„Iată, le fac pe toate noi” (Ap 21:5)

Soarele strălucește blând pe cerul italian de mai. Este o după-masă caldă în Roma. Iar zeci de mii de copii împreună cu însoțitorii lor, îl așteaptă nerăbdători pe Sfântul Părinte Papa Francisc. Este 25 mai 2024, Ziua Mondială a Copiilor, pe Arena Olimpică.

O delegație din România ridică un banner alb. Solicită deschiderea cauzei pentru beatificarea lui Corvin Anton, trecut în veșnicie la numai 3 ani, 1 lună și 12 zile.

Sunt de ajuns 3 ani? Este întrebarea pe care și-o pune Levente, un cantor vârstnic, într-un mic poem:

„Ce sunt trei ani,

Aproape nimic,

Dar lui Anton Corvin

A fost destul ca sufletul lui

Nepătat să ajungă

La Tatăl Ceresc.”

Este cantorul Bisericii Inima Neprihănită a Mariei din Cluj-Napoca, unde Corvin Anton a fost botezat. Este unul dintre tangenții săi. Unul dintre mulți, căci numeroasele miracole și faima sa de sfințenie dăinuie de mai bine de 36 de ani.

Copiii privesc curioși și adulții întreabă: „Cine e acesta? Care e povestea?”

Pentru oamenii simpli și credincioși, nu este de mirare. Dumnezeu îi cheamă pe copii la sfințenie, precum și pe adulți.

Câteva ore mai târziu, Suveranul Pontif își face intrarea cu papa-mobilul pe Arena Olimpică. Pe fundal se aud versurile unei melodii „we are the world, we are the children” (trad. noi suntem lumea, noi suntem copiii), cântate de corul diocezan al Romei. Sunt prezenți creștini și persoane de alte confesiuni și religii. Toți se bucură de spectacol.

Sfântul Părinte intră din primul moment în dialog cu copiii. Temele abordate îi privesc și pe adulți: „Războiul este ceva bun?”, „Pacea este frumoasă?” În final, ne rugăm pentru copiii care suferă, neputând merge la școală sau fiind privați de cele necesare.

Cât de bine cunoștea și Corvin Anton aceste realități! Viața lui scurtă pe pământ a fost trăită în „timpul ateismului”. Totul raționalizat. Totul controlat. Dar libertatea de a primi sfințenia nu o poate lua nimeni. Este darul lui Dumnezeu.

Este ziua următoare, 26 mai. O duminică însorită, care începe cu Sfânta Liturghie celebrată de Sfântul Părinte Papa Francisc în Piața Sfântul Pentru din Vatican, de sărbătoarea Sfintei Treimi.

Omilia este interactivă. Sfântul Părinte îi învață pe copii despre Sfânta Treime:

„Ne rugăm lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.”

„Câți „dumnezei” sunt?”

„Unul în trei persoane.”

Despre Isus, întreabă Sfântul Părinte: „Este adevărat că iartă totul?”. Copiii răspund: „Da!”. „Totul?” „Da!”, confirmă aceștia.

Dar despre Duhul Sfânt? Se repetă de trei ori: „Duhul Sfânt ne însoțește în viață” (orig. lo Spirito Santo ci accompagna nella vita). Încheiem cu rugăciunea Bucură-te Marie, recitată împreună.

Comediantul italian Roberto Benigni apare la final, cu un monolog. Încheie cu seriozitate: Pentru orice, trebuie cuvinte. Nimeni nu a știut încă să spună cuvintele potrivite pentru a aduce pacea. Dar eu am încredere că unul dintre voi, unul dintre copiii de aici, va ști să spună acele cuvinte pentru pace.

Este o mare încredere și responsabilitate. Și pe undeva, ne imaginăm că unul dintre ei va spune aceste cuvinte pentru pace, probabil când va fi mai mare. Dar de ce să așteptăm totul de la adulți? Poate va spune acele cuvinte acum, cuvintele înțelepte ale unui copil.

Și Corvin Anton a spus multe cuvinte pline de har. Cuvinte de iubire. Repeta mereu: „Isuse, Marie, vă iubesc, mântuiți sufletele”.

Acum, pentru prima oară, i-a vorbit și Suveranului Pontif printr-un banner. Papa-mobilul trecea, iar Sfântul Părinte binecuvânta zâmbind imaginea lui Corvin Anton.

Adulții au părăsit gânditori Piața Sfântul Petru. Cine ar fi putut anticipa maturitatea de care dau dovadă copiii? Și că modul în care ei privesc lumea ar fi acel apel puternic pentru a aduce pacea, prosperitatea și iubirea? Iar noi sperăm că vom sărbători curând împreună cu Biserica, aceste versuri ale micului poem:

„Un sfânt, de trei anișori

Pe lângă suferințele lui

Surâde.

Ce bine, că avem un

sfințișor

În preajma noastră.”

Georgiana Bigea

Masterand CBE anul I

Foto: Georgiana Bigea

Ce este Liturghia?

Este întâlnirea lui Dumnezeu cu omul.

Este manifestarea Domnului.

Este celebrarea săptămânală a Pastelui.

Trupul și simbolismul liturgic                   

În liturghie, creștinul întâlnește o lume bogată în semne și imagini pline de conținut: gesturi, mișcări, acțiuni, obiecte, locuri și temple semnificative și așa mai departe. În mod spontan, ne punem întrebarea: Ce sens au toate acestea în relația dintre suflet și Dumnezeu? Dumnezeu este absolut simplitate. În schimb, omul este format din trup și suflet; nefiind un spirit pur trebuie să suporte influențele trupului în viața spirituală. Astfel, ceea ce este interior se revarsă imediat în forma exterioară.

Un simbol se naște când ceva din interior, spiritual găsește o așa expresie în exterior, în corp. În acest fel, trupul omului este simbolul natural al sufletului, precum un gest spontan este simbol al unui act psihic. În plus, simbolul în plinătatea sensului său cere să fie definit în mod clar, în așa fel încât forma sa expresivă să nu fie valabilă și pentru altceva.

Adevăratul simbol se naște ca o expresie naturală a unei manifestări a sufletului real și specific. Cine participă cu adevărat la slujbele bisericii poate să experimenteze că în general lucrurile materiale, mișcările sau manifestările corpului sunt cu adevărat bogate în sens. Astfel, există posibilitatea de a trezi impresii, de a sugera cunoștințe, de a intensifica experiența religioasă, redând un adevăr efectiv și convingător (vis a vis de un singur cuvânt). Deține așadar, și o eficiență liberatoare deoarece permite vieții interioare o expresie mai adecvată decât ar putea să o facăun simplu cuvânt.

Liturghia ca joc serios (și nu ca joacă)

Liturghia nu poate avea un „scop” deoarece, luată în sensul propriu, nu are ca motiv de existență omul, ci pe Dumnezeu.  În liturghie, omul nu se uită la el însuși, ci la Dumnezeu; către El îi este îndreptată privirea. În ceremoniile bisericii, omul nu trebuie să se educe prea mult, ci mai degrabă să contemple măreția lui Dumnezeu.

Sensul liturhgiei este acesta: ca sufletul să stea înaintea Domnului, să se manifeste înaintea Lui, să intre în viața sa, în lumea sfântă a realității, a adevarului, misterelor, semnelor divine, și așa făcând, să-și asigure adevărata și reala sa viată. Liturghia este ceva mult superior.  În ea, îi este oferită omului ocazia de a realiza, susținut de har, sensul singular și propriu al esenței sale, de a fi ceea ce ar vrea și ar trebui să fie în conformitate cu vocația sa divină: „fiu al lui Dumnezeu”.  În liturghie, înaintea lui Dumnezeu, el trebuie „să se bucure de tinerețea sa”.  Acesta este un lucru supranatural, însă corespunde totuși naturii intime a omului.

Acesta este faptul minunat care se oferă în liturghie: arta și realitatea devin un singur lucru în condiția supranaturală a Fiului și al copilului împreună, sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce de altfel se poate întâmpla numai în lumea ireală, în imaginația artistică, ar vrea să spună că și formele de artă, ca expresie a vieții umane cu adevărat conștient, sunt din realitate.  Astfel, formele de artă devin traducerea expresivă a unei vieți reale, chiar dacă este supranaturală.

A  juca un joc în fața lui Dumnezeu nu înseamnă a crea, ci a fi o operă de artă. Și aceasta constituie nucleul cel mai intim al liturghiei. De aici sublima combinație de profundă seriozitate și de bucurie divină pe care o putem percepe în ea. Numai cine știe să ia în serios arta și jocul poate înțelege de ce liturgtia stabilește cu atâta serenitate și atenție o mulțime de prescripții în ceea ce privește cum trebuie să fie cuvintele, mișcările, culorile, hainele și obiectele de cult. Prin legi stricte, liturghia a organizat jocul sfânt pe care sufletul îl face în fața lui Dumnezeu.

Dacă vrem să atingem nucleul intim al acestui mister trebuie să recunoaștem că Duhul Sfânt este Spiritul fervorii și a disciplinei sfinte, „care are putere asupra cuvântului “; că este El cel care a reglementat jocul, pe care veșnica Înțelepciune o desfășoară înaintea Tatălui ceresc în Biserică, împărăția Sa pe Pământ. Asadar, „este în căutarea Sa de a sta în mijlocul fiilor omului”. Poate înțelege liturghia numai cine nu se scandalizează de acest lucru, înainte de orice raționalism. A acționa, a te comporta liturgic înseamnă  să devii cu ajutorul harului, sub conducerea Bisericii, o operă de artă vie în fața lui Dumnezeu, cu niciun alt scop, decât acela de a fi și de a trăi sub privirea lui Dumnezeu. Înseamnă să îndeplinim Cuvântul Domnului și să „devenim ca și copiii”, renunțând odată pentru totdeauna la a fi adulți care vor mereu să acționeze cu finalitati determinate atunci când decid să joace.

Sufletul trebuie să învețe a nu vedea peste tot scopuri, a nu fi prea sensibil la motivele utilitare, prea prudent, prea „matur”; trebuie mai degrabă să știe să trăiască simplu. Trebuie să învețe să găsească cuvinte, gânduri și gesturi pentru jocul sfânt, fără a se întreba mereu: Cu ce scop și pentru ce? Să învețe în libertate, în frumos, în sfânta bucurie înaintea lui Dumnezeu, să joace în jocul liturghiei care a fost reglementat de însuși Dumnezeu.

În acest sens, viața veșnică nu va fi altceva decât împlinirea acestui joc. Și cine nu înțelege asta, va putea mai apoi înțelege că împlinirea cerească a vieții noastre este „un cântec veșnic de laudă?”  Nu cumva acesta va intra în categoria persoanelor active, care vor considera inutilă și plictisitoare această eternitate?

Mirela Terezia Bejan

Student SR anul II

Foto: Mirela Terezia Bejan

„Dumnezeu i-a încercat şi i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în foc i-a probat şi i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot.ˮ (Înț. 3-5,6)

Părintele călugăr franciscan Dominik Mandić a intrat în posesia unei notificări  în care se menționa faptul că la Trebinje avusese loc o întrunire a partizanilor comuniști, unde se luase decizia exterminării întregii comunități călugărești din Široki Brijeg. Întrucât franciscanii erau suflete nevinovate, nu au luat în serios avertismentul. Aceștia nici măcar nu au încercat să fugă din calea torționarilor, pentru că nu și-au pus niciodată problema că vor fi cu adevărat martirizați. Viața lor era Cristos.

Motivul pentru care s-a decis implementarea acestui verdict odios cu premeditare a fost impedimentul propagării doctrinei comuniste în această parte a Herțegovinei. În rândul oamenilor simplii și săraci, propaganda nu avea succes. Localnicii preferau mai degrabă să urmeze creștinismul decât sloganurile bolșevice. În plus, majoritatea celor care absolveau gimnaziul din Široki Brijeg, respingeau cu fermitate regimul totalitar. Realitatea i-a convins pe comuniști că nu vor avea parte de un succes răsunător în Herțegovina, atâta timp cât franciscani sunt în viață. Iată așadar, motivul pentru care aceștia trebuiau să dispară din rândurile celor vii. Pe data de 7 februarie, 1945, trupele partizan-comuniste înarmate de către ruși, englezi și americani au trecut prin localitatea Čitluk și s-au îndreptat spre Mostar pentru a da jos regimul croat fascist-Ustaša.

Operațiunea Široki Brijeg a fost dusă la bun sfârșit pe data de 7 februarie 1945, când partizanii comuniști au capturat fortăreața din mâna naziștilor. Responsabilitatea masacrului celor 30 de călugări franciscani din Široki Brijeg aparține celui de al VIII-lea corp dalmat, comandat de către Petar Drapšin, avându-l comisar politic pe Boško Šiljegović. Se pare că divizia a 26-a din cel de al VIII-lea corp dalmat a mers direct la Široki Brijeg, unde a făcut prăpăd. Batalionul 4 al diviziei 26-a a fost cel care a luat sub ocupație mănăstirea, gimnaziul și căminul studenților străini din localitate. Partizanii au ajuns pe la ora 15:00 în mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, unde au găsit 30 de călugări, mulți dintre ei fiind profesori ai liceului din apropierea mănăstirii.[1]

Petar Drapšin

„Dumnezeu a murit, nu există Dumnezeu, nu există papă, nu mai există Biserică, nu mai avem nevoie de voi, mergeți și voi să lucrați în lume!ˮ- a fost avertismentul partizanilor. Călugării franciscani au fost apoi amenințați și jigniți cu blasfemii de tot felul pentru a-i face să renunțe la haina monahală. În schimb, replica lor a fost una hotărâtă și plin de iubire: „Suntem religioși, persoane consacrate, nu ne putem lăsa haina călugăreascăˮ. Atunci, unul din soldații partizani a luat crucea și aruncând-o jos, a zis: „acum poți alege: viața sau moarteaˮ. Acest lucru însă nu a produs rezultatul scontat, întrucât călugării au îngenunchiat pe rând și au ridicat crucifixul aruncat, l-au sărutat, l-au strâns la inimă și au zis: „Tu ești Dumnezeul meu, Totul meu !ˮ[2]. Mulți dintre acești călugări erau profesori cu studii superioare, autori a numeroase cărți. Aici vorbim totodată despre o elită culturală care nu a sărutat cărțile, zicând că acelea sunt totul lor. Nu! Pentru ei, Cristos a fost Deus meus et omnia!

Văzând toate acestea, soldații i-au luat pe frați unul câte unul, i-au scos afară din mănăstire și i-au împușcat în cap. Trupurile sfinților călugări au fost apoi târâte într-o groapă comună de lângă mănăstire, stropite cu benzină și incendiate. Ca dovadă a celor întâmplate stau osemintele găsite și fotografiate pe care le putem vedea în poza alăturată.

Soldații din plutonul de execuție au mărturisit că franciscanii din Široki Brijeg se duceau la moarte rugându-se și cântând Preacuratei Fecioare Maria. Acest eveniment l-a șocat atât de puternic pe unul dintre soldații prezenți, încât acesta s-a convertit. Acesta are azi un băiat care a devenit preot și o fiică călugăriță.[3]

Trebuie totodată să amintim faptul că biserica și mănăstirea din Široki Brijeg a fost bombardată de nu mai puțin de 296 de ori cu artileria, încercându-se raderea ei de pe suprafața pământului.[4] Chiar dacă unul din turnurile bisericii a căzut din cauza bombardamentelor, zidurile ei au rezistat asediului pentru a da mărturie astăzi despre ceea ce înseamnă a fi sfânt cu adevărat.

În după-amiaza zilei de 7 februarie 1945, de pe altarul Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Široki  Brijeg, s-au înălțat la cer sufletele a 30 de călugări franciscani, care  și-au spălat hainele în sângele mielului nevinovat pentru că l-au iubit mai mult pe Cristos decât propria viață. Propaganda comunistă a încercat să-și justifice atrocitățile printr-o caricatură, în care sfinții călugări erau ironizați că ar fi fost de partea regimului fascist. Prinși la mijloc, între ciocan și nicovală, sfinții călugări au murit pentru Cristos. Manus, mana lavat!….

Operațiunea Široki  Brijeg a fost una de succes pentru Biserică, însă nu și pentru cei în ochii și inimile cărora Dumnezeu este mort. Statistic vorbind, fiecare al 10-lea localnic din Široki  Brijeg a fost ucis, motivul fiind acela că nu doreau să îmbrățișeze comunismul. Așa se face că și astăzi majoritatea familiilor din această localitate are pe cineva drag decedat în familie. Memoria lor va rămâne vie și nemuritoare în conștiința și caracterul puternic creștin al bosniacilor din Herțegovina. În anul 1991 a fost înaintată documentația necesară beatificării celor 30 de călugări franciscani.[5]

Cei 30 de călugări martirizați în Široki Brijeg care nu vor fi șterși din Cartea Vieții niciodată, sunt următorii:

• Bruno Adamćik: 37 de ani. Născut la Konjic în anul 1908, a obținut diplomă în muzică și filosofie la Bratislava.
• Marko Barbarić: 80 de ani. Născut în anul 1865 la Klobuc. A fost un frate simplu și devotat Sfintei Fecioare Maria. Toată lumea îl cunoștea ca pe un frate plin de Duhul Sfânt. Când se plimba în curtea mănăstirii, vorbea cu păsările care îl întâmpinau. În momentul masacrului își pierduse memoria, nu realiza că este război. Acesta era în camera lui când partizanii au ordonat uciderea sa.
• Jozo Bencun: 76 de ani. Născut în 1869 la Medjugorje. Trupul ia fost aruncat în râul Neretva. A fost un mare predicator.
• Marko Dragićević: 43 de ani. S-a născut în 1902 la Miletina. A fost profesor de greacă și latină. A studiat la Friburg și a fost un bun pedagog specializat în istorie și latină.
• Miljenko Ivanković: 21 de ani, născut în anul 1924 la Tubolja. A fost un frate pios și umil.
• Andrija Jelćić: 41 de ani, născut în anul 1904 la Štubica. A studiat la Mostar și Bratislava.
• Rudo Jurić: 20 de ani, născut în 1925 la Radešine. A fost cleric cu voturi simple.
• Fabijan Kordić: 55 de ani, născut în 1890 la Grljevići. El era fratele care confecționa hainele monahale. Acum are haina martirajului.
• Viktor Kosir: 21 de ani, născut în 1924 la Uzarići (lîngă Široki Brijeg). Acesta a fost unul din frații trimiși acasă de către comunitate pentru că se știa despre venirea comuniștilor, și se încerca protejarea celor mai tineri. După ce a plecat acasă, Viktor a stat doar câteva ore, pentru că le-a spus părinților săi, că vrea să se întoarcă în comunitate ca să moară alături de frații lui. După moartea lui Viktor, mama sa, a născut un alt copil, care a primit numele fratelui său și care astăzi este preot franciscan în Medjugorje.
• Tadija Kožul: 36 de ani, născut în 1909 în localitatea Mokro (lângă Siroki Brijeg). A fost profesor de greacă, filosofie și latină. Îi plăcea să se joace cu tinerii. Avea un suflet nobil și ajuta pe toată lumea. Acum este un suflet nobil în cer.
• Krsto Kraljević: 50 de ani, născut în localitatea Grljevići. A studiat la Viena, Zagreb, și Friburg. A fost un exemplu bun în purtarea crucii atunci când a fost bolnav.
• Stanko Kraljević: 74 de ani, născut la Moko (lângă Široki Brijeg) în 1871. A fost predicator, catehet, profesor și confesor al preoților.
• Žarko Leventić: 26 de ani, născut în anul 1919 la Drinovici. Împărtășind bolnavii și purtând asupra sa Euharistia, a contactat tifosul. În calitate de capelan la Široki Brijeg, a fost târât, așa bolnav cum era din pat și executat.
• Bonifacije Majić: 62 de ani, născut la Vitina în anul 1883. A studiat la Düsseldorf teologia, apoi filosofia la Cracovia. A fost profesor și catehet. Seara mergea prin camerele tinerilor ca să-i învelească. Era iubit de către toată lumea.
• Stjepan Majić: 20 de ani, născut la Mitina în anul 1925. Terminase de curând noviciatul și avea voturile temporare depuse. A fost incendiat alături de profesorii săi.
• Arkanđeo Nuić: 19 ani, născut în localitatea Drinovci în anul 1896. A studiat la Viena, iar după doi ani a devenit doctor în teologie. Absolvent al facultății de la Sorbona. A fost profesor de germană, greacă, latină, franceză. Era numit mielul lui Dumnezeu, datorită blândeții sale.
• Borislav Pandžić: 35 de ani. S-a născut în anul 1910 la Drinovci. A condus seminarul ca profesor. A fost un frate simplu.
• Krešimir Pandžić: 53 de ani. S-a născut în anul 1892 la Drinovci. A studiat la Graz, Zagreb și Mostar. A fost totodată provincial pentru mai mulți ani. Cerea maximul de la elevii săi, dar era un om umil. Requiescant in pace!
• Fabijan Paponja: 48 de ani, născut în anul 1897 în localitatea Lipno. A studiat la Innsbruk, Mostar, Lubjiana. Responsabil cu mănăstirea, fire sensibilă față de studenții săi, cărora obișnuia să le facă mici cadouri.
• Nenad Venancije Péhar: 35 de ani. S-a născut în anul 1910 la Stubicov. A studiat la Mostar și Zagreb. Avea o fire foarte pioasă și era dedicat rugăciunii.
• Melhior Prlić: 33 de ani, născut în localitatea Sovici în anul 1912. A fost frate cu voturi depuse, tâmplar. Nu a fost absent niciodată de la rugăciunea comunitară.
• Ludovik Radoš: 20 de ani, născut în anul 1925 la Blazuj. Tocmai terminase noviciatul și depusese voturile.
• Leonard Rupčić: 38 de ani, născut în localitaea Hardomilje în anul 1907. A studiat la Fribourg, Paris, Lille. A predat franceza la școală. Avea bunătate și umilință, iar elevii se rușinau dacă nu învâțau la ora sa.
• Mariofil Sivrić: 32 de ani, născut la Medjugorje în anul 1913. A fost educator, capelan și vicar al mănăstirii. Era un frate umil.
• Ivo Slišković: 68 de ani, născut la Mokro (lîngă Široki Brijeg) în anul 1877. A fost activ în diferite parohii din provincie: Humac, Bukovica, Kocerin, Tihaljina. A devenit martir alături de ceilalți frați.
• Kornelije Susać: 20 de ani, născut în localitatea Cerno (Humac) în anul 1925. A depus primele voturi în 1944. A fost incendiat alături de ceilalți călugări.
• Dobroslav Šimović: 38 de ani, născut în localitatea Hamzici, în anul 1907. A studiat la Paris, unde a devenit docor în teologie. A scris o disertație despre rugăciunea Tatăl Nostru în limba franceză.
• Radoslav Vukšić: 51 de ani, născut la Studenci, în anul 1894. A studiat la Viena. Profesorii au fost uimiți de pregătirea și înțelepciunea sa.
• Roland Zlopaša: 33 de ani, născut la Posušje în anul 1912. A studiat la Fribourg, Mostar, Zagreb. Era cunoscut pentru meditațiile sale profunde.
• Leopold Augustin Zubac: 55 de ani. S-a născut în localitatea Čitluk în anul 1890. A fost maistru al centralei hidroelectrice care producea energie electrică pentru nevoile comunității și a zonei.[6]

Operațiunea Široki Brijeg a fost încoronată de succes: „căci Dumnezeu i-a încercat şi i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în foc i-a probat şi i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot.ˮ (Înț. 3-5,6)

[1] c.f. https://www.sloboda.hr/na-danasnji-dan-1945-pocelo-je-partizansko-zvjersko-klanje-fratara-na-sirokome-brijegu-kronologija/ accesat la data de 24.02.2024, 15:59

[2] c.f. https://www.reginapacis.ro/?p=1820 accesat la data de 29.02.2024

[3] cf. http://imagessaintes.canalblog.com/archives/2012/07/30/24803294.html accesat la data de 13.02.2024

[4] Idem ³

[5] cf. https://www.heiligenlexikon.de/BiographienM/Maertyrer_von_Siroki_Brijeg.html accesat la data de 14.02.2024

[6] cf. http://imagessaintes.canalblog.com/archives/2012/07/30/24803294.html accesat la data de 26.02.2024, 15:47

Achim Vasile Masterand CBE anul II

Foto: Achim Vasile

Credit foto:

https://www.vecernji.hr/vijesti/boj-za-siroki-brijeg-67-veljace-1945-1083788 accesat la data de 29.02.2024, 9:48

https://www.heiligenlexikon.de/BiographienM/Maertyrer_von_Siroki_Brijeg.html accesat la data de 25.02.2024, 11:50

https://dgrbesic.files.wordpress.com/2014/02/siroki-brijeg-crkva-1956.jpg accesat la data de 29.02.2024, 9:50

https://www.sloboda.hr/na-danasnji-dan-1945-pocelo-je-partizansko-zvjersko-klanje-fratara-na-sirokome-brijegu-kronologija/ accesat la data de 29.02.2024, 9:52

https://sr.wikipedia.org/wiki/%D0%91%D0%BE%D1%88%D0%BA%D0%BE_%D0%A8%D0%B8%D1%99%D0%B5%D0%B3%D0%BE%D0%B2%D0%B8%D1%9B accesat la data de 29.02.2024, 9:57

https://www.mycity-military.com/Drugi-svetski-rat/Petar-Drapsin_2.html  accesat la data de 29.20.2024a             

http://imagessaintes.canalblog.com/archives/2012/07/30/24803294.html accesat la data de 26.02.2024, 15:47

https://dgrbesic.files.wordpress.com/2014/02/obiljezena-65-obljetnica-mucenicke-smrti-fratara-na-sirokom-brijegu.jpg  accest la data de 29.02.2024, 10:25

Semnul  Sfintei Cruci

Ce este acest semn?  Unde ne conduce?  Există o întreagă teologie în acest sens, care nu este dificilă dar mai degrabă simplă și fascinantă. Benedict al XVI-lea a explicat în mai multe rânduri acest lucru. Este gestul fundamental al oricărui creștin.  Este o mărturie de credință în Isus Cristos, care se exprimă prin trup, așa cum o spune și apostolul Paul: „Noi îl anunțăm pe Cristos răstignit, scandal pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru cei care sunt chemați, fie iudei sau greci, îl predicăm pe Cristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu”(1Cor 1,23s).  Deși mai puțin vizibil în liturgie, practic semnul crucii este nelipsit din celebrarea sacramentelor și nu numai a sacramentelor.  Deja Sfântul Augustin nota: „Cu semnul crucii se consacră Trupul Domnului, se sfințește apa de botez, sunt hirotoniți preoții și ceilalți slujitori, într-un cuvânt, e consacrat tot ceea ce trebuie sfințit prin invocarea numelui lui Cristos.”

Pentru Orient, avem mărturia Sf. Chiril al Ierusalimului: „Așadar să nu ne rușinam a-l mărturisi pe Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate.” Obiceiul era atât de înrădăcinat, acela de a face semnul Crucii, încât chiar Împăratul Iulian Apostatul, după lepădarea sa de credința creștină, se însemna instinctiv cu semnul crucii când se afla într-un pericol. A face semnul sfintei cruci este un „da” vizibil și public al Aceluia care a suferit pentru noi; a Aceluia care în trupul său a făcut vizibilă iubirea lui Dumnezeu până la extrem; a lui Dumnezeu care nu guvernează prin distrugere, ci mai curând prin umilința suferinței și a iubirii, care este mult mai puternică decât toată puterea lumii și mai înțeleaptă decât toată inteligența și toate calculele omului.

Semnul Sfintei Cruci este o mărturie de credință. Eu cred în Cel care a suferit pentru mine și care a Înviat. În Cel care transformat semnul scandalului într-un semn de speranță și iubire a lui Dumnezeu pentru noi.

Mărturisirea credinței este o mărturie de speranță: Eu cred în Cel care în slăbiciunea Sa este Atotputernic; în Cel care tocmai în aparenta Sa slăbiciune, mă poate salva și mă va salva.

Prin semnul Sfintei Cruci, ne punem sub protecția crucii, o ținem în fața noastră ca pe un scut care ne protejează în încercările noastre zilnice și ne dă curajul de a merge mai departe. Crucea ne arată drumul vieții: urmarea lui Isus Cristos. Astfel, semnul Sfintei Cruci unește cele două lumi, și în acest fel semnul se transformă în simbol.

Crucea lui Cristos

Specialiștii în simbolistică numesc crucea „semn al semnelor”(Foley).  Se are în vedere, desigur, caracterul universal, vechimea și persistenta ei în timp, precum și complexitatea, semnificațiile elevate pe care le-a căpătat crucea în creștinism. Ea este înainte de toate un simbol al lui Isus Cristos, al supliciului crucificării Sale, dar și al miracolului Învierii. Crucea a devenit o emblemă sfântă a Bisericii creștine, ocupând un loc de căpetenie în toate riturile sacre, în arta și arhitectura creștină. Se poate spune că este o pecete ce sacralizează orice obiect legat de practicarea cultului creștin.

Semnul crucii, păstrându-și configurația de bază și sensul fundamental, a cunoscut o mare diversificare, prin transformarea ei în domeniul semnelor heraldice, în vexilogie sau în medialistică. În simbolistica de tip creștin și în ornamentica adiacentă creștinismului sunt cunoscute peste 400 variante de cruci.

Crucea de pe Golgota este prefigurată în însăși structura cosmosului: instrumentul martiriului, pe care Isus a murit, este înscrisă în structura universului. Cosmosul ne vorbește despre cruce, crucea ne revelează misterul cosmosului. Ea este adevărata cheie de interpretare a întregii realități. Istoria și cosmosul fac parte una din cealaltă. Dacă deschidem ochii, citim mesajul lui Cristos în limbajul universului, și pe de altă parte, Cristos ne ajută să înțelegem mesajul creației. Sfântul Augustin a dat o interpretare extraordinar de esențială a ceea ce spune Sfântul Paul în Epistola către Efeseni (Ef.3,18s). El vede dimensiunile vieții umane ca referință la figura lui Cristos răstignit, ale cărui brațe îmbrățișează întreaga lume, a cui cale ajunge până în adâncurile infernului și până la înălțimea lui însuși. (De doctr. Christ. II 41,62-c.ch.XXXII,75s). Hugo Rahner a cules cele mai frumoase texte patristice care ne vorbesc despre misterul cosmic al crucii. În Lactanțiu (cc 325), citim: „În durerea Sa, Dumnezeu a deschis brațele și a îmbrățișat întreaga lume pentru a ne arăta că de la răsăritul soarelui și până la apus, un popor care trebuia să vină, s-ar fi adăpostit la umbra aripilor Sale”(81).  Crucea este semnul Său vizibil în cer și pe pământ, trebuia să devină adevăratul gest de binecuvântare al creștinilor.  Să facem așadar asupra noastră semnul Sfintei cruci și să intram astfel în puterea de binecuvântare a lui Isus Cristos; să facem acest gest și asupra persoanelor pentru care dorim binecuvântarea; să  îl facem și asupra lucrurilor de zi cu zi, care voim să le primim noi din mână lui Isus Cristos.  Prin acest semn putem deveni o binecuvântare unii pentru alții.  Așa cum reiese din text vedem că Crucea lui Cristos, semnul Crucii lui Cristos unește cele două lumi, și deci vedem că semnul se transformă în simbol.

Cruce  și Botez

Semnul Sfintei Cruci este strâns legat de mărturia de credință în Sfanta Treime – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Devine astfel amintirea botezului într-o manieră și mai clară atunci când folosim și apa sfințită. Crucea este un semn al pătimirii, dar este în același timp semnul învierii; este, ca să spunem în alți termeni, ancora de salvare a lui Dumnezeu fata de noi. Ori de câte ori ne însemnăm cu Sfânta Cruce, reînnoim botezul nostru: Cristos de pe cruce ne atrage până la El (Ioan 12,32) și în comuniunea cu Dumnezeu cel viu. Deoarece botezul și semnul Sfintei Cruci care îl reprezintă și îl reînnoiește îi aparțin mai presus de toate lui Dumnezeu: Duhul Sfânt ne conduce la Cristos, Cristos ne deschide poarta către Tatăl. Dumnezeu nu mai este pentru noi un Dumnezeu necunoscut, ci are un nume. Îl putem chema, El ne cheamă pe noi. Putem spune că în semnul Sfintei Cruci, în invocația Sa trinitara este cuprinsă toată esența creștinului, este prezent semnul distinctiv al creștinului. În același timp, ne deschide cale aspre întreaga lume, spre istoria religiilor și spre mesajul lui Dumnezeu prezent în toată creația.

În concluzie, pot spune că crucea este cea care face legătura între om și Dumnezeu.  Între natura noastră umană și natura divină astfel crucea este aceea care face legătura între cele două dimensiuni, între cele două lumi și prin aceasta putem constata valoarea ei simbolică.

Crucea este un simbol al totalității cosmosului, dar și al omului (sau divinității antropomorfe) cu mâinile desfăcute. În structura tradițională românească, Crucea  sau semnul Crucii e un apotropeu, talisman și un gest magic de apărare îndreptat împotriva răului.

Mirela Terezia Bejan

Student SR anul II

Foto: Mirela Terezia Bejan