Conceptul de sfințenie pare bine definit în tradiția creștină. De cele mai multe ori este înțeles ca o virtute spirituală ideală, care se identifică cu un „sigiliu” apocaliptic. Totuși, există o particularitate gramaticală în înțelegerea ideii de „a fi sfânt” în contextul creștin, care pornește de la termenul „sfânt” ce pare a fi atribuit mai degrabă altora, decât propriei persoane. De obicei se consideră complet nepotrivit din punct de vedere moral și spiritual, dacă nu chiar autodistructiv ca cineva să pretindă că este un sfânt. Asta înseamnă că sfințenia nu este „un lucru real”?

Nu toți creștinii sunt convinși că problema auto-descrierii sfințeniei este o trăsătură generală a proprietății de „a fi sfânt”. Dar, dacă ne concentrăm pe ceea ce s-ar putea numi sensul excepțional al substantivului „sfânt”, atunci vedem că există o bază solidă pentru acceptarea asimetriei gramaticale a acestui cuvânt, ce poate fi găsită în înțelegerea creștină tradițională a umilinței, sfințeniei și, respectiv a naturii umane. Văzută în această lumină, metafizica realistă puternică a sfințeniei, strâns legată de sensul excepțional al noțiunii de „sfânt”, ar trebui să fie complet reconcepută.

Despre sfințenie, abordând toate aspectele ei s-a discutat miercuri 12 iunie, ora 19:00, la Centrul Sfinții Petru și Andrei în cadrul mesei rotunde prilejuite de lansarea volumul pr. Alexandru Cobzaru, Ei au reușit. Tu? Sfinții din calendarul liturgic, apărut la editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București.

Alături de autorul prețiosului volum, au participat la dezbatere: prof. dr. Madeea Axinciuc, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, director al programului interdisciplinar de „Studii Religioase – Texte și Tradiții”, cu o alocuțiune despre sfințenia în Vechiul Testament; pr. lect. dr. Tarciziu-Hristofor  Șerban, exeget al Noului Testament, director de departament și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, care a abordat sfințenia în Noul Testament și, nu în ultimul rând, pr. conf. dr. Lucian Dîncă,  director al Școlii doctorale, directorul bibliotecii de studii bizantine „Centrul Sfinții Petru și Andrei”, gazda evenimentului și prefațator al volumului, care a vorbit despre sfințenie la Părinții Bisericii.

Această apariție editorială, a afirmat dna prof. Axinciuc, este o ocazie de a ne aduna în jurul textului biblic și de a vorbi despre sfinți. Domnul coboară până la noi prin sfinții lui. Sfințenia, așa cum aflăm din textele veterotestamentare, este atributul Divinului. „Fiți sfinți, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,1). Sfințenia se referă la Divin dar nu ca la un atribut ancilar ci ca la unul esențial, inerent. Acest termen apare oriunde se vorbește de prezența divină. Instituțional, în cuprinsul Tabernacolului, în Sfânta Sfintelor (Sfințenia Sfințeniilor) manifestarea divină este în cel mai înalt grad, adică deplină. Iar Duhul Sfințeniei, ca instanță subtilă, este oriunde Divinul e prezent în mod deplin, făcându-se simțit prin acea blândă adiere.

În gândirea iudaică, ideea de sfințenie (kadosh) implică o diferențiere: tărâmul sfințeniei fiind complet separat de profan. Pentru că Cel Sfânt (ha’kadosh), Domnul oștirilor (Adonai Tzeva’ot) este distinct, unic și sacru. Și totuși, întreg pământul este plin de Slava Lui ( kavod). Iar în lumea creată, nicio ființă umană nu este considerată „comună” sau obișnuită. Omul a fost creat spre a reflecta adevărul despre Cine e Domnul, precum serafimii din viziunea isaiană,(cf Is 6, 3) care nu fac altceva decât să surprindă prezența divină. Lumea este ca un templu în care poalele mantiei Domnului umplu toate încăperile. Asta înseamnă că nu e loc pe pământ unde Domnul să nu fie cu noi. Iar acea separare „Sfânt, sfânt sfânt”, înseamnă că Dumnezeu Tatăl nu are chip. Sfințenia, a conchis dr. Axinciuc, înseamnă să recunoști prezența divină ca atare, fără a-i atribui vreun chip cunoscut în lumea aceasta.

Sfințenia, a continuat pr. Tarciziu, este o realitate transcendentă ce aparține exclusiv divinului iar Dumnezeu o manifestă și o comunică : templului, obiectelor din templu și oamenilor, deși în Vechiul Testament puțini oameni poartă acest atribut.  Despre sfințenie, a continuat, este greu de vorbit pentru că este o noțiune pe care dacă nu ai simțit-o, nu ai trăit-o, atunci, doar comentarea semantică a anumitor termeni nu este suficient de convingătoare. Ideea însăși a  Învierii lui Isus Cristos e greu de prezentat dacă nu am pătruns în această realitate. Mai mult, chiar noțiunea de har care la origine are o semnificație foarte simplă: bunăvoința cu care Dumnezeu se întoarce către noi, e doar primul pas până a ajunge la o teologie a harului și a înțelege sfințenia pe care ne-o comunică, pentru că suntem chemați la sfințenie, ca și cum am fi absorbiți înăuntru. Dacă în textele veterotestamentare sfințenia se realiza prin câteva rituri de purificare sau  de jertfă,  odată cu venirea lui Isus aceasta sfințenie a fost adusă mai aproape de noi (cf Lc  9, 28-36). Prin botez murim cu Cristos ca să avem parte de înviere împreuna cu el (cf Rm 6, 3-4, 6). Chemarea la sfințenie este și o predestinare la sfințenie, la a fi fii ai lui Dumnezeu. Trebuie să intrăm în această dinamica ca să înțelegem spre ce aspirăm.  Duhul Sfânt este agentul sfințirii creștinului iar acțiunea lui în Biserică diferă de acțiunea Duhului lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Amploarea și universalitatea revărsării lui semnifică că timpurile mesianice s-au împlinit odată cu Învierea lui Isus Cristos, dar pe de altă parte, venirea Lui este legată de botez și de credința în misterul Învierii Sale. În acest sens, enunțul paulin (cf 1 Cor 3,17) despre trupurile noastre care devin temple ale Duhului Sfânt, face referire la purificarea și pregătirea noastră pentru această coabitare, pentru ca Duhul care sfințește să poată fi în noi. Astfel, avem de reflectat asupra stării și vieții noastre, pentru a păstra mereu acest agent în noi spre desăvârșirea vieții noastre.

Pentru a evoca figura sfințeniei, pr. Dîncă a adus în lumină mărturii ale primilor teologi creștini, pentru care realitatea sfințeniei era strâns legată de ideea bucuriei. Sfântul fiind așadar, destinat unei fericiri viitoare, care este fericirea veșnică, dar cunoaște bucuria încă din această lume, pentru că a ales viața cu Dumnezeu, care este Sfântul prin excelență. Sfinții Părinți aveau acel sentiment de apartenență la comuniunea sfinților, a celor vii și a celor morți, care au pecetea credinței în Isus Cristos. Așadar, trăind din și pentru Dumnezeu ei adoptă acea viață morală ca reper de sfințenie, acel kadosh neamestecat cu ce este nedemn de sfințenie. Cine sunt atunci sfinții și ce este sfințenia ?

Sfințenia nu este o viață morală ci intimitatea cu Dumnezeu, adică a-L cunoaște și a-L iubi (1 In  4,7-8). Sfinții în suflul Duhului Sfânt sunt respirația Bisericii, care ritmează în calendarul său cu sfinții zilei. Dumnezeu își imprimă Slava și Sfințenia Sa în acest trup zidit din umanitate, din sfinți care nu se aseamănă între ei, dar fiecare este indispensabil instaurării Împărăției lui Dumnezeu. Așadar, sfinții ne invită să ne făurim propriul model de sfințenie prin trăirea intimității cu Dumnezeu.

Au fost sfinți, sunt sfinți și vor fi sfinți întotdeauna. Duhul Sfânt lucrează continuu în istorie și ca atare și pe pământul țării noastre. Un neam descurajat are nevoie de modele care să-l ajute să-și depășească neputința, iar Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o mulțime de astfel de modele. Pământul românesc, a spus pr. Cobzaru, mustește de sângele martirilor, mărturisind totodată, că a scris această carte pentru că era necesară o actualizare a calendarului cu sfinții români. Ei așteaptă să fie cunoscuți și să fie chemați în ajutor. Sfinții, a adăugat autorul, sunt vase de cristal transparent prin care Isus Cristos, Lumina Lumii, strălucește în jurul lor. Și, așa cum luna și stelele iau lumina de la soare, așa și sfinții iau această lumină de la Cristos și o răspândesc în jurul lor.

La finalul unui eveniment cultural înălțător, cuvintele rostite de pr. conf. dr. Lucian Dîncă exprimă chintesența: „Să nu ne fie teamă de sfințenie ca și cum ar fi dedicată unei elite spirituale sau unei ierarhii bisericești ori vieții monahale. Sfințenia este un dar! Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor”.

Alina Pelteacu

Masterand CBE anul II

Foto: Alina Pelteacu

Și, în fond, chiar mai are rost? ,,Du-te, dom’le, acasă cu medievalismul dumitale. Nu ne pervertiți societatea noastră de moravuri mai ușoare sau mai non-ușoare, se aude de undeva, din spate, un savant al logicii, care neagă, îndeobște corect din punct de vedere logic, termenii, dar care e prea în spate pentru a purta un dialog. Poate că este vorba, de fapt, de o distanță providențială, manifestată printr-un bildungsroman — nenea Iancu, căci așa îi vom spune de acum, era foarte în spate la procesiunea de Corpus Domini, care nici nu plecase încă de la Biserica Italiană spre Catedrala Sf. Iosif. Ori era el prea în spate, ori eram eu prea în față. Cert este că, între mine și el, era o mare de oameni, ca o prăpastie pe care nu o poți trece. Cine are urechi de auzit să audă.

,,Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune Mântuitorul, comprimând și suplinind Legea și Profeții, însă nu mai eram sigur dacă, într-o zi de duminică, 2 iunie, la ora 3 dupa-amiaza, la 37 de grade, toropit de arșiță și cu o cădere de calciu în buzunarul drept, nenea Iancu era, cu adevărat, aproapele meu. În fapt, nici nu știu de la ce s-au luat la harță. Bănuiala mea, nedefinită precum argumentele sale, este nenea Iancu era un trecător oarecare. Neștiind de ce lumea ocupă un trotuar întreg și o bandă din carosabil, cred că a întrebat unul dintre participanții la procesiunea de Corpus Domini despre scopul și durata … vizitei. În fond, chiar asta era: o vizită la Sfântul Sacrament — știți și dumneavoastră destul de bine; exercițiu acela ascetic, într-adevăr, medieval.

Revenind la nenea Iancu… acesta era un domn bine, după cum îmbrăcămintea îl recomanda, dar un domn nu atât de bine, după cum vârsta nu-l recomanda. Acum, evident nu pot sa garantez că persoana cu care boemul nostru personaj a intrat în dialog i-a și răspuns cum trebuie. Poate l-a jignit prin omisiune! Cert este că, în mijlocul a toată zarva de afară, generată de mașinile care treceau pe lângă noi (Bulevardul Magheru — și cu asta am spus tot) și de oamenii care, pare-mi-se că aveau mai multă sete de vorbă cu semenii lor decât cu Isus, pentru un moment, lumea a stat în loc: toți, pe o rază de 10m, am întors capetele către nenea Iancu și, într-un moment de rațiune, ne-am suspendat nu doar judecata, ci și logoreea. Pentru un moment, aceea a fost ziua în care tăcerea a fost mai asurzitoare decât zgomotul.

Personajul nostru pleacă grăbit — mă rog… cât de cât grăbit, atât cât îi permite vârsta. Și bine a făcut că a plecat. Nici noi nu mai aveam timp de dialog sau de uimire când, pe nepusă masă, apare Regele a toate, care a binevoit, fără meritul nostru, să viețuiască într-o sărmană bucată de pâine. Un gest de pioasă reverență și pornim, volens nolens, la drum. Procesiunea se formează, zeci de ministranți aruncă petale de flori pe drum, înaintea Sfântului Sacrament, preoții își pun mina tristă, serioasă și atât de puțin-plăcută Domnului, iar noi toți înaintăm pe ritmurile asurzitoare ale fanfarei.

Rememorez acum interacțiunea de la depărtare cu nenea Iancu și îmi dau seama că personajul nostru chiar avea dreptate! În secolul XIII, la Liège, introduce, la nivel local, sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului, ce era celebrată prin procesiuni euharistice în tot principatul episcopal. Eram gata-gata să mă transfer în timp, să simt o tămâie autentică, să audiez niște cântări gregoriene în latină, dar, imediat, m-am trezit din visare: eu, la fel ca ceilalți, sunt medievistul de serviciu, așa că nu e nevoie să mă transfer nicăieri în timp. Iar clopoțeii ministranților, fumul de tămâie care se întrepătrundea cu polenul în cantități teribile din atmosferă creau un cadru pe cât de idilic, pe atât de dăunător astmaticilor, printre care mă număr și eu.

Ajungem la catedrală, unde nici aici nu este un mediu prea prietenos: atmosfera este sufocantă datorită sutelor de participanți. Da, datorită, nu din cauza! Catedrala este arhiplină, iar Sfânta Liturghie începe. Pe chipul oamenilor se pot citi tot felul de sentimente: uimire, generată de somptuozitatea evenimentului, oboseală, cauzată de condițiile meteo, și recunoștință, datorată faptului că au prins, măcar unii dintre ei, locuri în bănci. Ceva mă face să zâmbesc, antrenându-mi toți mușchii din colțul drept al gurii: faptul că văd o mulțime de tineri și de copii în biserică. Sub ochii mei se înfăptuiește un lucru minunat: ștafeta se predă între generații fără cuvinte deșarte sau explicații inutile. Acel lex orandi, lex credendi, lex vivendi face să de înfăptuiască în fața mea o nouă geneză a lumii.

Jertfa Sfintei Liturghii se sfârșește, iar lumea pleacă spre casele lor la fel cum au venit și, totuși; fundamental transformați de întâlnirea cu Cristos euharisticul. Intonăm Christus vincit. Ochii mi se umezesc. Da, așa este. De-abia acum realizez cu adevărat: Cristos a învins cu adevărat.

Matei Pieca

Masterand CBE anul I

Foto credit: www.arcb.ro

„Iată, le fac pe toate noi” (Ap 21:5)

Soarele strălucește blând pe cerul italian de mai. Este o după-masă caldă în Roma. Iar zeci de mii de copii împreună cu însoțitorii lor, îl așteaptă nerăbdători pe Sfântul Părinte Papa Francisc. Este 25 mai 2024, Ziua Mondială a Copiilor, pe Arena Olimpică.

O delegație din România ridică un banner alb. Solicită deschiderea cauzei pentru beatificarea lui Corvin Anton, trecut în veșnicie la numai 3 ani, 1 lună și 12 zile.

Sunt de ajuns 3 ani? Este întrebarea pe care și-o pune Levente, un cantor vârstnic, într-un mic poem:

„Ce sunt trei ani,

Aproape nimic,

Dar lui Anton Corvin

A fost destul ca sufletul lui

Nepătat să ajungă

La Tatăl Ceresc.”

Este cantorul Bisericii Inima Neprihănită a Mariei din Cluj-Napoca, unde Corvin Anton a fost botezat. Este unul dintre tangenții săi. Unul dintre mulți, căci numeroasele miracole și faima sa de sfințenie dăinuie de mai bine de 36 de ani.

Copiii privesc curioși și adulții întreabă: „Cine e acesta? Care e povestea?”

Pentru oamenii simpli și credincioși, nu este de mirare. Dumnezeu îi cheamă pe copii la sfințenie, precum și pe adulți.

Câteva ore mai târziu, Suveranul Pontif își face intrarea cu papa-mobilul pe Arena Olimpică. Pe fundal se aud versurile unei melodii „we are the world, we are the children” (trad. noi suntem lumea, noi suntem copiii), cântate de corul diocezan al Romei. Sunt prezenți creștini și persoane de alte confesiuni și religii. Toți se bucură de spectacol.

Sfântul Părinte intră din primul moment în dialog cu copiii. Temele abordate îi privesc și pe adulți: „Războiul este ceva bun?”, „Pacea este frumoasă?” În final, ne rugăm pentru copiii care suferă, neputând merge la școală sau fiind privați de cele necesare.

Cât de bine cunoștea și Corvin Anton aceste realități! Viața lui scurtă pe pământ a fost trăită în „timpul ateismului”. Totul raționalizat. Totul controlat. Dar libertatea de a primi sfințenia nu o poate lua nimeni. Este darul lui Dumnezeu.

Este ziua următoare, 26 mai. O duminică însorită, care începe cu Sfânta Liturghie celebrată de Sfântul Părinte Papa Francisc în Piața Sfântul Pentru din Vatican, de sărbătoarea Sfintei Treimi.

Omilia este interactivă. Sfântul Părinte îi învață pe copii despre Sfânta Treime:

„Ne rugăm lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.”

„Câți „dumnezei” sunt?”

„Unul în trei persoane.”

Despre Isus, întreabă Sfântul Părinte: „Este adevărat că iartă totul?”. Copiii răspund: „Da!”. „Totul?” „Da!”, confirmă aceștia.

Dar despre Duhul Sfânt? Se repetă de trei ori: „Duhul Sfânt ne însoțește în viață” (orig. lo Spirito Santo ci accompagna nella vita). Încheiem cu rugăciunea Bucură-te Marie, recitată împreună.

Comediantul italian Roberto Benigni apare la final, cu un monolog. Încheie cu seriozitate: Pentru orice, trebuie cuvinte. Nimeni nu a știut încă să spună cuvintele potrivite pentru a aduce pacea. Dar eu am încredere că unul dintre voi, unul dintre copiii de aici, va ști să spună acele cuvinte pentru pace.

Este o mare încredere și responsabilitate. Și pe undeva, ne imaginăm că unul dintre ei va spune aceste cuvinte pentru pace, probabil când va fi mai mare. Dar de ce să așteptăm totul de la adulți? Poate va spune acele cuvinte acum, cuvintele înțelepte ale unui copil.

Și Corvin Anton a spus multe cuvinte pline de har. Cuvinte de iubire. Repeta mereu: „Isuse, Marie, vă iubesc, mântuiți sufletele”.

Acum, pentru prima oară, i-a vorbit și Suveranului Pontif printr-un banner. Papa-mobilul trecea, iar Sfântul Părinte binecuvânta zâmbind imaginea lui Corvin Anton.

Adulții au părăsit gânditori Piața Sfântul Petru. Cine ar fi putut anticipa maturitatea de care dau dovadă copiii? Și că modul în care ei privesc lumea ar fi acel apel puternic pentru a aduce pacea, prosperitatea și iubirea? Iar noi sperăm că vom sărbători curând împreună cu Biserica, aceste versuri ale micului poem:

„Un sfânt, de trei anișori

Pe lângă suferințele lui

Surâde.

Ce bine, că avem un

sfințișor

În preajma noastră.”

Georgiana Bigea

Masterand CBE anul I

Foto: Georgiana Bigea

Ce este Liturghia?

Este întâlnirea lui Dumnezeu cu omul.

Este manifestarea Domnului.

Este celebrarea săptămânală a Pastelui.

Trupul și simbolismul liturgic                   

În liturghie, creștinul întâlnește o lume bogată în semne și imagini pline de conținut: gesturi, mișcări, acțiuni, obiecte, locuri și temple semnificative și așa mai departe. În mod spontan, ne punem întrebarea: Ce sens au toate acestea în relația dintre suflet și Dumnezeu? Dumnezeu este absolut simplitate. În schimb, omul este format din trup și suflet; nefiind un spirit pur trebuie să suporte influențele trupului în viața spirituală. Astfel, ceea ce este interior se revarsă imediat în forma exterioară.

Un simbol se naște când ceva din interior, spiritual găsește o așa expresie în exterior, în corp. În acest fel, trupul omului este simbolul natural al sufletului, precum un gest spontan este simbol al unui act psihic. În plus, simbolul în plinătatea sensului său cere să fie definit în mod clar, în așa fel încât forma sa expresivă să nu fie valabilă și pentru altceva.

Adevăratul simbol se naște ca o expresie naturală a unei manifestări a sufletului real și specific. Cine participă cu adevărat la slujbele bisericii poate să experimenteze că în general lucrurile materiale, mișcările sau manifestările corpului sunt cu adevărat bogate în sens. Astfel, există posibilitatea de a trezi impresii, de a sugera cunoștințe, de a intensifica experiența religioasă, redând un adevăr efectiv și convingător (vis a vis de un singur cuvânt). Deține așadar, și o eficiență liberatoare deoarece permite vieții interioare o expresie mai adecvată decât ar putea să o facăun simplu cuvânt.

Liturghia ca joc serios (și nu ca joacă)

Liturghia nu poate avea un „scop” deoarece, luată în sensul propriu, nu are ca motiv de existență omul, ci pe Dumnezeu.  În liturghie, omul nu se uită la el însuși, ci la Dumnezeu; către El îi este îndreptată privirea. În ceremoniile bisericii, omul nu trebuie să se educe prea mult, ci mai degrabă să contemple măreția lui Dumnezeu.

Sensul liturhgiei este acesta: ca sufletul să stea înaintea Domnului, să se manifeste înaintea Lui, să intre în viața sa, în lumea sfântă a realității, a adevarului, misterelor, semnelor divine, și așa făcând, să-și asigure adevărata și reala sa viată. Liturghia este ceva mult superior.  În ea, îi este oferită omului ocazia de a realiza, susținut de har, sensul singular și propriu al esenței sale, de a fi ceea ce ar vrea și ar trebui să fie în conformitate cu vocația sa divină: „fiu al lui Dumnezeu”.  În liturghie, înaintea lui Dumnezeu, el trebuie „să se bucure de tinerețea sa”.  Acesta este un lucru supranatural, însă corespunde totuși naturii intime a omului.

Acesta este faptul minunat care se oferă în liturghie: arta și realitatea devin un singur lucru în condiția supranaturală a Fiului și al copilului împreună, sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce de altfel se poate întâmpla numai în lumea ireală, în imaginația artistică, ar vrea să spună că și formele de artă, ca expresie a vieții umane cu adevărat conștient, sunt din realitate.  Astfel, formele de artă devin traducerea expresivă a unei vieți reale, chiar dacă este supranaturală.

A  juca un joc în fața lui Dumnezeu nu înseamnă a crea, ci a fi o operă de artă. Și aceasta constituie nucleul cel mai intim al liturghiei. De aici sublima combinație de profundă seriozitate și de bucurie divină pe care o putem percepe în ea. Numai cine știe să ia în serios arta și jocul poate înțelege de ce liturgtia stabilește cu atâta serenitate și atenție o mulțime de prescripții în ceea ce privește cum trebuie să fie cuvintele, mișcările, culorile, hainele și obiectele de cult. Prin legi stricte, liturghia a organizat jocul sfânt pe care sufletul îl face în fața lui Dumnezeu.

Dacă vrem să atingem nucleul intim al acestui mister trebuie să recunoaștem că Duhul Sfânt este Spiritul fervorii și a disciplinei sfinte, „care are putere asupra cuvântului “; că este El cel care a reglementat jocul, pe care veșnica Înțelepciune o desfășoară înaintea Tatălui ceresc în Biserică, împărăția Sa pe Pământ. Asadar, „este în căutarea Sa de a sta în mijlocul fiilor omului”. Poate înțelege liturghia numai cine nu se scandalizează de acest lucru, înainte de orice raționalism. A acționa, a te comporta liturgic înseamnă  să devii cu ajutorul harului, sub conducerea Bisericii, o operă de artă vie în fața lui Dumnezeu, cu niciun alt scop, decât acela de a fi și de a trăi sub privirea lui Dumnezeu. Înseamnă să îndeplinim Cuvântul Domnului și să „devenim ca și copiii”, renunțând odată pentru totdeauna la a fi adulți care vor mereu să acționeze cu finalitati determinate atunci când decid să joace.

Sufletul trebuie să învețe a nu vedea peste tot scopuri, a nu fi prea sensibil la motivele utilitare, prea prudent, prea „matur”; trebuie mai degrabă să știe să trăiască simplu. Trebuie să învețe să găsească cuvinte, gânduri și gesturi pentru jocul sfânt, fără a se întreba mereu: Cu ce scop și pentru ce? Să învețe în libertate, în frumos, în sfânta bucurie înaintea lui Dumnezeu, să joace în jocul liturghiei care a fost reglementat de însuși Dumnezeu.

În acest sens, viața veșnică nu va fi altceva decât împlinirea acestui joc. Și cine nu înțelege asta, va putea mai apoi înțelege că împlinirea cerească a vieții noastre este „un cântec veșnic de laudă?”  Nu cumva acesta va intra în categoria persoanelor active, care vor considera inutilă și plictisitoare această eternitate?

Mirela Terezia Bejan

Student SR anul II

Foto: Mirela Terezia Bejan