mai strânsă comuniune între ei. În Grădina Ghetsimani, când se ajunge la potirul suferinței, Isus îl acceptă pentru că știe că de la Tatăl provine, iar prețul nu contează. Dacă este de la Tatăl este sigur ceva bun, chiar dacă e și dureros. Pentru Isus această decizie a Tatălui nu este nicio surpriză. De la început el anunță ceasul pentru care a venit, conștient fiind că el este acel misterios slujitor al lui Yahve, de care vorbește profetul Isaia, care trebuie să sufere pentru că aceasta este voința Tatălui Său. Dar când vine momentul, și Isus este un om care are sentimente și instinctul de a-și păstra viața. De aceea rostește rugăciunea, căutând amânarea primirii potirului. Îngerul vine însă, și-l consolează, confirmând că a sosit timpul. Și atunci Isus nu mai discută, nu mai este o problemă pentru el. Odată ce Tatăl a confirmat, faptul e ca și realizat. Cu această ocazie vedem că și Isus are o altă voință decât a Tatălui, sunt două voințe separate cum El spune, „Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu.” (Mt 14, 36). Și atunci există dorință de comuniune și de conformare, Isus fiind mereu preocupat de o conformitate ideală. Deci și El este mereu în căutare, și are nevoie, ca om, să discearnă această voință a Tatălui. Și, face asta prin rugăciune. Atunci când trebuie să selecteze din grupul ucenicilor pe cei 12 Apostoli, Isus se roagă toată noaptea, pentru a dobândi claritate: „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Lc 6, 12)

Așa cum Isus caută mereu voința Tatălui în viața sa, tot așa dorește să ne învețe și pe noi s-o căutăm. Un text paradoxal poate părea cel în care spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri./Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut?/ Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelege.” (Mt 7, 21‒23) Din aceste versete rezultă că numai împlinirea voinței Tatălui este mântuitoare. Doar rugăciunea nu este suficientă. Și dacă luăm drept exemplu situația fariseilor care se rugau, dar rugăciunea nu i-a deschis la recunoașterea identității trimisului Tatălui, ne întrebăm atunci la ce s-au rugat, pentru ce s-au rugat, de vreme ce rugăciunea nu i-a deschis spre adevăr?

Din formularea lui Isus rezultă că voința Tatălui este posibil de găsit și de împlinit. Împlinirea voinței lui Dumnezeu este un imperativ, o obligație, o necesitate pentru binele și mântuirea noastră, iar procesul acestei căutări și descoperiri este uneori ușor sau mai rapid, alteori poate necesită mai mult efort, răbdare și poate chiar îndeplinirea unor condiții. Sunt exemple în  Scriptură în acest sens, fie când omul nu trebuie să facă prea mult efort pentru că Dumnezeu pornește din proprie inițiativă și îl surprinde pe om. De exemplu, în Paradis, când Adam și Eva sunt în dialog direct cu Dumnezeu, ei știu ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă; să nu mănânce din fructul oprit. Apoi, Dumnezeu intră în viața lui Abraham și asistăm la un dialog continuu, la fel și cu Moise, cu profeții și chiar cu David. Urmează apoi aparițiile îngerești: Arhanghelul Gabriel care se arată Mariei, lui Zaharia, în Templul de la Ierusalim lui Iosif, care află în somn ce trebuie să facă, apoi păstorilor de trei ori cu corurile îngerești. Când Dumnezeu are inițiativa, omul nu trebuie să se străduiască prea mult pentru că evidențele sunt venite de sus.  Apoi avem și exemple ale descoperirii rapide a lui Dumnezeu, (1 Sm 23, 2‒5; 9‒13; Flp 9, 1‒18) sau altele care necesită mai mult timp și răbdare în căutarea voinței lui Dumnezeu (1 Rg 19; Ier 42, 7). Trebuie spus, așa cum indica teologul Thomas Merton, că prima regulă a vieții spirituale este cinstirea și sinceritatea. Trebuie să fim conștienți de pericolul unei atitudini imature, iresponsabile în căutarea voinței lui Dumnezeu din pură curiozitate și nu din seriozitate. Nu lipsesc dovezile biblice când omul caută voința lui Dumnezeu iar după ce o descoperă nu o împlinește (Ier 38, 20‒21; 42, 6, 21‒22; 43, 4‒7;  Ios 9, 15; 1 Sm 15, 22‒23; 1 Rg 11, 1‒14). Un alt exemplu este în Evanghelia după Luca, capitolul 19, v. 44, unde Isus plânge distrugerea Ierusalimului. Această vizită a lui Isus a fost unică; odată respinsă, Dumnezeu nu va mai trimite altă dată pe Fiul Său. A fost ceva irepetabil iar unele haruri poate nu se pot repeta dacă nu le alegem atunci când vin.

Acestea fiind spuse, pr. Urban a continuat expunerea cu indicațiile concrete privind modul prin care putem ușura procesul de căutare și de descoperire a voinței lui Dumnezeu în viața noastră. Asta se poate face apelând la metoda care deja se bucură în Biserică de o existență de 450 de ani, provenind de la Sfântul Ignațiu de Loyola. El a dezvoltat un mod de luare a deciziilor/discernământ pornind de la propriile experiențe. Când se afla în convalescență, rănit fiind în urma unei bătălii, a început să viseze cu ochii deschiși la viitorul său, observându-și propriile trăiri interioare. A numit acele trăiri ce i-au însuflețit inima și i-au dat energie spre a merge pe o anumită cale ‒ consolare. Iar pe cele care l-au neliniștit, l-au golit și l-au dezgustat le-a numit, dezolare. A ajuns astfel să înțeleagă că mângâierea/consolarea venea de la Duhul Sfânt care-i atingea inima și gândurile. Iar starea bolnăvicioasă de neliniște și goliciune venea de la dușmanul naturii umane pe care îl vedea ca pe cel rău.

Cu această conștientizare a modului în care Dumnezeu conduce o persoană, Ignațiu a dezvoltat  un set de linii directoare pentru cei ce doresc să ia decizii cu privire la locul în care Dumnezeu îi cheamă (Reguli pentru discernerea spiritelor).  Acestea sunt decizii care se referă la aspectele bune, concurente și nicidecum nu privesc o alegere între bine și rău. Așadar, când cineva se confruntă cu alegeri importante  – ce cale de viață să urmeze, ce ocupație se potrivește cel mai bine darurilor și talentelor sale, dacă să-și schimbe locul de muncă etc., în abordarea ignațiană există de obicei trei timpi pentru a face o alegere. Această noțiune a „timpurilor” nu este liniară, ci mai degrabă se referă la nivelul de conștientizare al unei persoane în procesul de discernământ privind alegerea. Uneori, când cineva se gândește la o alegere, poate exista o mare claritate cu privire la calea pe care ar trebui să meargă. Există un sentiment de felul „Asta este!”. Cel de-al doilea timp este atunci când există certitudini și îndoieli alternante, de consolare și dezolare, de putere și slăbiciune. Al treilea timp este atunci când nu există nicio înclinație, pentru o variantă sau alta ci o stare de calm și sentimentul de blocaj în propria minte. Ignațiu a indicat că primii doi timpi sunt potriviți pentru a cântări faptele și sentimentele și pentru a lua o decizie. Când cineva nu are însă timp pentru a observa aceste alternanțe este nevoie de o muncă mult mai atentă ce poate implica: enumerarea avantajelor și dezavantajelor, o privire a deciziei din perspectiva unui străin sau imaginarea sinelui în momentul morții privind retrospectiv decizia. De obicei, când cineva cugetă la aceste realități, există consolare sau dezolare în inima sa, fapt ce poate lumina calea către o decizie. În cele din urmă, spunea Ignațiu, atunci când s-a luat o decizie, trebuie adusă în rugăciune și oferită lui Dumnezeu iar El va face persoana să simtă consolarea, confirmând astfel alegerea făcută. Astfel, acea persoană va experimenta o atracție subtilă a inimii față de alegerea făcută. Discernământul se află în centrul spiritualității ignațiene. Căutarea voinței lui Dumnezeu presupune maturitatea credinței dar și libertate interioară față de dorințele și de prejudecățile care ne condiționează și nu ne fac pe deplin liberi pentru a primi ceea ce Dumnezeu ne revelează.

 

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

… puternică precum moartea este iubirea!

Neîmblânzită precum iadu-i gelozia!

Jarul ei, cărbuni de foc,

flacără Domnului.

Ape multe n-ar putea s-o stingă,

râuri mari s-o-nece n-ar putea.

De-ar da omul tot avutul casei lui pentru iubire,

îndată ar fi disprețuit.

            (Cântarea Cântărilor 8.6-7. Trad. sr. lect. dr. Cristina Mareș).

 

În contextul Cântării Cântărilor, singurul poem de dragoste al Bibliei, aceste versuri dețin cheia rațiunii de a fi a poemului. Pare că ele conțin singura afirmație didactică din Cântarea Cântărilor. Este singura dată când în acest poem de dragoste ni se spune ceva despre natura iubirii în general. Autorul sacru pune aceste cuvinte, ca orice altceva din Cântarea Cântărilor, pe seama unuia dintre personaje, pentru că este un poet prea bun, prea subtil, prea sofisticat, pentru a ne predica direct despre iubire. În aceste versuri, aproape de finalul poemului, protagonista feminină (Șulamita) îi vorbește Preaiubitului ei nu despre iubirea lor, așa cum a făcut-o până atunci, ci despre iubirea însăși. Dovada că dragostea este puternică ca moartea este tocmai această Cântare. Atât timp cât este citită, dragostea pe care o celebrează trăiește. Totuși, nu se poate spune că mesajul poemului se găsește în afirmația culminantă a acestor câteva versuri. Mesajul este Cântarea Cântărilor însăși.

Această fascinantă carte biblică a încântat deopotrivă comentatorii și exegeții iudaismului și creștinismului, dar a creat și numeroase probleme de interpretare. Întrebări precum:  În ce scop a fost reținută această carte printre lucrările bibliei canonice? Cum trebuie interpretată pasiunea iubirii dintre cei doi protagoniști? și-au găsit răspuns în cadrul mesei rotunde prilejuită de apariția traducerii inedite a Cântării Cântărilor cu comentariile alegorice ale sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice „Nazaret” alături de interpretarea alegorică spirituală a  pr. conf. dr. Lucian Dîncă,  directorul bibliotecii de studii bizantine „Centrul Sfinții Petru și Andrei”.

Într-o adevărată gală a epitalamului iubirii biblice, unde Mireasa, Biserica /Sufletul este mereu în căutarea Mirelui iubit, Isus Cristos ‒ Cântarea Cântărilor a fost celebrată, povestită și interpretată alegoric, miercuri 17 ianuarie, ora 18:00, la Centrul Sfinții Petru și Andrei. Alături de autorii fascinantului volum, au participat la dezbatere pr. lect. dr. Șerban Tarciziu, exeget al Noului Testament, director de departament și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti și prof. dr. Madeea Axinciuc, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, director al programului interdisciplinar de „Studii Religioase – Texte și Tradiții”, alături de un numeros public participant fizic și online.

Sr. Cristina Mareș a deschis dezbaterea introducând Cântarea Cântărilor (Shir ha-Shirim în ebraică) ca ilustrare poetică și simbolică a iubirii desăvârșite: Legământul sacru pecetluit de Dumnezeu cu poporul său dar și alegoria uniunii mistice dintre Isus Cristos și Biserică. La o primă lectură cartea este o epopee a iubirii, care de-a lungul celor opt capitole scurte, surprinde taina unei alianțe neclintite dintre Mire și mireasă. În timp ce tradiția atribuie paternitatea cărții regelui Solomon (Cântarea Cântărilor Rabbah 1,1), care a trăit în secolul al X-lea î.C., cercetătorii moderni notează numeroasele paralele literare cu alte poezii de dragoste și cântece de nuntă atât din Babilon, cât și din Egipt și sugerează o dată ulterioară a compoziției, probabil în jurul secolelor IV‒VI î.C.

Având în vedere natura plină de eros a Cântării Cântărilor, includerea sa în canonul biblic a fost o chestiune controversată. Se spune că rabbi Akiba – cu siguranță cel mai mare rabin al erei sale (sf. sec. I, începutul sec. al II-lea) – a afirmat că „în timp ce toate scrierile sacre sunt sfinte, Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor!” (Mishnah, Yadayim 3,5). Comentariile sugerează că afinitatea lui rabbi Akiba pentru Cântarea Cântărilor provine din înțelegerea metaforică a conținutului său, citind cartea ca pe o alegorie extinsă a relației de iubire dintre Dumnezeu și Israel. Într-adevăr, tradiția de-a înțelege această carte ca o metaforă pentru erosul divin, mai degrabă decât pentru cel uman, a continuat să inspire profund astfel de texte mistice din Zohar, precum și scrierile filosofului Maimonide, care spunea:

Care este modul corect de a-l iubi pe Dumnezeu? Ar trebui ca bărbatul să-l iubească pe [Dumnezeu]Adonai cu o iubire mare, copleșitoare, feroce, ca și cum ar fi bolnav din dragoste pentru o femeie, stăruind constant asupra acestui lucru…La asta se referă Solomon alegoric când spune: „Căci sunt bolnav de dragoste” (Cântarea Cântărilor 2,5), pentru că întreaga carte este o parabolă pe această temă. (Hilchot Teshuvah, 10,3)

Primul tratament alegoric complet, a continuat sr. Mareș, se regăsește în Targumul Cântării care interpretează textul ca alegorie a istoriei Israelului din timpul Exodului până la venirea lui Mesia și construirea celui de-al Treilea Templu, văzându-l astfel în rolul „celui iubit” pe Domnul și în rolul feminin pe Israel.

Continuând ideea, pr. Tarciziu a subliniat importanța unei lecturi atente a textului care practic nu are un fir narativ – doi tineri, un el și o ea, se urmăresc unul pe celălalt prin câmpuri verzi și văi pline de flori înmiresmate; entuziasmul lor de a fi împreună este palpabil, surprins poetic în dialoguri de iubire dintre cele mai pasionale. Într-adevăr, versul cel mai faimos din Cântare este: „Preaiubitul meu e al meu și a lui sunt eu!” [Dodi Li WaAni Lo] (2.16). Aspecul erotic e foarte viu, iar absența oricărei referințe la Dumnezeu face practic imposibilă orice încercare de-a rezuma cartea. Este util să revenim însă la ideea propusă de rabbi Akiba, fără a afecta frumusețea textului inițial. El a interzis nu un anume tip de lectură ci contextul ei nupțial, mult prea elocvent, spunând: „Cine va rosti Cântarea Cântărilor cu voce vibrată, în casa de ospăț a mirilor, profanând [poemul] în acest fel, acela nu are parte de lumea viitoare.” (Sanhedrin  12,10)

Cântarea cântărilor este considerată una dintre cele Cinci Megillot (Hamesh Megillot / Cele cinci suluri) care sunt citite la marile festivaluri. Este cântată în mod tradițional în sinagogă în timpul Paștelui, datorită legăturii sale tematice cu primăvara. Urmând tradiția mistică, există chiar obiceiul de a recita textul în fiecare săptămână în seara de Sabat, ca o reînnoire a jurămintelor iubitoare dintre Dumnezeu și poporul evreu. Așadar, a conchis pr. Tarciziu, această scriere trebuie citită cu toate cele cinci simțuri alerte și, nu în ultimul rând, cu inima.

În susținerea acestei argumentații doamna prof. dr. Madeea Axinciuc, a subliniat importanța înțelegerii ideii de alegorie în spațiul semitic, unde este văzută ca un lucru viu. Cântarea Cântărilor, este un mashal, o poveste care nu duce la altceva decât la ceea ce este. Iar interpretarea oricărei astfel de narațiuni are un prim sens literal, simplu, exterior, dar conține și multe alte sensuri interioare. Așadar nu există o ruptură între povestea de iubire dintre cei doi protagoniști ai poemului și unirea la care ajunge sufletul care-l iubește pe Dumnezeu. Iubirea este cea care înțelege frumusețea întregii lumi. Revenind la faptul că nu există nicio referință la numele lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor, trebuie spus că în Sfânta Sfintelor, Dumnezeu nu are chip, El se face prezent deplin deasupra Chivotului fară discurs. Este lumină, energie, forță infinită, Ein Sof.

Exegeza creștină a ales alegorizarea, a subliniat pr. Lucian Dîncă, Origen, Sf. Augustin, ceva mai târziu Sf. Bernard, toți au oferit o meticuloasă interpretare alegorică. De fapt spun Sf. Părinți, Shir ha-Shirim nu se referă la erosul lumesc, ci prezintă iubirea de ordin mistic dintre Isus Cristos și Biserică, dintre Logos și suflet. Origen este cel care a dat tonul acestor interpretări într-un sens profund spiritual, insistând asupra dorinței sufletului de a progresa ascensional spre desăvârșirea spirituală. Pentru el, conversia erotică a celui ce iubește și a celei iubite e o alegorie a unirii mistice a divinului cu Biserica și a sufletul individual.

Este important de menționat că o înțelegere alegorică nu a însemnat o negare completă a sensului literal al textului. Origen însuși a acceptat acest „sens simplu”, deși în plan secundar și doar ca fundament pentru alegorie. Pentru Origen, alegoria transcende literalul, deoarece relațiile conjugale dintre bărbat și femeie, deși sunt un dat divin, sunt doar o imitație diluată și fragmentată a unirii sufletului sau a bisericii cu Dumnezeu.  Ca atare, insistența asupra sensului simplu este riscantă pentru că poate diminua capacitatea sufletului de a recunoaște bucuria supranaturală a unirii cu Dumnezeu pentru care a fost cu adevărat menit.

Mistica face așadar focul erotic acceptabil. Această fervoare declamativă se integrează la Augustin singurei iubiri ce acceptă ardorile – cea dintre sufletul inocent al persoanei umane însetate de divinitate și Isus. Numai iubirea față de Mirele celest admite flacăra fără a-l distruge pe cel/cea care iubește.

 

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

 

 

În mod surprinzător vorbim astăzi despre trei cărți ale lui Enoh: Enoh 1 ‒ versiunea etiopiană, apoi Enoh 2 ‒ versiunea slavonă, ambele fiind traduceri ale textului original care s-a pierdut. Teoretic traducerile se referă la aceeași poveste, dar ele sunt diferite. Mai mult, Enoh 3 este o cu totul altă relatare fiind scrisă mult mai târziu, direct în ebraică. Deși urmează modelul celor două traduceri nu este nici același autor și nici aceeași poveste, Cum explicăm atunci faptul că fiecare dintre cele trei cărți aduce o poveste nouă, actualizată cu evoluțiile personajului?

Cartea lui Enoh în literatura rabinică intertestamentară a constituit subiectul conferinței susținute de conf. univ. dr. Felicia Waldman, coordonatoarea Centrului de Studii Ebraice al Universității din București, colaborator al Școlii Biblice „Nazaret”, departamentul de iudaism. Dezbaterea a avut loc în cadrul Centrului de formare din Brașov, sâmbătă 16 decembrie, ora 10:30, într-o sală din incinta Parohiei Romano-Catolice Blumăna. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, foști studenți și masteranzi ai facultății noastre, și actuali masteranzi din al doilea an al grupei Comunicare Biblică și Eclezială.  Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș, directorul Școlii Biblice „Nazaret”.

În deschidere, dr. Waldman a precizat că înainte de-a vorbi despre Enoh, trebuie să cunoaștem contextul în care apare această poveste și anume cel al evoluției angelologiei în tradiția iudaică. Citim în textul biblic despre creaturile lumii divine. La început ele sunt descrise ca niște creaturi fantastice: combinații de animale ieșite din comun, grifoni (lei cu aripi), tocmai pentru a se diferenția de realitatea lumii vizibile. Se considera că există 10 categorii de îngeri și acestea rămân valabile de-a lungul istoriei, chiar dacă ierarhia lor se schimbă. La început cei mai importanți erau heruvimii și nu întâmplător în descrierea Chivotului Legii aceștia apar ca fiind păzitori (grifoni, în ilustrarea imaginii). Mai apoi, ierarhia se schimbă și mai importanți decât heruvimii ajung serafimii, dar în evoluția angelologiei cele 10 categorii rămân aceleași. Una dintre ele numită Bnei Elohim (Fiii lui Dumnezeu, cf. Gn 6, 2; 4), care îl conține pe Lucifer ‒ cel care avea asupra lui un smarald pe care erau înscrise secretele divine ‒ este cea a îngerilor care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Aceștia fiind îndepărtați din lumea divină se numesc Nefilimi (îngerii căzuți).

Legenda spune că aceștia au căzut pe pământ și au luat soții dintre fetele oamenilor și au dat naștere uriașilor din vechime (despre care se vorbește în mai multe legende din diverse tradiții, nu doar în tradiția iudaică). Acești uriași erau posesorii secretelor divine dar, odată cu căderea pe pământ a îngerilor și apariția noii generații, aceste secrete au fost ocultate, pervertite și nu au mai reprezentat cheia de citire a secretelor divine, devenind în cele din urmă informații generale. Această legendă alături de multe alte mituri face parte din tradiția iudaică în sens religios, nefiind considerată „în afară” ci parte integrantă din religie și din tradiție. Scopul fiind unul educațional, acela de a avea un model prin care să poată fi evaluate situațiile într-o tradiție viitoare.

 

În acest context al angelologiei trebuie văzută și demonologia pentru că inițial, în tradiția iudaică îngerii și demonii nu erau diferențiați. Ei sunt creaturi ale lumii divine și doar oamenii prin faptele lor îi determină să se manifeste ca îngeri sau ca demoni (adică să se manifeste pozitiv sau negativ). Mai târziu însă, sub influența celorlalte culturi cu care iudaismul a venit în contact (în special cea babiloneană și canaanită), s-a stabilit o ierarhie a demonilor care au căpătat nume și individualitate separată. S-au dezvoltat astfel o angelologie și o demonologie care sunt paralele. Fiecărui înger îi corespunde un demon pentru că iudaismul consideră că binele și răul sunt în oglindă. E opera noastră, umană, dacă determinăm să se manifeste o față sau cealaltă a oglinzii. În acest context se situează povestea lui Enoh, personajul biblic, care pentru faptele lui, pentru că a respectat poruncile divine, nu a murit ci a fost luat la ceruri (Gn 5, 24; Evr 11, 5). Acesta este de fapt motivul pentru care Enoh are un tratament special. Și de aici, s-a născut întreaga interpretare a personajului Enoh, care așa cum spune tradiția a ajuns în lumea divină și a devenit înger păstrându-și trăsăturile umane. În ce sens își păstrează umanitatea?

În primul rând pe tărâmul divin Enoh își păstrează înțelegerea față de oameni, și într-o prima fază este avocat al omului în fața lui Dumnezeu. Rolul lui însă evoluează devenind din ce în ce mai important în angelologie. În contextul în care poporul evreu a suportat multe vicisitudini, Enoh devine avocatul lui Israel. Ca atare, în ierarhia cerească ajunge în final să fie cel mai important dintre îngeri. Și așa cum ne spune tradiția, el este conducătorul liturghiei divine. Conform legii universale a corespondenței, „Ceea ce este sus este și ceea ce este jos, Ceea ce este jos este și ceea ce este sus”. În această idee, tradiția consideră imaginea Templului de la Ierusalim ca imagine a Templului Ceresc, a Palatului Ceresc al lui Dumnezeu. Această imagine a lumii celeste ca o curte regală cu toată organizarea sa ierarhică se dezvoltă în tradiția iudaică pe măsura  procesului de inculturație. În acest fel și angelologia are o evoluție ce influențează povestea lui Enoh, care capătă un nou nume: Metatron. Un nume adoptat care nu e de origine evreiască și a cărei proveniență rămâne necunoscută. Cert este că marchează evolutia personajului a cărui importanță crește în ierarhia angelică. El împrumută nu numai trăsăturile altor îngeri, ci preia cu totul pe îngerul Yahoel, cel mai important în ierarhie după căderea îngerilor și, pe care tradiția îl abandonează datorită numelui său prea apropiat de numele lui Dumnezeu („YHWH” pronunțat Yahweh). Așadar, Metatron e o combinație de Enoh cu Yahoel și trasăturile altor îngeri. Mai mult pentru a diferenția între cele două origini (Yahoel și Enoh ca personaj biblic) exista o diferenta de scriere a numelui Metatron (scris cu o literă în plus (w) sau fără „vav”). Această diferență fiind foarte importantă pentru lumea preocupată de angelologie. Așadar, conducătorul liturghiei divine este și intendentul Palatului, singurul care putea să spună numele lui Dumnezeu pe 7 voci și singurul care putea pronunța cele 72 de nume divine (create prin diverse combinații de consoane, nefiind practic cuvinte, vocalizarea lor este codificată).

Al doilea aspect foarte important al personajului este faptul că având origine umană își păstrează încheieturile. Astfel, este singurul înger care poate sta jos. Acest aspect este esențial pentru tradiția mistică. Pentru a exemplifica, Felicia Waldman a făcut referire la o parabolă foarte scurtă din Talmud, care spune că patru înțelepți au intrat în Pardes (Paradis ‒ joc de cuvinte pentru grădină sau rai): unul a intrat și a ieșit sănătos; altul a intrat și-a înebunit; un altul a intrat și a devenit eretic; ultimul a intrat și-a murit. Ideea este că acestea sunt de fapt cele patru rezultate posibile ale unei experiențe mistice. Poți ieși sănătos dacă știi tradiția, tehnicile, metodele de intrare în transă și de meditație și ascensiune spre Dumnezeu. Dacă ai toate aceste cunoștințe, conform tradiției poți să urci către și să cobori de la Dumnezeu ca pe o scară, fără niciun risc. Dacă însă nu înțelegi, nu ești în cunoștință de cauză, nu ești în posesia tehnicilor necesare, există două riscuri: să devii nebun sau eretic. De ce? Pentru că dacă intri nepregătit, fără informațiile sau tehnicile necesare, riscul este să îți pierzi mințile. Acest risc este dovedit medical în zilele noastre. Există de altfel o literatură medicală (valabilă pentru experiența mistică din mai multe tradiții nu doar cea iudaică) care arată că dacă intri într-o stare de transă necontrolată, sunt toate șansele să-ți pierzi memoria sau să nu mai ai contact cu realitatea. De asemenea, necunoașterea temeinică a detaliilor tradiției  presupune un alt risc și anume ca ceea ce vezi în experiența respectivă să te conducă la erezie. Riscul de a vedea lucruri în afara tradiției (care nu sunt parte din învățătură) în cele din urmă se numește erezie.

Sunt așadar mai multe interpretări pentru cel ce dorește să intre într-o astfel de experiență. Această persoană trebuie să fie avizată de ceea ce se poate întâmpla. Există 2 rezultate pozitive și 2 negative. Sunt pozitive variantele: celui care a intrat și a ieșit sănătos, și a celui care a intrat și a murit. În timp, a căpătat o mai mare importanță cel care a murit. Însă interpretarea morții este una inițiatică în sensul că odată ajuns acolo nimeni nu vrea să se mai întoarcă la limitele sale lumești ci dorește să rămână alături de Dumnezeu. În acest context este analizată și varianta negativă și anume erezia. Interpretarea a pornit de la imaginarul misticii iudaice și anume povestea biblică a lui Ezechiel, care în somn s-a ridicat la ceruri și a văzut un palat de cristal și un palat de foc în care a văzut tronul divin și carul lui Dumnezeu (Ez,1). Toată această descriere a constituit un model pe care îl regăsim și în cartea lui Enoh. El urmează același model al misticismului de tip iudaic reprezentat de Ezechiel. Orice experiență mistică iudaică echivalează cu această urcare către Dumnezeu și cu viziunea Templului de la Ierusalim (în ideea jocului dintre cele două imagini în oglindă: cerul și pământul). Cel care are o experiență mistică, a intrat în meditație și în transă și vede acest Palat divin și trece prin cele șase săli ale Palatului ceresc (ceruri), în cea de-a șaptea îl vede pe Dumnezeu. În călătoria lor, misticii urmăresc acest traseu. Iar în acest context, în parabola cu cel care a devenit eretic, interpretarea este că, trecând prin palate, el trece și prin angelologie. Ajuns în a șasea sală, unde stă Metatron și, văzându-l stând jos, el a crezut că există doi dumnezei, unul în cerul al șaselea și unul în al șaptelea, pentru că nu era suficient de bun cunoscător al tradiției și nu știa că Metatron are încheieturi și stă jos în al șaselea cer. Metatron poate fi și o capcană pentru cel ce intră în această experiență fără să cunoască temeinic tradiția. Pe de altă parte, pentru cineva pregătit pentru experiența mistică, Metatron poate servi drept ghid, pentru că având originea umană știe ce înseamnă pentru o persoană  această experiență. Există mărturii ale unor mistici care au trecut printr-o astfel de experiență și care spun că l-au invocat pe Metatron și au fost ghidați pentru călătoria lor în lumea divină. În tradiție, îngerul  călăuzitor pentru cel ce intră într-o astfel de experiență, se numește Maghid, tocmai pentru rolul său de ghid. Toate acestea fac să crească responsabilitatea fiecărei persoane, a fiecărui mistic față de ceea ce înseamnă detaliile tradiției. Povestea lui Enoh, a conchis dr. Waldman, este și ea un model, pe care misticii în mod special îl urmăresc, având în vedere că Enoh a reușit să obțină această bunăvoință a lui Dumnezeu de-a fi ridicat la ceruri, în loc să moară, pentru că a făcut tot ceea ce Dumnezeu aștepta de la el. Orice mistic speră să ajungă, dacă nu neapărat un înger, în mod sigur, la unirea cu Dumnezeu. Să se apropie de lumina divină și să pătrundă în ea. În tradiția iudaică, în general, Dumnezeu este privit ca lumină, energie, forță infinită (Ein Sof) și nicidecum ca o figură umană. În Enoh există așadar un deziderat pe care misticii încearcă să-l obțină. Această apropiere de Dumnezeu, angelică sau nu, sau altfel spus prin transformarea lui Enoh în înger sau pur și simplu prin intrarea în această lumină divină, este scopul oricărei experiențe mistice.

 

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu; Adrian Surdilă

 

Darul neprețuit a lui Dumnezeu făcut sufletelor este viața veșnică iar experimentarea ei, se face prin moarte. Astfel, ajung fericiți toți cei care mor pentru lume în Isus Cristos prin Sacramentul Botezului, devenind proprietatea Lui. Nemurirea, devine bucuria tuturor creștinilor, care nu se va lua de la ei niciodată. Căci: „suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela.ˮ (Rom 8, 18)

Pentru această „glorieˮ și-au dat viața trei părinți Asumpționiști: Kamen Vitchev A.A., Pavel Djidjov A.A. , Josaphat Chichkov A.A. și episcopul Pasionist de Nicopole Msgr. Eugène Bossilkov, fiind aleși pentru nemurire în odum fidei. Au fost executați de către regimul comunist bulgar pe data de 11 noiembrie 1952, la orele 23:30, în Penitenciarul Central din Sofia, Bulgaria. Osemintele lor au fost date uitării într-o groapă comună, deoarece: ,,în ochii celor nepricepuți, păreau că mor și ieșirea lor era considerată o nenorocire, plecarea de la noi, distrugere, dar ei sunt în pace.ˮ (Înț 3,2)

Servul lui Dumnezeu Kamen Vitchev Ionkov A.A. (de 55 de ani) a fost superiorul Misiunii de Orient și al Seminarului din Plovdiv. Născut la data de 23 mai 1893 și martirizat în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1952 pentru fidelitatea sa față de Cristos și Biserică. Al doilea Martir a fost Servul lui Dumnezeu Pavel Iozov Djidjov A.A. (de 33 de ani) părinte econom Asumpționist al Misiunii de Orient și al Seminarului din Plovdiv, născut la data de 19 iulie 1919 și executat la aceeași dată și oră. Celor doi martiri li s-au alăturat: părintele Josaphat Andréev Chichkov A.A. (de 66 de ani), curatorul Bisericii Romano-Catolice de Varna-Bulgaria, născut la data de 9 februarie 1884 și episcopului Passionist de Nicopole-Eugène Bossilkov (de 52 de ani), născut pe data de 16 noiembrie 1900.

Care a fost motivul execuției lor?

1. Trădare și spionaj în contact cu misiunile anglo-americane, primind remunerație pentru aceasta și
2. Trafic de valută.[1]

Un adevărat complot împotriva sistemului comunist bulgar. Un fiasco premeditat și regizat à la carte de către autorități, care pe 29 septembrie 1952, au publicat în ziarul Rabotnicesko Delo capete de acuzare împotriva organizației catolice care a complotat și spionat în Bulgaria pentru răsturnarea regimului. Două caricaturi din 25, respectiv 27 septembrie 1952, aduceau acuzații grave Papei Pius al XI-lea: de spionaj, dezordine și sabotaj. Asumpționiștii au fost catalogați drept niște spioni ipocriți ai Vaticanului, care făceau trafic de arme.

Totul a fost premeditat, deoarece articolul apare înaintea lichidării lor. Protocolul de execuție a Servilor lui Dumnezeu este notat cu data de 11 septembrie 1952 și a fost pus în aplicare în conformitate cu art. 263 și 272 din Codul Penal. Aceștia au fost arestați de către Curtea Supremă a Republicii Populare Bulgare, doc. Nr. 452/52, departamentul 3, fiind ridicați de către autorități chiar din incinta mănăstirii. Sentința de execuție nr. 895a din data de 3.X.1952 a fost aplicată în prezența Procurorului Parchetului General de la Sofia, a medicului și a Directorului penitenciarului. Notificarea execuției a fost mai apoi prezentată Președintelui Consiliului de Administrație Municipală de la Sofia, fiind semnată un an mai târziu pe data de 28 ianuarie 1953 cu numărul: N 452.52.III. Cauza survenirii decesului a fost: plagă împușcată.[2] Pe data de 26 mai 2002, cei trei părinți Asumpționiști împreună cu episcopul Pasionist au fost beatificați de către Papa Ioan Paul al II-lea. Amintirea acestui eveniment a fost imortalizată printr-o placă comemorativă așezată în Piața Centrală din Plovdiv.

Pe 12 noiembrie 2023, începând cu orele 10:30, în Biserica Sfânta Înălțare a Domnului, membrii comunităților Asumpționiste din România, Franța și Italia, împreună cu Mons. Christo Proykov, episcop greco-catolic de Sofia, s-au adunat pentru a sărbători mucenicii martirizați.

În omilia sa, Preasfințitul Christo, a trecut în revistă istoria Asumpțiunii din Bulgaria care s-a întins până la Papa Pius al IX-lea, atunci când fondatorului congregației, Părintelui Emmanuel dʹAlzon i sa cerut să meargă în Bulgaria pentru a lucra la educarea copiilor, a tinerilor proveniți din familii sărace, precum și a unității creștinilor.  Pentru îndeplinirea acestei misiuni, Părintele dʹAlzon l-a delegat pe Pr. Victor Galabert A.A. în 1862 la Constantinopol pentru a vedea conjunctura. Astfel, în primăvara anului 1863 s-a deschis comunitatea fraților Augustinieni Asumpționiști. La scurt timp, pe data de 24 aprilie 1868, primele surori misionare sunt trimise în Bulgaria, unde deschid comunitatea Notre Damme de Bulgarie/ Sfânta Fecioară a Bulgariei. „După câțiva ani Frații și Surorile Asmpționiste au deschis mai multe școli, colegii, seminarii, unde au lucrat împreună. Au primit copii și tinerii din diferitele confesiuni. Nu conta religia din care făceau parteˮ– a concluzionat Preasfințitul Christo. Iată așadar marea trădare pe care Biserica Catolică a făcut-o regimului comunist bulgar… Slujba comemorativă, a  fost urmată de un agapae frățesc la care a participat întreaga comunitate greco-catolică adunată la acest eveniment. Papa Ioan Paul al II-lea spunea următoarele la ceremonia de beatificare: ,,Acest gest nu poate să nu aibă un caracter și o semnificație ecumenică. Poate că cea mai convingătoare formă de ecumenism este ecumenismul sfinților și al martirilor.ˮ ,,Fidelitatea curajoasă în fața suferinței și a închisorii de care au dat dovadă Părinții Djidjov, Kamen și Pavel a fost recunoscută de foștii lor elevi – catolici, ortodocși, evrei și musulmani -, de enoriașii lor, de membrii comunităților lor religioase și de colegii lor de închisoare. Prin dinamismul lor, prin fidelitatea față de Evanghelie, prin slujirea dezinteresată a națiunii, noii Fericiți se disting ca modele pentru creștinii de astăzi, în special pentru tinerii bulgari, care caută să dea un sens vieții lor și care doresc să îl urmeze pe Cristos.ˮ (din omilia Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia beatificării martirilor de la Plovdiv, duminică, 26 mai, 2002.)[3]  Martirii din Plovdiv: „au dat un exemplu bun întregului popor bulgar, prin modul lor de a lucra, prin fidelitatea lor, credința lor, simplitatea lor.ˮ- a concluzionat Presfințitul Christo Proykov. „Poate că cea mai convingătoare formă de ecumenism este ecumenismul sfinților și al martirilor.ˮ- Papa Ioan Paul al II-lea

„Speranța lor este plină de nemurire.ˮ (Înț  3, 4)

 

 

Achim Vasile

Masterand anul II. CBE

Credit foto/ prelucrare proprie: Positio Super Martyrio, Tipografia Guerra s.r.l., Roma 2002

https://www.vagabond.bg/45-years-roofless-prison-2592 accesat la data de 27.11.2023

 

 

 

 

 

[1] Positio Super Martyrio, Beatificationis seu Declarationis Martyrii Servorum Dei Petri Vitchev et Pauli Djidjov necnom Iosaphat Chichkov, Tipografia Guerra s.r.l., Roma 2002

[2] Idem 1

[3]Apostolic visit of His Holiness Pope John Paul II to Azerbaijan and Bulgaria, Homily of the Holy Father în https://www.vatican.va/content/john-paul-ii/en/homilies/2002/documents/hf_jp-ii_hom_20020526_beatification-plovdiv.html accesat la data de 17.11.2023, 22:23

 

Sinagoga, ca instituție, nu constituie doar o „inovație revoluționară” ci mai ales un act de cultură materială, care cuprinde idei, concepte și arta unei comunități care atingea cândva în România peste o jumătate de milion de suflete. Cultura și tradiția evreilor din România au evoluat în cadrul cultural local, devenind parte integrantă din acesta.

Istoria și tradiția sinagogală în România a constituit subiectul conferinței susținute de doamna conf. univ. dr. Felicia Waldman, coordonatoarea Centrului de Studii Ebraice al Universității din București. Dezbaterea a avut loc în cadrul Școlii Biblice „Nazaret”, vineri 24 noiembrie, începând cu ora 17:30, sala 11, în sediul facultății noastre. La întâlnire au fost prezenți cursanți ai școlii, studenți masteranzi din primul și al doilea an ai grupelor Comunicare Biblică și Eclezială și Patrimoniu Creștin European. Întâlnirea a fost susținută atât fizic cât și online și a fost moderată de sr. lect. dr. Cristina Mareș,

În deschiderea conferinței dr. Waldman a precizat că în tradiția ebraică, sinagoga este un loc dedicat celor trei lucruri egale ca importanță: loc de adunare (casa adunării – Beit knesset), loc de rugăciune (Beit t’filah) și loc de educație (Beit midrash). Dacă pentru primele două, conexiunea cu sinagoga este aceeași până azi, în ceea ce privește școala, trebuie spus că până în secolul al XIX-lea aceasta era în interiorul sinagogii. Inițial  fiind chiar în interiorul clădirii, mai apoi situându-se în afară dar, în curtea sinagogii. Începând însă cu sfârșitul secolului al XIX-lea școlile au fost complet separate, în sensul că le corespundeau clădiri diferite situate oriunde în oraș.

Școala era inițial una religioasă, fiind o instituție dedicată băieților – și fetele învățau dar numai acasă. Școala începea la vârsta de 3 ani și dura 10 ani („școala primară”). În tradiția iudaică la  împlinirea vârstei de 13 ani, băiatul devine major (bar mitzvah – ceremonia și  actul de trecere de la copilărie la maturitate). Se pune întrebarea de ce este nevoie de 10 ani?  În primul rând  trebuie cunoscut faptul că în sinagogă, până în prezent, Tora e păstrată pe suluri de hârtie pânzată, scrise de mână, pentru ceremoniile religioase (există până astăzi scribi care scriu Tore). Desigur separat de ceremoniile religioase ea există și sub formă de carte ca oricine să o poată citi. De la începuturi până azi, Tora (pe suluri) este păstrată în scrierea fără separarea în cuvinte. Sunt 314 mii de litere la rând (doar consoane) care trebuie împărțite de cititor în cuvinte și vocalizate. Așadar acest deceniu de pregătire făcea posibilă citirea pentru testul de maturitate. Nu s-a consemnat în istorie ca cineva să nu fi trecut acest test, ceea ce demonstrează seriozitatea cu care toată lumea privea această învățătură. Școala nu se limita însă la cititul Torei, se învăța limba ebraică de cult, pentru citire și scriere, elemente de religie, tradiție și sărbători  iar  în plus, pentru că vorbim de comunități care erau în diverse locuri din lume, se învăța limba locală și, noțiuni de matematică de bază. Se poate spune că școala aceasta care pregătea pentru bar mitzvah era o pregătire pentru viață. Pentru evrei educația este esențială și s-a investit în ea ca în singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni atunci când ești gonit, expulzat, persecutat sau discriminat. După această școală cei care aveau posibilități puteau continua: liceul, diverse școli comerciale, și apoi facultatea dar, în zorii epocii moderne se putea face doar medicina la universitate în anumite țări, și abia din secolul al XIX-lea a fost posibilă înscrierea la mai multe discipline precum inginerie, arhitectură sau drept.

De-a lungul istoriei până în secolul al XIX-lea, comunitățile iudaice erau atât segregate (de majoritate) cât și auto-segregate pentru a-și putea păstra limba, obiceiurile, tradițiile, identitatea. În mod paradoxal antisemitismul a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului. I-a obligat permanent pe evrei să fie împreună, să încerce să depășească persecuțiile și discriminările, ajutându-se unii pe alții și păstrând tradițiile proprii (vechea tradiție) pentru că erau în afara societății majoritare.

Așadar era important să se întâlnească și să discute problemele comunității. În general comunitatea este prin definiție o structură democratică, în sensul că toată lumea este implicată în ce se întâmplă și nu există neapărat structuri de conducere. Există într-adevăr de-a lungul istoriei un conducător religios și un conducător laic (administrativ). De fapt singura structură de conducere era reprezentată de rabin sau liderul spiritual și de conducătorul administrativ. Restul erau societăți din structura interioară a comunității. Prima dintre societăți era Sacra care se ocupa de înmormântări. Cel mai important aspect la stabilirea unei comunități fiind construirea cimitirului, și asta pentru că în tradiția ebraică, omul când moare trebuie să fie îngropat în pământ, fără să mai fie deranjat până la venirea vremii de apoi. De acest aspect trebuie să se ocupe comunitatea. Așa, poate putem înțelege mai bine, a spus Felicia Waldman de ce statul Israelul a fost în stare să elibereze mii de teroriști pentru recuperarea unui singur corp neînsuflețit care trebuie îngropat așa cum se cuvine ca să poată aștepta venirea vremii de apoi. Sacra asigură așadar perpetuarea obligației privind grija pentru cei ce nu mai sunt. Din această societate făceau parte notabilii, cei mai bogați oameni ai comunității, și ei se ocupau de ritualuri și de costuri. Până astăzi Sacra se ocupă de înmormântări, totul fiind asigurat de comunitate în ideea că „în moarte toți suntem egali”.

În comunitatea evreiască pe lângă Sacra și școală funcționează orfelinatul, azilul de bătrâni, policlinica, asigurările sociale, dând posibilitatea membrilor care au nevoie de ajutor să-l primească din partea comunității. Dar trebuie spus aici că tradiția ebraică nu încurajează sărăcia în sensul dependenței de alții. Tradiția îndeamnă că dacă cineva are nevoie de ajutor trebuie sprijinit să se pună pe picioare și nu doar să supraviețuiască (nu asistat social pe viață). Și astăzi putem vorbi de existența acestor societăți în cadrul comunității dar unele lucruri s-au schimbat după cel de-al doilea război mondial. Referitor la școala pentru copii, acum ea este mixtă, este o singura zi pe săptămână, duminica, unde se învață lucruri de bază. În rest se merge normal la școală, după cum știm.

În ceea ce privește sinagoga ca loc de rugăciune, trebuie clarificat de la început faptul că nici locul și nici clădirea nu trebuie să respecte anumite reguli. După căderea celui de Al Doilea Templu, nu mai putem discuta de existență preoților (kōhănīm). Deși acest rol nu a fost preluat, cumva, în continuarea acestei categorii se situează rabinul sau conducătorul spiritual. Orice comunitate vrea un rabin înțelept și respectat – dar trebuie să înțelegem că acesta este un job. Înainte de a deveni rabin, el  merge la școală și urmează un program academic de specialitate pentru a căpăta aceasta calitate. Așadar, o comunitate își caută, își alege și își plătește rabinul. Acesta poate da lecții ca învățător, poate fi judecător, consilier matrimonial sau financiar, poate ține predici dar nu conduce rugăciunea. Aceasta este condusă de cantor.

Rolul rabinului este cel al înțeleptului. Când apare ceva nou, necunoscut, care nu e  menționat în Tora, el trebuie să explice acel lucru. Și poate face asta în două moduri: fie citind din Tora un pasaj care indică cum trebuie procedat, fie manipulând textul pentru a putea justifica ceea ce propune. Ambele variante sunt valabile atât timp cât sunt ancorate în Tora. Iar interpretarea odată acceptată de mai multă lume, devine tradiție. Practica devine regulă de viață. Până la urmă adaptabilitatea este cea care a făcut posibilă supraviețuirea iudaismului atâtea mii de ani.

Ideea că sinagoga ca  loc de rugăciune nu are nevoie de o construcție sau structură predefinită își găsește justificarea și în faptul că înainte de căderea celui de al doilea templul existau sinagogi (case de rugăciune). Asta pentru că erau multe comunității evreiești în afara templului, pe drumurile comerciale sau la Roma și veneau la templu o dată pe an de Yom Kippur (cea mai importantă sărbătoare pentru iudaism) dar în timpul anului se întruneau în aceste case. Așadar, orice loc poate fi casă de rugăciune dacă,  într-o cameră se așază dulapul sfânt în care se află sulurile Torei iar dulapul este orientat spre Ierusalim.

Astfel se explică diversitatea foarte mare și a sinagogilor din patrimoniul românesc, construite în diferite perioade și contexte. Pentru exemplificare dr. Waldman a prezentat 5 exemple de sinagogi semnificative. Cea mai veche sinagogă din România fiind Sinagoga Mare din Iași (1671). Construcția a fost refăcută de curând dar nu mai este folosită ca sinagogă. Interiorul este complet modernizat, dedicat evenimentelor culturale. Este important de reținut faptul că din secolul al XVII-lea când a fost ridicată sinagoga, până în secolul al XIX-lea, în Moldova clădirile evreiești nu puteau fi mai înalte decât cele creștine. Dar, în interiorul unei sinagogi se respecta ideea separării femeilor de bărbați, iar în secolul al XVI-lea se ajunsese deja la o structură de separare numită „balconul femeilor”. Pentru a putea respecta ambele condiții, clădirea s-a construit din piatră, conform regulilor locale, dar în adâncime cu structura de separare în sol.

A doua ca vechime este Sinagoga de la Piatra Neamț (1766). Construcția este din lemn așa cum prevedeau regulile de atunci pentru clădirile evreiești. Ridicată pe locul unei sinagogi de piatră ea urmează aceeași structura în adâncime. Construcția devenită azi centru cultural, face parte din patrimoniul UNESCO fiind una dintre cele 2 sinagogi de lemn din Europa, păstrată cu toate elementele de construcție originală. Sinagoga poartă numele „Baal Șem Tov” (Cel cu nume bun), după porecla lui Israel ben Eliezer, fondatorul Hasidismului, curent de gândire mistică evreiască.  Baal Șem Tov s-a născut în Moldova, în jurul anului 1700, și se spune că a predicat în sinagoga din Piatra Neamț pe vremea construcției de piatră pe baza căreia avea să se ridice construcția din lemn pe care o vedem și astăzi.

Specific  celor 2 sinagogi  este faptul că altarul (Bimah-scena) e în mijloc. Ne imaginăm astfel că rugăciunea era condusă de cantor din mijlocul congregației. În tradiția ebraică, rugăciunea trebuie rostită de fiecare în parte, nu există deci preot în sensul creștin și nici în sensul intermediarului. Rugăciunea trebuie să fie sonorizată pentru a-l pune pe cel care se roagă în rezonanță cu Dumnezeu și într-un soi de transă pentru că prin rostire, zgomotul din jur dispare. În tradiția ebraică există această viziune talismanică asupra rugăciunii care rostită corect, cu voce, are valoare magică.

Sinagoga din Hârlău, județul Iași ( 1812) ‒ În secolul al XIX-lea, apare o noutate în sinagogă, în condițiile în care nu e voie să fie reprezentat chipul uman. Specifică zonei noastre (dar și în Republica Moldova și Ucraina) este pictura specială care începe să împodobească sinagogile. Este vorba de peisaje, (practic Ierusalimul, imaginea cetății), animale reale sau fantastice, în Bucovina vedem cerbii ‒ simbol hasidic, ei își schimbă coarnele ceea ce duce cu gândul  la reînnoire, renaștere – dar și animale din zona Orientului Mijlociu precum lei (simbolul lui Iuda și ulterior al întregului Israel) elefanți, cămile sau semne zodiacale. Mai mult, apar ilustrate instrumente muzicale. Importanța muzicii renăscute în hasidism fiind în corelație cu Tora (regele David mergea în fața oștirii cântând și dansând) iar instrumentele muzicale reprezintă cele 12 triburi ale lui Israel. Sinagogile pictate din Bucovina la fel ca renumitele sale biserici pictate sunt unice. Din păcate sinagogile nu sunt încă suficient  promovate.

Tempul Coral din București (1854-1866) ‒ este loc de rugăciune. Clădirea  reproduce în miniatură  o sinagogă din Viena – distrusă în Kristallnacht, 1938. Replica din București a fost  proiectată de același  arhitect vienez dar la scară mai mică. Clădirea prezintă elemente  de arhitectură maură (sefardă ‒ a evreilor spanioli) pentru că la Viena sinagoga aparținea comunității sefarde care era foarte importantă. La București însă, construcția a fost comandată după modelul vienez de comunitatea askenază (a evreilor de origine germană).  Interiorul de tip catedrală arată influență bisericilor creștine.

Sinagoga din Fabric, Timișoara – (1897-1899) este construită în stil eclectic, cu elemente neo-maure, gotice și elemente de stil neo-renascentist italian. Aspectul este de biserică, cu  interiorul pe modelul catedralei. Modelul vechi al scenei centrale s-a schimbat, structura  fiind foarte mult influențată de noul context și asta pentru că nu există nici o restricție privind arhitectura. Clădirea a fost clasată de curând în listele de protecție naționale ca monument istoric și urmează a fi reabilitată pentru a deveni obiectiv turistic și cultural.

În finalul prezentării doamna conferențiar a subliniat că în Transilvania sinagogile sunt mari, având ca model biserica din imperiu, pe tipicul majestuos ce evidenția statutul evreilor încetățeniți în 1867 în Ungaria, care aveau drepturi egale, deci fără limitări  în construcții. Spre deosebire, în Moldova sinagogile au rămas mici, restricționate de regulamentele de construcție. Deși din secolul al XIX-lea aceste restricții au dispărut, obiceiul a rămas același ca tipic moldovenesc al sinagogii. În sud, în Valahia comunitatea era mică, situată mai ales pe rutele comerciale dunărene: Drobeta, Calafat, Giurgiu. Existau puține sinagogi  mai degrabă erau case de rugăciuni și dintre acestea multe nu s-au păstrat. Deși istoria s-a schimbat – comunitatea evreiască din România fiind acum foarte mică – cu patrimoniul construit reprezentat de sinagogi, teoretic se mai poate face ceva. Dacă, așa cum s-a întâmplat la Timișoara, autoritățile locale se implică, ele pot contribui la păstrarea clădirilor și la transformarea lor în centre culturale de care să poată beneficia mai departe toții cetățenii și vizitatorii orașului.

Este evident că un patrimoniu fără o comunitate care depășește o anumită masă critică este extrem de vulnerabil. Dar o șansă decurge tocmai din mutația contemporană prin care arhitectura risipitoare de resurse a devenit generatoarea acestora. Mai mult se întrevede speranța că pot fi extinse și eforturile de cunoaștere și recunoaștere a bogatei tradiții culturale și religioase evreiești, care sunt parte integrantă a Patrimoniul Cultural Național și Universal.

 

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu